Nu ne putem închide ca țară pe subiectul Afganistan. Neglijarea temei afgane se poate întoarce ca un bumerang politic. Afganii care au colaborat cu militarii noștri ar trebui sprijiniți.
Nivelul pe care îl știu de cooperare și parteneriat cu americanii, cu UK ne califică să fim capabili să nu-i lăsăm în urmă, afirmă fostul ministru de Externe, Cristian Diaconescu, președinte PMP.
Intr-un interviu acordat SpotMedia.ro, Cristian Diaconescu a relatat drama unui afgan care a colaborat cu armata română: “Mesajele sunt absolut devastatoare. Spune cum a cooperat cu armata română, foarte mulțumit, sărmanul, de comportamentul românilor. Se ascunde, estimează câte zile are până va fi prins. Am numele lui”.
Cristian Diaconescu analizează în interviu cauzele care au dus la criza afgană, de ce nu a fost anticipată viteza talibanilor, dar și dilemele din SUA și UE.
“Se discută o variantă, dar trebuie păstrată nota de relativitate, privind păstrarea unei forțe multinaționale limitate în Afganistan care să aibă sprijin aerian și din partea zonei de informații. Scopul ar fi ordonarea ieșirii din Afganistan”.
Deodată, parcă din senin, ne-am trezit cu o criză umanitară uriașă în Afganistan, după o retragere pe picior a americanilor. Cum am ajuns aici?
Plecarea a fost, într-adevăr, abruptă, dar discuția publică despre retragere e de ani de zile. Președintele Biden spune că mandatul pentru care SUA s-au implicat în Afganistan a fost îndeplinit: Al Qaida a fost eliminată ca sursă de terorism la nivel global, iar în 2011 a fost eliminat bin Laden.
Și mai face o precizare interesantă: SUA nu au avut mandat de a lupta în sistem de contrainsurgență în Afganistan și nici în ideea de construcție statală.
Decizia de retragere din Afganistan are sprijin în SUA. Dar americanii nu vor rămâne indiferenți dacă dezvoltările ulterioare vor fi dramatice, fie în legătură cu regenerarea surselor de terorism, fie în privința crizei umanitare.
Pentru americani, implicarea în Afganistan însemna o cheltuială de peste un trilion de dolari, peste 2.400 de soldați uciși și un produs politic foarte relativ din perspectiva intereselor americane.
În discuție nu e dacă retragerea trebuia să se întâmple, ci modul în care a fost realizată, fără o pregătire temeinică. De ce atât de abrupt și fără anticiparea efectelor?
Da, orice răspuns cu nuanță de echilibru politic e infirmat de ceea ce vedem pe toate sursele de informare.
Ce vă pot spune e că în martie 2021 structurile de informații americane au pus pe masa președintelui o evaluare: după retragerea forței mulținaționale au foarte mari șanse să recapete autoritatea în Afganistan și acest proces va dura un an sau doi.
Administrația a considerat că în acest interval are suficient timp să retragă cetățenii și să facă evaluarea în privința cetățenilor afgani care au lucrat alături de forță multinațională.
După două luni, când procesul era practic în derulare, au apărut noi date din care rezultă că revenirea talibanilor la putere s-ar realiza în 6 luni. Iată că Afganistanul a fost recucerit în 11 zile, Kabulul într-o zi.
Deci o greșeală de inteligence?
Este clar că undeva în evaluarea consecințelor greșeala este destul de serioasă. Dar sunt câteva aspecte de înțeles.
Negocierile între americani și reprezentați ai talibanilor au început acum 2 ani la Doha. În momentul în care inclusiv președintele Trump declara categoric că retragerea va avea loc, pe măsură ce discuțiile avansau, cu atât mai mult când s-a semnat înțelegerea, evident că semnalul transmis către societatea afgană a fost îngrijorător.
Practic, forța multinațională lăsa în urmă în Afganistan o armată dotată și instruită de aproximativ 300.000 de oameni.
Dar care s-a topit.
Aproape instantaneu în fața unei forțe slab echipate, dar puternic motivată ideologic, nu mai mare de 75-80.000 de oameni.
Și de aici câteva constatări. Iată cât de gravă este corupția endemică din Afganistan, câtă neîncredere a apărut de la nivele instituționale înalte până la comunitățile din societatea afgană, astfel încât mesajele nativiste, etniciste ale talibanilor să dea câștig de cauză unei forțe împotriva căreia s-a luptat 20 de ani.
Puneți dezertarea în masă a armatei afgane pe seama corupției?
Nu numai. Pakistanul a sprijinit 20 de ani mișcarea talibană. Liderul de la Islamabad a fost singurul care a salutat revenirea talibanilor la putere.
În al doilea rând, Afganistan este totuși un stat extrem de reticent în privința oricărei intervenții externe din cauza experiențelor anterioare, de la britanici, la URSS și situația de astăzi.
