Întrebarea nu mai este “dacă”, ci “când” și “cu ce viteză”.
Adică, în momentul șocului vom fi în continuare cu piciorul pe accelerație, lăsând ca doar “zidul” legilor economice să ne stopeze și să ne aducă la realitate, sau vom fi într-un proces de frânare menit să atenueze șocul impactului.
Faptul că ne îndreptăm spre zid era previzibil.
Consiliul Fiscal și mulți alți economiști, printre care și subsemnatul, au semnalat în ultimul an faptul că politica fiscală nu doar că este total nesustenabilă, dar și că vulnerabilizează fundamental economia românească.
Și aici nu vorbim de previziuni bazate pe matematici superioare, ci de aritmetică pură. Acea aritmetică ce ar fi trebuit folosită pentru a calcula la ce deficit va duce creșterea nelimitată a cheltuielilor bugetare și cu cât va crește astfel îndatorarea țării.
De ce nu a reacționat nimeni la previziunile și avertismentele făcute? De ce nu s-au luat măsuri înainte de a ajunge în această situație?
Pentru că una dintre abordările înrădăcinate adânc în modul nostru de a administra această țară a fost abordarea exclusiv reactivă, nu cea anticipativă. Reacționăm nu ca să rezolvăm din timp provocările, chiar și atunci când sunt ușor de anticipat, ci doar după ce acestea s-au materializat.
- Construim autostrăzi doar după ce rămânem blocați în trafic.
- Construim aeroporturi doar după ce ne sufocăm în cele existente.
- Luăm contramăsuri doar după ce izbucnesc războaiele hibride în jurul nostru.
- Construim centrale electrice doar după ce consumul ne face să devenim dependenți de importuri.
- Dăm drumul exploatărilor de gaze din Marea Neagră doar după ce ajungem cu importurile la mâna unei țări ostile.
Iar exemplele, din păcate, ar putea continuă fără prea mult efort.
Această cultură a deciziilor reactive, a lipsei oricărui apetit pentru o abordare proactivă este consfințită și de faptul că dezechilibrele fiscale majore ale țării din ultimele decenii au fost rezolvate post-factum, doar cu asistența FMI și a UE, în condițiile în care soluțiile ar fi fost mult mai puțin dureroase, dacă ar fi fost aplicate în avans.
Aceste instituții nu dețin niște formule magice, niște modele economice pe care nimeni altcineva nu le știe.
Recomandările lor sunt bazate pe științele economice altminteri perfect cunoscute și de economiștii locali și care puteau foarte bine să fie aplicate înainte de a fi necesară intervenția salvatoare din exterior.
Era nevoie doar de o asumare politică, în locul căreia însă s-a preferat calea cea mai dureroasă, pentru că ea oferea la pachet și niște “țapi ispășitori”, nu întâmplător externi.
Lipsa unei abordări vizionare, anticipative explică și eșecul României în a se profila ca o putere regională. Este total nerealist și naiv să clamezi o astfel de statură geopolitică, când nu ai o anvergură regională dintr-o perspectiva economică.
Dincolo de focurile de artificii politicianiste, ar trebui să ne uităm atent în oglindă și să facem un exercițiu de sinceritate: ce anume recomandă România ca o putere economică regională? Cum putem clama așa ceva când atât de puține companii românești își propun să aibă o anvergură regională, atunci când nicio companie de stat nu își propune așa ceva, în timp ce companii de stat din Polonia, Ungaria, Grecia se extind în România prin preluarea de companii locale?
Nevoie de viziune şi resurse
Dar obiectivul de a deveni o putere globală sau regională este de neconceput fără ingredientul „viziune”: planificare pe termen lung și execuție consecvență pe termen lung.
Câtă vreme România nu va avea ingredientul „viziune” în administrarea dezvoltării economice și în politica sa externă, șansele de a deveni o putere regională sunt foarte mici. Asta ar însemna însă o trecere de la o abordare reactivă la una proactivă.
Însă problema nu este doar de viziune, ci și de resurse. Cu ce resurse ar putea companiile de stat românești să se extindă în regiune, câtă vreme profiturile lor sunt “mulse” până la ultima picătură pentru a finanța un buget național total dezechilibrat? ȘI iată cum cercul se închide…
Practic, până la invocarea dușmanilor externi, reali sau imaginari, care ne fac rău și sapă la temelia țării, ar trebui să rezolvăm mai întâi problema internă a “naivilor utili”, care din ignoranță vulnerabilizează țara economic și geopolitic.
Pentru țările ostile României această este calea cea mai ieftină, deci perfectă, prin care România rămâne o țară mai degrabă slabă, indiferent de câte avioane F-35 achiziționează.
Cei care au o experiență substanțială ca executivi/directori ai unor companii știu că lipsa de leadership nu o poți cumpăra.
Crescând salariile la nesfârșit, pentru a motiva și păstra oamenii, vei ajunge într-un blocaj. Fără dezvoltarea unei încrederi reciproce între conducători și cei care ar trebui să îi urmeze, fără dezvoltarea unui spirit de echipă bazat pe competență, respect, empatie și comunicare, nu vei ajunge departe, va fi foarte costisitor, iar cei conduși vor dezerta rapid în tabăra celui care oferă mai mult.
Acesta este cercul vicios în care România s-a învârtit de decenii. Lipsa unui leadership credibil a fost înlocuită exclusiv cu remunerarea celor conduși. Iar faptul că asta s-a putut face discreționar, discriminatoriu, fără mecanismele de control existente într-o companie, nu a făcut decât să înrăutățească lucrurile.
Citeşte integral analiza lui Radu Crăciun - Pregătiți-vă de impact! pe Curs de Guvernare