O singură decizie, aceea de a nu lăsa în urmă covoarele și alte lucruri acumulate în viață, a însemnat destinul unei întregi familii din Basarabia: nu au plecat odată cu ultimatumul dat de sovietici, tatăl a a murit în temniță, mama a fost deportată și numai fetele au reușit să treacă în România.
Una dintre ele este bunica regizorului Cristian Mungiu, care i-a consemnat întocmai povestea, după ce a trăit lângă ea marea deziluzie a reunirii ratate, în 1991.
Cartea Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană a apărut la Editura Humanitas și spune poveștile vieților suprapuse prin care a trecut bunica lui, până la a ajunge ca el, nepotul, să le scrie într-o carte, o mărturie de generație.
Despre România în care a ajuns bunica lui scrie Cristian Mungiu, lăsându-ne însă să întrevedem și țara confiscată de mediocritatea comunistă, ale cărei ponoase le tragem și astăzi.
Până și conștiința civică ajunge să nu mai aibă vreun sens, într-o succesiune de disfuncționalități care devin obișnuință.
Cristian Mungiu ați consemnat cu grijă povestea bunicii dumneavostră, așa cum a spus-o ea, practic de la fuga din Basarabia până la supraviețuirea sau poate pluralul ar merge mai bine, până la supraviețuirile din comunism. De ce spuneți povestea acum? Care a fost declanșatorul? Pentru că știu că ați scris de ceva vreme aceste pagini.
Într-un fel, un declanșator a fost ziua în care a început războiul în Ucraina. În momentul acela am simțit, și cred că toți am simțit așa, un fel de gol în stomac și am simțit că lucrurile se pot schimba fundamental cu viața ta de azi pe mâine și că s-ar putea să vină o zi în care ești nevoit să lași totul în urmă, să iei o decizie radicală și iute, pe moment.
Mi s-a părut că în momentul acela am fost cel mai aproape de ziua care de fapt a determinat viața alor mei și viața bunicii mele, a străbunicilor mei, și anume 28 iunie 1940. Cumva așa mi-am închipuit eu acea zi din povestirile ei, ca o zi care te ia pe neașteptate, o veste care te ia pe neașteptate, pentru că a fost pe neașteptate pentru ei, și o veste care te face să iei o decizie majoră, foarte rapid, în raport cu valorile în care ai investit în viața ta până atunci.
Avem de multe ori sentimentul ăsta că la iuțeală, cum se spune, luăm o decizie influențată doar de acel moment. De fapt, noi am tot pregătit momentul acela prin lucrurile în care am investit de-a lungul timpului.
În cazul lor, decizia n-a fost foarte fericită, pentru că bunica mea trăia într-o familie și avea la rândul ei o mamă care era foarte atașată de obiecte, de lucruri și își valoriza foarte mult viața prin intermediul lor. Nu vreau să o judec, pentru că avea circumstanțe atenuante, în sensul în care atunci, ca să-ți măriți fetele, trebuia să le oferi zestre, deci nu putem să judecăm astăzi la fel.
Cert este însă că n-a luat decizia potrivită și văzând că n-are nicio șansă să salveze majoritatea lucrurilor pe care le acumulase într-o viață și să le ia cu ea în acest refugiu în România, în acel ultimatum, a decis să stea, să vadă cum evoluează lucrurile. Or, lucrurile n-aveau cum să evolueze bine, nu au evoluat bine, familia s-a împrăștiat, au fost împușcați și deportați în Siberia, și asta în urma unei hotărâri prost luate într-un moment de cumpănă.
Multă vreme am crezut că am consemnat această biografie pentru bunica mea, pentru copiii mei, chiar dacă nu aveam copii pe vremea când am consemnat povestea bunicii, însă acum, mai recent, după perioada de pandemie, când a început război, mi s-a părut că există o relevanță a acestei povești în ce ni se întâmplă nouă astăzi și că fără să fie o poveste didactică, totuși poate fi înțeleasă de niște oameni mai tineri, care ar putea să vadă în ea nevoia de a investi în valori juste.
Pentru că ați amintit de senzația asta că uneori iei decizia foarte iute și istoria mare te prinde din urmă. Este, ca să spun așa, problema lui dr. Jivago, oriunde ai fugi, istoria mare la un moment dat te prinde și te trage către ea, chiar dacă tu vrei să duci o viață izolată, nu te interesează politica. Credeți că e posibil realmente să trăiești în afara istoriei mari și să trăiești bine?