În al treilea rând, au mai fost niște erori comise în administrația Bush. Când talibanii au fost eliminați din structurile militare au cerut să participe la construirea noului guvern din Afganistan. Administrația Bush le-a respins solicitarea, i-a izolat.
Conducerile tribale, semnificative pentru determinarea și identitatea statului afgan, și–au menținut puterea și autoritatea, intrând de multe ori în conflict cu reprezentanții instituțiilor sprijinite de ocupant, cum spun ei.
Deci dincolo de ceea ce vedem noi pe aeroportul din Kabul, există totuși o masă critică de afgani care îi susține pe talibani? O majoritate consideră că aceasta este o eliberare de sub ocupant?
Din moment ce talibanii au avut 20 de ani împotriva lor cea mai puternică forță a lumii și au supraviețuit înseamnă că au avut un suport, la firul ierbii, dincolo de canalele de sprijin din Pakistan.
Americanii, dar și europenii constată acum că intervenția militară duce la un anume rezultat, procesul ulterior de construcție națională de sus în jos poate fi un eșec, cum s-a dovedit și în Irak.
În Afganistan au fost nu numai forțe militare. Au fost misiunea ONU, ONG-uri. A apărut o clasă politică educată, cu oameni extrem de bine ancorați în realitatea unui stat modern. Când forța de interpunere a Occidentului s-a retras, acești oameni nu au rezistat în fața presiunii ideologiei medievale.
Extremismul islamist nu e susținut nici măcar în religia islamică. De exemplu, burka completă nu e o obligație fixata de religie. Nicio normă religioasă nu obligă familiile să cedeze fiicele de la 12 ani pentru căsătorii forțate.
Din tot ce vedem astăzi, proiectul occidental nu a reușit să se impună în Afganistan.
Spuneați de europeni. Există niște nemulțumiri în NATO, partenerii europeni acuză decizia unilaterală de retragere.
Da, europenii spun că nu au fost consultați. Tipic unei reticențe exprimate cu jumătate de gură.
Europenii, așa cum se vede, nu își unesc eforturile. Fiecare după puteri se străduiește să-și retragă cetățenii. Unde e politica de securitate europeană? Există?
Nici NATO, nici UE nu demonstrează că aspectele tehnice ale retragerii pot fi gestionate la nivel de organizație. Fiecare trimite avioane pe unde poate și cum poate, se roagă unii de alții sau de americani, încearcă într-un aleatoriu total să-și extragă propriii cetățeni. Nu mai discut despre colaboratorii afgani.
Autonomia strategică europeană, anunțată cu surle și trâmbite, se dovedește, cel puțin în cazul Afganistanului, ca fiind o fantezie. Practic abilitatea UE de a exporta valori prin instrumente de soft power sau instrumente de dezvoltare s-a dovedit perfect falimentară.
Să-i lăsăm pe americani, hai să vedem dacă noi am avut capacitatea să reușim construcția națională și instituțională care să ajute Afganistanul să arate altfel.
Ce ne spun europenii? În Afganistan avem o criză Benghazi pe steroizi.
Are loc reuniunea G7 (interviul a fost înregistrat marți la prânz - n.red.) și dilema lor este dacă izolează Afganistanul și îl supun unui regim de sancțiuni, deci nu ar mai avea acces la niciun fel de sprijin umanitar, sau recunosc o anumită legitimitate a talibanilor.
Ambele decizii au costuri importante, dar întrebarea este dacă vor reuși să stabilească o poziție comună. Dacă nu, semnalul transmis mișcărilor extremiste va fi: priviți ce pot occidentalii când este vorba despre proiecția la distanță a forței și drepturilor și libertăților fundamentale!
Am discutat cu șeful Crucii Roșii Internaționale, care păstrează în Afganistan toate structurile. Oamenii și-au asumat voluntar să rămână acolo unde din punct de vedere umanitar nu mai există niciun sprijin.
Toți se concentrează pe evacuare și atât. Acolo e totuși un popor. Suntem organizații create pe un sistem de valori pe care nu îl putem abandona nici la noi acasă, dar nici în zonele în care ne implicăm.
Ce capacitate de a mai recruta colaborare locală vor mai avea NATO și SUA după episodul Afganistan? Nu va fi o problemă de credibilitate pe termen lung a Occidentului?
Da, aveți dreptate. Mai mult decât atât, astăzi când vorbim, în fața unei posibile crize migraționiste, UE și NATO nu au o decizie politică solidară privind migrația și dreptul de azil.
Europenii vor trebui să se așeze la masă și să decidă cum acționează. Dacă fiecare va acționa pe baze naționale, acest lucru va genera o nouă fractură și o nouă vulnerabilitate.