Nu știu. Probabil că depinde unde te naști și care sunt circumstanțele vieții tale. Probabil că e posibil ca în anumite circumstanțe să ai, să zicem, o viață ceva mai tihnită și mai puține griji. Dacă s-a întâmplat ca, nu știu, familia ta să fi ajuns să trăiască în locul potrivit, să fi avut o poziție socială potrivită. Dar nu poți să prevezi lucrurile astea și în niciun caz nu cred că lucrul ăsta e posibil atunci când se întâmplă să-ți duci viața pe un tărâm aflat aproape de o graniță.
Or, noi, și mă refer când zic noi la mulți dintre cei din Est, care am avut graniță cu Uniunea Sovietică, am avut din păcate, această nefericire de a fi vecini cu un imperiu destul de expansiv și de a trăi în niște granițe care au fost foarte fluctuante, pentru că asta este interesant la povestea lor deopotrivă și la povestea multor oameni care au locuit în această zonă geografico-istorică, că rămânând mai mult sau mai puțin în același loc, au luptat în războaie diferite, în direcții diferite, fără să fi dorit să-și fi schimbat cumva tabăra. Pur și simplu așa s-a întâmplat.
Probabil că dacă te naști într-un sat în mijlocul Franței, ai o viață mai tihnită, să zicem. Însă până la urmă, lucrurile astea sunt complet incontrolabile și de asta mă și interesează foarte mult această perioadă, acești primi 50 de ani ai secolului al XX-lea în special, pentru niște oameni în zona lor geografică, pentru că oamenii ăștia încercau, ca și noi astăzi, să-și ducă viața într-un mod cât mai tihnit, cât mai mărunt, de astăzi pe mâine.
În general, nu îți dorești evenimentele astea istorice să vină în viața ta, pur și simplu ele se întâmplă în paralel cu tine, nu le poți influența și trebuie cumva să te adaptezi cum poți. Or, în acești 50 de ani, ei au trebuit să traverseze un Prim Război Mondial îngrozitor, după care a venit bolșevismul, întâi la distanță, după aceea a venit al Doilea Război Mondial, iar pentru ei, când s-au încheiat toate aceste bătălii, a venit comunismul, cu o primă perioadă extrem de greu de suportat. Și nu-i o poveste foarte particulară, e poveste foarte generală pentru zonă.
Povestea doctorului Jivago e foarte spectaculoasă. Pe mine ce mă interesează foarte mult e felul în care fiecare familie care a trecut prin această perioadă, în acest spațiu, are o asemenea poveste și nu cred că poveștile astea sunt cu atât mai interesante, cu cât sunt mai spectaculoase. Cred că ce e interesant e să reușești să înțelegi că, dacă te concentrezi asupra familiei tale și ești curios, vei putea avea un raport cu marea istorie foarte personal.
Pentru că lucrurile alea te emoționează altfel când dintr-o dată nu mai sunt citite dintr-o carte de istorie, ci s-au întâmplat și au afectat pe cineva pe care îl cunoști direct, e cineva care a suferit.
Și spectaculos devine tocmai obișnuitul, faptul că e lângă tine.
Te afectează întotdeauna altfel faptul că e lângă tine și faptul că poate să-ți povestească cineva care ține la tine, la care ții și cineva care a suferit. Și cumva mi se pare că face parte din lucrurile pe care le aduc genul ăsta de recuperări.
Oricând cineva găsește cu cale să scrie ceva legat de familia lui și evocă o poveste personală, mi se pare că-i îndeamnă pe toți ceilalți cumva să vadă în ce măsură poți să-ți înțelegi viața ta și a celorlalți mai bine pornind de la familia ta și că în general e bine să fii curios și să înțelegi cum te afectează aceste mari evenimente, pe care nu poți să le controlezi, plecând de la felul în care au fost afectați ai tăi, pentru că fiecare familie are o poveste, numai că nu se întâlnește întotdeauna cu cineva curios și dornic să povestească.
Și fiecare familie are propria nefericire, nefericirile sunt pe cont propriu și sunt diferite de la o familie la la alta, spunea Tolstoi. În ce măsură însă credeți că purtăm de la o generație la alta aceste traume? De pildă, există cazuri, psihologia vorbește despre ele, despre oameni care au o senzație de foame permanentă, nu știu de unde vine și află cumva că bunicii lor au trecut prin marea foamete și că poveștile spuse sau nespuse sau jumătățile de povești se decontează în felul acesta în în viața lor de zi cu zi, și trece această traumă de la o generație la alta.
Mi-e greu să spun, pentru că nu e un proces științific, în general, conceptul de traumă e și interpretabil, fiecare interpretează în felul lui. Văd ceva ce trece de la generația bunicilor și părinților mei spre mine, și anume această preocupare de cum trebuie să te pregătești tu în viață pentru ziua în care va începe războiul. Cu asta am trait și eu, nu am avut niciun război în viață, cel puțin deocamdată, dar cu toate astea, copilăria noastră era atât de populată de povești despre război și despre ce trebuie să faci, cum trebuie să te pregătești, încât cumva ni s-a indus ideea asta, că n-ar fi vreo îndoială că războiul va veni, ce nu se știa era când va veni.
Am simțit asta în clipa în care a început războiul în Ucraina, care nu e un război care ne privește încă direct pe noi, dar e foarte aproape, că deși ne relaxasem, avusesem 70 de ani de pace după al Doilea Război, căzuse comunismul de mai bine de 30 de ani și undeva în anii 2000 a fost așa un fel de début de siècle, să zicem, probabil că simțeau și ei asta acum 100 de ani, ani în care toată lumea călătorea peste tot, era multă pace, concordie, inclusiv raportul cu Rusia era poate convivial și părea că am depășit momentul respectiv.
Unii mai înțelepți și-au închipuit că omenirea s-a înțelepțit și că traumele trecutului rămân acolo. Evident că istoric nu s-a schimbat nimic și oamenii sunt cum au fost întotdeauna, dar asta pe noi ne făcea să ne gândim viața în raport cu ce învățăm să facem, copii fiind, și ne spuneau în familie să nu te gândești să fii scriitor sau profesor sau să faci tu lucruri de felul ăsta; dacă vrei să te faci doctor, tot ai să ajungi la război pe front, dar măcar nu ai să fii în linia întâi, ci un pic mai în spate.
O parte din lucrurile astea au rămas întotdeauna ca temeri legate de viitor, pe care le-am simțit întotdeauna în viața mea, ca un fel de preocupare de a avea un plan și de avea un plan B și de a avea un nivel de siguranță, pentru momentul în care lucrurile rele se vor întâmpla.
Nu cred că traumele se transmit genetic, dar sigur că dacă trăiești într-un mediu în care sunt povestite mereu și evocate foarte multe nenorociri, lucrul ăsta te influențează. Or, povestea asta a bunicilor și a generației lor e o poveste de catastrofe înlănțuite, în care supraviețuirea devenea să poți să găsești ce ai nevoie, încât să-ți continui viața cât de cât în mod normal.
Într-un fel, asta-i și făcea să fie cumva mai sănătoși la cap decât cei de astăzi, pentru că aveau mai puțin timp de rumegat traume dintr-astea, de tipul celor pe care le avem noi astăzi. Aveau așa de multe probleme practice de rezolvat, încât nu-și puteau bate capul cu lucruri pe care noi azi le considerăm importante, dar care pe vremea lor păreau mărunte, pentru că prioritățile erau altele și trebuia mereu să supraviețuiești, să găsești, să ai ceva de mâncare pentru tine, pentru copii, să ai banii minim necesari din care să poți să trăiești.
Și sigur, lucrurile astea te influențează și poveștile lor n-au cum să nu influențeze. Nu le percepi întotdeauna ca fiind absolut reale, pentru că niciodată poveștile altcuiva nu sunt reale pentru tine, toate lucrurile care nu ți s-au întâmplat au gradul acela de distanțare, dar povestea în sine poți s-o consemnezi, poți s-o înțelegi și te emoționezi de pe urma ei. Și cu cât e consemnată și transmisă celorlalți mai la prima mână, cu atât e mai emoționantă și are mai multe detalii.
Și de asta îmi pare bine, sigur că în privința străbunicilor și stămoșilor mei, nu am cum să consemnez mai în detaliu, dar totuși, povestea lor a venit prin gura bunicii. Chiar și despre ea am consemnat niște detalii destul de umane, care sunt cele mai interesante, acele detalii care te fac să le reconstitui inclusiv firea un pic, să vezi cam cum arătau, să vezi că nu erau poate atât de diferiți de tine azi, deşi trăiau în altă lume și că da, o parte din spaimele și fricile și preocupările lor le-ai preluat și tu, chiar dacă toți cei care trăiesc astăzi cred că sunt cumva superiori celor de dinainte.
E cumva o caracteristică a generație dvs, și a generației mele, această anticipație a răului, am fost crescuți anticipând răul și pregătindu-ne să-i facem față. Bunica dumneavoastră s-a născut la Cahul, în Basarabia. Cum era portretizată Basarabia în poveștile ei? Cum percepeați, copil fiind și ascultând-o, Basarabia?
Erau două componente ale acestui portret, să zicem. Întâi de toate, pentru că a plecat de tânără de acolo și pentru că nu cunoscuse o altă lume la vremea tinereții, oamenii nu călătoreau, când vorbeam cu ea și își amintea de casa părintească de acolo, totul i se părea mare, frumos, era foarte plăcut să o asculți, dar de fapt ce descria ea era ceva foarte mult asociat cu tinerețea, cu copilăria, cu orașul și casa natală, cu tihna aia de familie, la care te raportezi întotdeauna idealizând.
Și avea această recuperare pe care am preluat-o și eu de la ea și atunci mi-am format pe de o parte această imagine a faptului că era o anumită bunăstare. Probabil că bunăstarea asta de care vorbea bunica mea era într-o anumită măsură în familia lor, probabil că era într-un anumit mediu social, nu era generalizată pentru toată lumea. Nu erau bogați, dar nici sărmani.
Însă mai mai exista o componentă și anume aceea că Basarabia era totuși văzută ca un fel de loc de exil, de pedeapsă. Era reintrată mai nou în țară, oarecum dezvoltată la alt nivel, inferior, și atunci o repartiție în Basarabia a cuiva nu era percepută în niciun fel ca o șansă, ci mai mult așa, ca o mică pedeapsă, era temporară.
Nu cred că idealiza din perspectiva asta bunica mea Basarabia, ea înțelegea că procesul ăsta de integrare și de egalizare a românizării de peste tot ar mai fi trebuit să dureze. Erau foarte multe etnii care coabitau acolo, ceea ce e interesant, cred că în perspectiva asta aveau un acces la un anumit gen de multiculturalism pe care l-am avut mai puțin noi după război, poate în Transilvania.
Deci într-un fel nu cred că idealiza din perspectiva asta strict informativă, idealiza din perspectiva unui copil care fusese forțat să plece de la casa lui și de lângă ai lui prea devreme și asta a și fi făcut-o să fie atât de dezamăgită, cum înțeleg că a fost majoritatea celor care s-au întors fie în anii 70-80, când se nomalizaseră cumva relațiile între România și Uniunea Sovietică, au fost unii care au reușit cumva să se întoarcă și să-și vadă casele parasite în Basarabia, destul de puțini.
Cei mai mulți s-au întors după ’90, așa cum s-a întors și bunica mea și sigur că au fost foarte dezamăgiți, dar nu atât pentru faptul că în cazul ei orașul de baștină, Cahul, nu arăta decât a mic târg prăpădit și prăfuit. Era și normal, că nu investise nimeni cine știe ce în el, în ăștia 50 de ani, dar pur și simplu era transformarea aceea în care înțelegi că de fapt ai îmbătrânit și chiar dacă tu crezi că ești aceeași persoană, nu ești.
Ești aceeași persoană 50 de ani mai târziu și toți ceilalți sunt la fel și nu mai ai acces la copilăria ta. Pentru că tu ce îți amintești este copilăria ta. Așa, dacă te întorci, găsești niște cochilii oarecare, dar nu spiritul și căldura pe care le-ai pierdut. A fost așa un șoc destul de mare pentru ea și a fost o pregătire destul de mare pentru mine, deși sunt multe lucruri în viață pe care deși le știi, nu-ți folosesc cu nimic, nu te poți înțelepți.
Știi că ai să mori, dar nu te ajută foarte mult. Știi că îmbătrânești și cu toate astea, când îmbătrânești, ai așa, un fel de surprindere. Ți se întâmplă chiar ție și a trecut așa de multă vreme?
Dar a fost o etapă bună în acest proces, în care încercam să o ajut să se împace cu vârsta ei și sigur, încercam și pe mine să mă ajut să mă împac cu faptul că și ea, și eu avansam în vârstă și că trebuia să găsim ce e rezonabil și frumos în fiecare zi, în ciuda acestui fapt.
Bunica s-a întors în Cahul, în Basarabia, în 1991, imediat după Podul de Flori. Eu însămi am fost dusă de tata la Podul de Flori și el credea că s-a liberalizat tot și am trecut cu barca pe unde nu trebuia. Ne-au întors rușii din loc. Avea alte așteptări bunica în 1991, în ceea ce privește Basarabia, a fost atunci un moment de ratare?
A fost fără îndoială, cel puțin în raport cu așteptările noastre, care erau de fapt foarte naive, vedem acum. A fost, pentru că lucrurile s-au succedat foarte rapid și au fost o grămadă de modificări pe care nu le anticipa nimeni.
N-aveam nicio idee în 1988 că urmau să se întâmple lucrurile care s-au întâmplat în 1989. Una e că comunismul se rablagise și suferea economic din toate încheieturile și cu totul altceva era să-ți închipui că se va prăbuși în felul în care s-a prăbușit.
Dezamăgirile bunicii mele și cred că ale tuturor basarabenilor au venit întâi din constatarea felului în care arăta Basarabia 50 de ani mai târziu, după o rusificare și sovietizare destul de intense, trebuie să spunem. Ei priveau altfel accentul basarabean, îl priveau cu o părere de rău, li se părea că limba a fost îngrozitor de siluită de această folosire intensivă a rusei.
Se insuflase în Basarabia acest sentiment de mândrie pentru apartenența la un mare imperiu și la o mare cultură. La un mare imperiu sigur că e destul de discutabil de ce se simțeau așa de mândri, dar la o mare cultură nu poți să împiedici pe nimeni să se simtă mândru că aparține.
Or, dacă dintr-o dată, te trezești într-o țară în care propaganda îți insuflă vreme de 50 de ani niște valori ale acelui spațiu și ți se insuflă faptul că faci și tu parte, chiar dacă așa ca un vecin mai de margine, lucrurile alea te influențează.
Am zis noi că propaganda comunistă era prea stupidă ca să ne influențez, dar de fapt, sigur că ne-a influențat. În primul rând, pentru că a apăsat acest război al claselor sociale și pentru că a dus învrăjbirea asta, a celor fără carte împotriva celor cu carte, la un nivel la care nu ne-am putut apăra nici noi aici, ei cu atât mai puțin acolo.
Iar apoi sigur că au fost o grămadă de așteptări legate de acel moment, pentru că acel moment al Podului de flori și al căderii comunismului făcea să pară că, de fapt, continuarea logică ar fi ca aceste teritorii să se reunească.
Să revenim la starea de dinainte de rău.
Să revenim la starea care părea posibilă atunci, aceea a faptului că orice este posibil prin voință populară. Cum se unise Germania de Est cu cea de Vest, ne întrebam și noi de ce nu ne-am fi putut și noi uni cu Moldova. Acum înțelegem că contextul socio-politic, să zic așa, era complet diferit, însă problema noastră și regretul nostru astăzi, al celor care suntem preocupați, atașați de Basarabia, nu e că n-am reușit istoric, ci că nici măcar nu am încercat.
Dacă noi am fi avut curajul să facem un pas înainte și să vedem dacă nu cumva contextul istoric permite, pentru că au fost în istorie contexte în care lucrurile nu erau neapărat pregătite de la cel mai înalt nivel și această conjunctură de voință populară și de context a făcut ca unele lucruri să se întâmple neprogramat. Și poate că dacă atunci am fi avut alți conducători și nu unii care să fi fost în acel raport cu Uniunea Sovietică, ar fi fost posibil.
Dar chiar și așa, cred că bunica mea ar fi fost foarte mândră și foarte mulțumită astăzi, așa cum mai sunt basarabenii mai tineri pe care-i cunosc și care s-au refugiat în România, să vadă că istoria face să trăim un alt context în care e posibil un anume fel de integrare, în primul rând a oamenilor de acolo către o zonă mai civilizată și mai liberă.
Și asta e o mare șansă istorică, pentru că acum trei, patru, cinci ani nu credeam că e e posibil, pentru că existau toate conflictele astea generate și înghețate de ex-sovietici în toate teritoriile care aveau năzuința asta să meargă spre Vest, tocmai ca să nu fie nicio iluzie. Or, acum pare că ar exista o posibilitate oarecare istorică.
Republica Moldova se însănătoșește. Ne gândim cât de tare au fost ei totuși marcați de propagandă, cât de mult li s-a alimentat resentimentul față de România care i-ar fi abandonat și cât de mult din elita social basareabeană de fapt s-a refugiat atunci în România.
Plus că mai sunt niște măsuri concrete luate atunci, legate de transferul de populație și dintr-o dată etnicitatea lor nu a mai fost una atât de majoritar românească. Intelectual, oamenii cei mai influenți au plecat sau au fost deportați, deci a fost foarte complicat tot. Într-o anumită măsură lucrul ăsta s-a întâmplat și la noi, chiar dacă n-am fost deportați în afara țării.
Ce este însă cu totul remarcabil e ce se întâmplă astăzi în Moldova, pentru că dacă stăm să ne gândim și ăsta e un mic miracol, această răsucire cu totul și cu totul neașteptată spre pro-europenism a moldovenilor. Sunt doar câțiva ani de când corupția și clasa asta politică foarte moscovită a lor părea că deține puterea într-un asemenea mod, încât nu se va putea face niciodată nimic.
Dar, cum ziceam, evocând această spaimă a noastră permanentă de ce se poate întâmpla mai rău, cred că nu e bine să zicem hop, e bine să încercăm să facem noi tot ce putem ca să le fim alături.
Ați amintit puțin despre mediocritatea cultivată în comunism, povestea bunicii se oprește în anii comunismului, când bunicul e nevoit să reia școala, cu o imagine destul de frumoasă, bunicul dumneavoastră și fiica lui mergând împreună la școală, unul la facultate, altul la școală. Dar deschideți cumva fereastra spre comunism, în momentul în care amintiți de cum casa va fi inundată de chiriași. Asta era metoda în comunism, clasele sociale erau amestecate, intelectualii cu clasele sociale cu educație precară, în așa fel încât totul să pară o apă și-un pământ. Credeți că ne-am vindecat de această mediocritate?
Nu cred că ne-am vindecat și cred că vedem foarte des acest război, o clasă socială hrănită atâta vreme în comunism nu a dispărut.
Mi se pare că din când în când răzbate atât de clar ceva ce ne gândeam că va trece odată cu sfârșitul comunismului, dar n-a trecut deloc. Cred că nu ne-am mai întors niciodată la stima pe care poate proiectăm noi că o aveau pentru cei cu carte bunicii și străbunicii noștri.
Din păcate, trăim într-o societate în care toată agresivitatea asta pe care o vedem vine și de pe urma a 50 de ani de educație în comunism, în care toți cei fără carte strămutați împotriva voinței lor de la țară în cartierele astea dormitor, să lucreze în întreprinderi, în fabrici și uzine, tuturor acestor oameni li s-a inoculat ideea că nu e nicio rușine să fii ignorant, nu e nicio problemă dacă n-ai carte.
Sigur că nu e vorba de faptul că vreo muncă ar fi mai rușinoasă decât alta sau inferioară în vreun fel, munca e admirabilă oricând o practici cu conștiința muncii, dar nu a mai existat niciodată respect pentru cei care ar fi trebuit să fie factorul de progres al societății.
Și vedem asta și astăzi, pentru că în amestecul ăsta populisto-naționalist care există astăzi și e foarte răspândit sunt și toate aceste îndemnuri la un anumit fel de luptă de clasă, la un anumit fel de dispreț pentru toți cei care sunt mai inteligenți, pentru că au studiat mai mult și ar putea să ducă societatea mai departe.
Și cred că în bună măsură, lipsa asta de busolă pe care o simțim noi astăzi în societate vine la faptul că s-a pierdut acest respect. Acum raportul nostru cu școala, cu intelectualii e unul destul de precar.
E una dintre polarizările pe care totuși mi se pare că apasă foarte mult politicieni. Am auzit în ultimii ani și politicieni care discreditau intelectuali, îi luau peste picior, îi trimiteau în afara țării, dacă discreditează țara.
Astăzi cred că au învățat să fie mai duplicitari, nici măcar nu mai alocă foarte mult din spațiul lor de antenă, ca să zic așa, unui război cu intelectualii, pentru că este un război pe care l-au câștigat de mult.
Implicarea intelectualilor în spațiul public s-a încheiat de multă vreme în România. Nu se mai implică nimeni, adică nu mai are rost să pierzi vremea cu asta, intelectualii s-au retras fiecare în domeniul lui, vocea lor e tot mai puțin ascultată.
S-a creat această clasă nouă de intelectuali “legitimați” de diferite cercuri de putere. Din perspectiva asta nu cred că-și mai bate cineva capul, sunt alte lucruri care aduc voturi astăzi, nu mai e popular să intri în zona asta, de defăimare a intelectualilor. Și cred că nici nu mai au pe cine să convingă, majoritatea electoratului, din păcate, e destul de convinsă că rolul intelectualului e în bula lui, acolo se pricepe, deci să nu mai iasă în spațiul public, unde nu se pricepe.
S-a acreditat ideea asta că la treburile de stat ne pricepem doar noi, oamenii practici, poate nu avem noi multă școală, dar suntem școliți la „școala vieții” și am înțeles cum merg lucrurile în realitate. Nu într-o realitate etico-virtuală, în care lucrurile așa ar trebui să stea.
Asta are legătură și cu apatia socială? Pentru că după Colectiv, după o mare tragedie, așadar, am avut o explozie socială, dar apoi am intrat într-o apatie destul de profundă. Așa cum au dispărut și intelectualii din prim-plan, așa pare că a dispărut și societatea, mișcarea civică.
Sigur, dar în același timp nu poți să trăiești într-o stare de alertă socială permanentă, nu ai cum.
Odată ce realitatea din jurul nostru presupune o reacție socială în fiecare zi, e clar că lucrul ăsta, la un moment dat, se va încheia. Pentru că tu simți o diferență de stimul, nu simți stimulul în sine. Dacă realitatea e de așa natură, se banalizează tot. Până și conștiința civică ajunge să nu mai aibă vreun sens, într-o succesiune de disfuncționalități care devin obișnuință.
Ca să reîncarci sensul unui protest social, ai nevoie de o perioadă de odihnă. Și asta se întâmplă acum. Într-o bună zi, când va fi un abuz de așa natură încât să scoată din nou un milion de oameni în stradă, el se va produce. Pentru moment, există un gen de dezamăgire, pentru că, generație după generație, oamenii au sperat că prin protestul lor vor putea să schimbe ceva. Or, asta durează o perioadă din viața ta, după care te resemnezi și înțelegi.
Conceptul de generație sacrificată a apărut încă de pe vremea generației bunicilor dumneavoastră.
Posibil și e foarte trist că îl folosim poate prea des. Mie mi se pare că fiecare generație din România are sentimentul că a fost sacrificată, deși, onest vorbind, unele au fost “mai sacrificate” decât altele. Nu e chiar așa, dar cert este că, dacă e să mă refer la generația mea și a celor care au venit după mine, și anume a celor care au încercat să schimbe ceva, măcar alegând să nu plece, noi am eșuat lamentabil, trebuie să spunem. N-am schimbat lucrurile în măsura în care ne așteptam.
Ele s-au schimbat în măsura în care se puteau schimba, socio-politic, pentru că așa a fost contextul. Da, am prins un context favorabil, lucrurile s-au schimbat, dar nu din pricina inițiativei noastre. Există un mare progres în România, am intrat în Uniunea Europeană, ceea ce e colosal, trebuie să fim conștienți de asta, dar n-a fost un progres pe care să-l fi determinat noi, cu voința noastră și prin ceva ce am făcut noi.
Îmi place foarte mult replica din “A fost sau n-a fost”, filmul lui Corneliu Porumboiu, pare cea mai bună replică dintr-un film românesc de după ’90: “am făcut și noi revoluție cum am putut”. Ea rezumă cam tot ce am putut să facem noi. Și democrația am făcut-o cum am putut.
Acest “se poate și așa” de la care tragem multe ponoase.
Astăzi e foarte greu să dai sfaturi cuiva, să recomanzi cuiva ce să facă cu viața lui. Este trist, oarecum, dar e bine măcar că există libertatea de alegere.
Ar fi formidabil să existe un grup relevant, de oameni tineri care să recapete conștiința faptului că trebuie să se realizeze în bună măsură aici și că realizarea lor ar trebui să implice un fel de reformă socială. Că reușita lor nu trebuie legată doar de o reușită individuală. Individual, nu te împiedică nimeni să reușești. Noi ca grup, ca societate, am ratat. Nu poți decât să speri că cei care vin după vor reuși, dar nu sunt neapărat niște argumente raționale în favoarea asta, dacă ne uităm cum arată lucrurile.
Ne întoarcem puțin la carte. Ce aduce în plus literatura față de film? Știu că v -ați gândit și la un scenariu, să faceți un film. Ce aduce în plus consemnarea literară față de un film?
Este, totuși, o mare diferență între literatură și film. În esență, sunt povești care se exprimă mai bine în cuvinte și altele care se exprimă mai bine în film. Deși sunt regizor și cariera mea e legată de film, filmul e mult mai simplu, într-o anumită măsură. Ai o durată de timp destul de limitată, iar felul în care poți să povestești în film, narativ vorbind, e mult mai simplu decât lucrurile pe care poți să le evoci într-un roman. Fiind forma cea mai dezvoltată de literatură, un roman cuprinde o cantitate de fapte și de gânduri foarte mare și foarte complexă și-ți dă posibilitatea să te exprimi și să prezinți lucruri în detaliu, foarte precis.
Filmul e mult mai imprecis, încerci să faci un fel de reprezentații externe din care să se înțeleagă ceva. Durata e foarte redusă, publicul se raportează complet altfel la acele lucruri, rămâi într-o zonă în care nu poți să dai foarte multe informații, așa cum poți într-o carte. Pentru că filmul se preocupă, în majoritatea timpului, de necesitățile narative legate de personaje și de progresul acțiunii.
Așa că unele lucruri sunt mai potrivite pentru scris, cu atât mai mult atunci când vrei să evoci o întâmplare non-ficțională. În cartea asta nu e nimic ficțional. Desigur, aceleași fapte, dacă le-ar fi consemnat altcineva, ar fi arătat cu totul altfel. Eu n-am inventat fapte și pentru mine era important ca această biografie să servească mai întâi rolului ei inițial, ca povestea bunicii mele și întâmplările celor care au trebuit să se refugieze din Basarabia să fie consemnate ca atare.
Uneori, cărțile pot să aibă rolul să insufle un film. Mi-ar plăcea să fac un film, nu ecranizare a vieții bunici mele, ci despre această jumătate de secol, a secolului 20, pe care oamenii au trebuit să o traverseze și despre care noi am învățat foarte puține în școală.
Acum descoperim o serie de lucruri de care nu suntem neapărat mândri, legate de perioada respectivă, și cred că ar fi bine dacă, la un moment dat, am folosi mai puțin filmele din perioada comunistă pentru a ne zugrăvi istoria patriei, pentru că ele sunt decupate de propaganda comunistă.
Este cazul să revenim la o perspectivă mai individuală și mai umană, să zicem aceste povești in perspectiva celor care au trăit “mica istorie” și, pe de altă parte, să ne asumăm că lucrurile nu au fost deloc așa de glorioase precum le prezenta propaganda comunistă.
Să ne asumăm și Transnistria, de pildă?
S-au făcut deja filme, de pildă Radu Jude și-a făcut un țel din a scoate la iveală această nișă din istoria noastră și împlinește un rol social important. Dar filmele lui nu vor fi niciodată văzute pe scară largă, pentru că forma lor, post-modernă, nu se adresează mentalului colectiv care are nevoie de cai, de armate, de tot felul de astfel de lucruri.
Motiv pentru care avem în continuare, în societate, curente cripto-legionare sau legionare pe față, deși, la prima vedere, pentru cei care știu ce a fost, am spune că e absurd.
Lucruri de genul acesta nu cred că vor putea fi eliminate complet, numai că în alte părți sunt legi împotriva celor care neaga Holocaustul, de pildă. Ca să fie lucrurile clare, la noi și dacă sunt legi, se aplică și ele “ca în România”, adică sunt mai mult un cadru general.
La noi mi se pare că toate eșuează în polarizări sociale radicale.
Important, în momentul de față, mi se pare ca toți aceia care acționează în educație sau în cultură să facă efortul ca să îndrepte pe cât mai mulți dintre tineri către a cunoaște acele lucrurile și să fie preocupați de ele. Aici e problema: doar dacă te preocupi, poți ajunge să discerni adevărul de propagandă.
Mi se pare, însă, că masa critică a celor preocupați de cultură, de istorie, de lucruri care dau o perspectivă a progresului a scăzut foarte mult. Sigur că asta vine pe fondul libertății fiecăruia, ai oricând posibilitatea și dreptul să te informezi, dacă vrei. Dar nu știu dacă este și suficient, or efortul activ pot să-l facă doar cei care au încă influență, profesorii, părinții, educatori. Sună foarte plastic și poate tezist, astăzi, să facem îndemnuri la educație și la cultură.
Să sperăm că se vor scrie mai multe astfel de cărți. Mai aveți ceva la sertar? Dacă manuscrisul acesta are deja 20 de ani, aveți și altele?
Mă gândesc, la un moment dat, să fac publice, scenariile pe care le-am scris. Foarte multă lume din România și din afară este curioasă, văd din discuțiile pe care le am după filme și la acele “masterclass” pe care sunt solicitat să le țin din când în cand, așadar multă lume din zona de film sau studenți.
Mi-ar plăcea să faca asta pentru că scenariile mele sunt, la sfârșitul filmului, așa cum arătau la început, cu niște note de-ale mele. În vreme ce, de exemplu, dacă citești un scenariu american, după ce s-a făcut filmul, el e de fapt readaptat ca să fie exact ca filmul. Or, dacă vrei să înveți ceva din raportul dintre planul cu care ai plecat, adică acel scenariu și cum a ieșit filmul, e mai bine să le compari direct.
În afară de asta, am destul de multe lucruri de povestit, pe care am în plan să le povestesc și pe care le-am așternut, în prea mică măsură, pe hârtie. Este o misiune de timp și de priorități, dar mi-ar plăcea să povestesc lucruri care fie mi s-au întâmplat mie, fie pe care le-am consemnat la prima mână. Îmi fac mare plăcere aceste întâlniri pe care le am cu cititorii sau cu spectatorii
Este o altfel de întâlnire, cu cititorii, față de spectatori?
Cu cititorii, de multe ori te bucuri de o simpatie apriorică, pentru că majoritatea celor care vin la o lansare de carte, de fapt, încă nu au citit cartea. Din perspectiva asta, e mai onestă întâlnirea cu cei de la film, pentru că știi că discuți cu ei după ce au văzut filmul.
Atunci se petrece un schimb, asculți părerea celor care l-au văzut, asculți interpretarea lor. Iar când te întrebi, data viitoare: „este asta o poveste pe care vreau să o spun?” sau „este mai bine în scris sau într-un fim?”, aceste păreri te ajută foarte mult. Cu condiția să ai ceva de spus.