Până pe 31 august retragerea ar trebui să fie totală. Talibanii au mesaje amenințătoare privind acest termen. Este realist să credem că evacuarea se poate termina până atunci?
Din toate semnalele, se pare că termenul 31 august nu e realist și talibanii consideră că data aceasta e o linie roșie. Drama umanitară s-ar putea complica serios.
De exemplu, americanii nu îl acuză acum pe Joe Biden în legătură cu decizia politică, dar dacă Afganistanul va redeveni o sursă a terorismului internațional, atunci sigur va fi o problemă.
Sunt mai multe imponderabile. Depinde cum se vor poziționa și structurile antioccidentale radicale din Afganistan, grupuri islamiste care vor să răstoarne guvernele din Orientul Mijlociu și democrațiile vestice.
Talibanii sunt o mișcare etnică afgană, concentrată pe generarea unei autorități extrem de dure, dar numai în Afganistan.
Și unii și alții acționează inacceptabil, dar perspectivele sunt diferite. La 11 septembrie, talibanii s-au uitat la televizor.
Talibanii sunt pe lista teroristă peste tot în lumea noastră, inclusiv în Federația Rusă. De aceea, sunt reticent să vorbesc despre un acord cu o organizație teroristă. Ar trebui să decidem dacă păstram sau nu talibanii pe această listă.
Apoi e clar că mișcările haotice generează disfuncții serioase între autoritatea de la centru, care încearcă să se legitimeze, și cei de la firul ierbii. Ar putea să apară probleme dramatice în comunitățile afgane fără controlul autorității de la centru.
Astăzi se discută o variantă, dar trebuie păstrată nota de relativitate, privind păstrarea unei forțe multinaționale limitate în Afganistan care să aibă sprijin aerian și din partea zonei de informații. Scopul ar fi ordonarea ieșirii din Afganistan.
Cu acordul talibanilor.
Da, dar și evacuarea de acum a avut loc cu acordul tacit al talibanilor care controlează toate punctele de intrare și ieșire din Kabul. Trebuie găsită o formulă de compromis.
Banca centrală din Kabul nu mai are niciun dolar, ceea ce poate complica și mai mult criza umanitară.
Unde e România în povestea aceasta? Miercuri va avea loc CSAT pe tema Afganistan.
Ceea ce este important, după părerea mea, este ca România să fie capabilă să susțină decizia solidară a UE. Vorbim despre situația politică din Asia Centrală, perspectiva dezvoltării unui val de refugiați și despre afganii care au cooperat cu armata română.
Până și eu am primit niște nume, poate putem ajuta într-un fel. Mesajele unui asemenea om sunt absolut devastatoare. Spune cum a cooperat cu armata română, foarte mulțumit, sărmanul, de comportamentul românilor. Se ascunde, estimează câte zile are până va fi prins.
Am numele lui. Situația este foarte gravă. Nu ne putem închide ca țară pe acest subiect. Mă bucur că zona media din România vorbește despre el. Face mai mult bine decât își imaginează.
Am avut ocazia, instituțional, să mă ocup de o extragere din Fâșia Gaza, la un moment dat. Știu ce înseamnă, câtă disperare și speranță investesc cei care vor să se refugieze în statul care îi poate ajuta.
Știu câte tehnici profesioniste sunt necesare ca să poți scoate o familie. Și ce nevoie este de cooperare cu diverse forțe cu care nu te gândeai că ai putea interacționa. Mi-aș dori ca România să nu fugă de subiectul Afganistan.
Concret, ce ar putea decide acest CSAT câtă vreme nu există o poziție europeană comună?
În primul rând, mi se pare normal ca România să se situeze pe cu totul alte poziții decât Austria. E inadmisibil ce a făcut un stat european civilizat, care nici măcar nu a participat în Afganistan.
În al doilea rând, afganii care au colaborat cu militarii noștri ar trebui sprijiniți. Și din acest punct punct de vedere,nivelul pe care îl știu de cooperare și parteneriat cu americanii, cu UK, privind operațiunile din Afganistan, ne califică să fim capabili să nu-i lăsăm în urmă pe cei care ne-au sprijinit.
În al treilea rând, dacă apar încălcări grave ale drepturilor și libertăților fundamentale, România nu trebuie să rămână indiferentă. Neglijarea temei afgane se poate întoarce ca un bumerang politic.
În al patrulea rând, am văzut pe rețelele sociale o tematizare a narativului privind resentimentele în legătură cu americanii. Sper că nu se va ajunge la o asemenea prostie.
Discutăm de întregul parteneriat pe care România îl are la Marea Neagră cu americanii și cu alte vreo 2-3 state NATO.
Trebuie să fim foarte atenți și la interesele noastre. Să nu tragem concluzii delimitative fie pentru că noi nu înțelegem fenomenul, fie pentru că ne-au pus alții.
Alte informații despre criza din Afganistan:
