Ce s-a întâmplat la Botoșani, recent, vorbește de o rigiditate a sistemului medical, în care medicul nu dă socoteală nimănui. Medicul acționează așa pentru că așa a fost format, „medicii care ne-au format pe noi acționau din același turn de fildeș și de impunitate: doar eu sunt cel care acționez pe acest salon; este salonul meu, sunt paturile mele, nu-mi spui tu mie ce să fac cu pacienții mei”.
Medicul psihiatru Eugen Hriscu vorbește, într-un interviu acordat SpotMedia.ro, despre lipsa de servicii medicale reale, care să se ocupe de sănătatea mintală tot mai precară a românilor: peticim orice, inclusiv în strategia pe care ar trebui să o avem contra consumului de droguri. Testarea tuturor copiilor în școli, argumentează medicul, specializat în tratarea dependențelor, ar putea duce la o creștere a consumului de substanțe tari, care nu se văd la analize.
"Substanța cu cea mai lungă remanență în corp este canabisul, așa că practic îi vom împinge să abandoneze consumul de canabis, care este un drog mai puțin periculos, și să-i îndreptăm, de exemplu, spre consumul de etnobotanice, unde deja avem cel mai mare consum din Uniunea Europeană, care sunt substanțe extrem de toxice, sau spre abuzul de alcool, sau spre abuzul de amfetamină".
Unul din felurile în care faci un animal depresiv, de exemplu șobolanul, este să-l pui într-o cutie cu pereții înalți și să bagi curent electric care să-l curenteze la lăbuțe. Mai întâi șobolanul încearcă să scape, dar pereții sunt atât de înalți încât nu poate, iar la un moment dat înțelege că nu are cum să scape și că șocul acela va veni și el nu are ce să facă. Se numește modelul neputinței învățate, “learned helplessness”. Atunci își scade energia, nu mai sare, nu mai încearcă să mai facă nimic, stă într-un colț și zace.
Mie mi se pare că modelul ăsta în România se aplică foarte mult. Pare că absolut nimic din ce facem nu poate să ducă la un rezultat mai bun.
Eugen Hriscu, ați scris un text în Libertatea în care atrageți atenția că suntem pe punctul unei anxietăți sociale generalizate. S-au întâmplat foarte multe în ultima vreme, este foarte adevărat. Aș vrea să pornesc de la ultimul caz, cazul de la 2 Mai, cu acel șofer care, în urma consumului de droguri, a accidentat mortal alți tineri. Această știre a venit după știrea de la Piatra Neamț, unde am avut o copilă care a murit în urma consumului de droguri. Iată că soluția autorităților - sau unul dintre răspunsurile pe care autoritățile le dau - este aceea de a testa copiii la început an școlar, să vedem care a consumat droguri și care nu. Aș vrea să vă întreb cum vi se pare această soluție, și mă gândesc și la textul pe care l-ați scris în volumul colectiv de la Humanitas, în care sancționați această perspectivă de a blama sau de a demoniza tot consumatorul, ca soluție.
În textul pe care l-am scris pentru Libertatea, era mai mult decât anxietate, practic vorbeam despre o prăbușire a stării de sănătate mintale a populației din România. Asta înseamnă că nu doar anxietatea înregistrează niveluri mai mari, deși dacă vorbiți cu colegii mei, care lucrează în ambulator, veți vedea că toți admit că există creșteri foarte mari de tulburări de anxietate, de atacuri de panică, de anxietate generalizată.
Practic, ceea ce se întâmplă este că avem o presiune care apasă asupra mentalului fiecăruia dintre noi și în momentele acestea de criză, de presiune, România, în general, este un loc foarte propice pentru dezvoltarea de probleme psihice, pentru că avem situația în care aceste griji, angoasele legate de război sau pandemie nu sunt compensate prin nimic.
Deci avem presiunea, dar nu avem nimic care să ne sprijine, nici instituțional, adică România nu a creat niște mijloace de intervenție psihologică care să susțină populația, dar nici la nivel de servicii.
Practic, în România, psihiatria este la 100 de ani distanță, noi operăm în momentul de față la nivelul de acum 100 de ani, avem aceste azile psihiatrice uriașe, cu sute de locuri și sute de paturi, dar nu avem nimic în comunitate.
Or, în momentul acesta, nevoia de azil este mai degrabă redusă, pentru că oamenii cu depresie, oamenii cu anxietate, chiar și oamenii cu boli mai grave, cum sunt schizofrenia sau tulburarea bipolară, nu mai ajung neapărat în spital.
Medicația actuală este suficient de bună să-i țină pe oameni mult timp în afara spitalului, poate chiar tot timpul. În schimb, am avea nevoie de suport în comunitate, avem nevoie de psihoterapie, avem nevoie de centre de zi, avem nevoie de echipe mobile, avem nevoie de intervenții din acestea, la firul ierbii, cum era cea pe care am descris-o in cartea de la Humanitas, niște puncte de prim ajutor psihologic ș.a.m.d.
Avem această combinație de presiune constantă pe mentalul colectiv, dar, pe de altă parte, lipsește susținerea din partea structurilor statului, atât cea care ar trebui să vină punctual, după pandemie sau în condiții de război, în condiții de criză economică, dar și cea care ar trebui să fie acolo, la nivel de structuri bine construite ale statului român.
Situația cu drogurile din Vama Veche este unul din exemplele care demonstrează ceea ce spun, dar putem lua foarte multe alte exemple.
Ceea ce se întâmplă este că statul român a decretat că drogurile sunt ilegale, asta acum 20-30 de ani, și că orice ține de droguri trebuie să fie în responsabilitatea Poliției. Probabil că, pentru oamenii de atunci, a lua droguri era ca și cum ai face bombe și atunci tot ce ține de domeniul acesta a fost dat la Poliție.
Sigur că timpul trecând și noi deschizând granițele și apropiindu-ne de țările din Vest, a apărut consumul de droguri. Am devenit țară de tranzit pentru heroina care venea din Afganistan, de exemplu, în timpul războiului din Iugoslavia. Acum vreo câțiva ani, la fel, sute de pachete de cocaină au ajuns pe malul Mării Negre.
Deci e clar că nu se putea să nu ajungem și noi în situația în care se află toate celelalte țări, numai că noi am rămas cu aceeași viziune și Poliția în continuare se ocupă de aproape tot, inclusiv prevenirea și tratamentul sunt la Poliție, situație care, bineînțeles, nu are cum să funcționeze. Este doar o falsă pretenție de tratament, pentru că nu poți pretinde unui pacient care este incriminabil să meargă la Poliție să se trateze.
Și așa avem un subiect care este ignorat de ani și ani de zile, timp în care am trecut printr-o epidemie de HIV printre consumatorii de droguri injectabile, am trecut prin criza etnobotanicelor, iar acum trecem printr-un soi de explozie, din ceea ce observ, a drogurilor tari, adică se consumă aproape orice și în cantități mari, se consumă ketamină, se consumă metamfetamină, se consumă cocaină. Acum 10 ani, “crystal meth” era ceva de care auzeam doar în Statele Unite, dar acum avem metamfetamină și în România.
Este clar că situația asta, în care avem o problemă de care nu ne ocupăm sau ne ocupăm în sensul că o băgăm sub preșul Poliției, la un moment dat problema o să explodeze, într-un fel sau altul. Asta s-a întâmplat, din păcate, cu acel băiat, situație care nu reprezintă o problemă legată de consumul de droguri, ci reprezintă o problemă despre felul în care politica nu și-a făcut treaba și felul în care părinții acelui băiat nu și-au făcut treaba.
Într-un anumit sens, băiatul acela de la 2 Mai ne-a dat, nouă, societății, toate prilejurile ca să-l oprim, dar din păcate nu am reușit să facem asta.
Faptul că o să testăm copiii este în același timp hilar și trist, pentru că nu se va putea face așa ceva. Adică dacă nu ai putut testa copiii în mijlocul unei pandemii, când toți eram convinși și ne și vaccinasem...
Sunt atât de multe probleme cu testarea, nici nu știu de unde să încep a critica această metodă, care în sine poate fi ceva de discutat. Adică putem să luăm două-trei licee din această țară și să dezvoltăm un program pilot de testare, să vedem cum funcționează, să vedem ce nu funcționează. Problemele sunt așa: multe dintre aceste teste nu sunt viabile, deci vom avea foarte mulți copii care vor fi declarați pozitivi.
Doi. O problemă și mai mare este faptul că tinerii, care sunt consumatori, vor fi împinși la soluții care să eludeze testele. Substanța cu cea mai lungă remanență în corp este canabisul, așa că practic îi vom împinge să abandoneze consumul de canabis, care este un drog mai puțin periculos, și să-i îndreptăm, de exemplu, spre consumul de etnobotanice, unde deja avem cel mai mare consum din Uniunea Europeană, care sunt substanțe extrem de toxice, sau spre abuzul de alcool, sau spre abuzul de amfetamină sau alte droguri tari.
Trei. Bun, ai un test pozitiv, ce faci cu acești copii? Din pandemie, îmi aduc aminte cum politicienii au această formulă magică: “îi trimitem la consiliere psihologică”, ca și cum consilierea asta psihologică ar rezolva totul. Or, consilierul psihologic este un om, la fel ca mine, care stă, într-o cameră, de vorbă cu tânărul sau cu tânăra respectivă. Nu obții minuni în felul ăsta.
Ai nevoie de un sistem de tratament, ai nevoie de centre, ai nevoie de programe de zi, ai nevoie de niște programe de petrecere a timpului liber. Practic, ai nevoie să construiești un sistem terapeutic. Nu poți să trimiți așa tânărul la consiliere, pentru că îți baţi joc. De fapt, consiliere devine un soi de cuvânt-parolă pentru stigmatizare.
Ați pomenit de comunitate în prima parte a răspunsului. În cazul de la Botoșani, a mamei care și-a aruncat de la etaj cei doi copii, există acolo și o carență de comunitate? Existau și acolo semne, există, în general, semne încât cei din jur pot să își dea seama, sau vorbim de existențe complet solitare, oameni care nu trăiesc comunitar?
Eu nu susțin că absolut orice tragedie poate fi evitată. Lucruri rele se întâmplă și se vor întâmpla. Dar când vorbim de boli, în cazul acesta de boli psihice, de tulburări psihice, este de datoria medicinei să încerce să prevină.
Nu știu dacă, în cazul acela specific, doamna dăduse semne dinainte sau nu. Părea să fie ceva destul de brutal și destul de neașteptat, mai ales că fuseseră niște mesaje cu soțul ei, care nu prevesteau nimic rău. În schimb, de exemplu, ce ne lipsește în România este ceea se numește psihiatria de legătură, adică conexiunea între specialitățile medicale, în cazul ăsta ginecologie-obstetrică, dar și chirurgie, cardiovascular, diabet, ș.a.m.d. și psihiatrie.
Am o colegă care lucrează undeva în Franța, într-o secție de patologie psihiatrică specială, de patologie a mamei care tocmai a dat naștere. În preajma nașterii, din cauza schimbărilor hormonale, din cauza schimbărilor de statut, unii oameni pot fi copleșiți. De asemenea, nașterea însăși pe un teren cu risc anterior poate să declanșeze o boală psihică.
Și atunci ar trebui să existe măcar o legătură, o evaluare psihiatrică a mamei care a născut, eventual o monitorizare pe durata măcar primelor șase luni, dacă nu un an, eventual o informare cu privire la anumite schimbări care ar putea să se petreacă. Deci practic asta ne lipsește. Eu nu știu dacă un asemenea serviciu ar fi putut să-i salveze pe acei doi copii și pe această familie, dar putem să ne gândim la necesitatea unui asemenea serviciu.
Dar realizam că noi vorbim acum despre o țară în care accesul la servicii medicale de bază este restricționat în multe părți. Suntem o țară cu discrepanțe sociale majore. Această femeie era de undeva dintr-o comună din Botoșani.
Da, de acord cu tot ce spuneți dvs, dar acestea sunt decizii de sistem, sunt decizii de la Ministerul Sănătății, care este cel mai puțin reformat minister din absolut tot ce avem în momentul de față.
În Ministerul Sănătății nu s-a reformat nici 10% cât s-a reformat în justiție, în armată, chiar și în Ministerul de Interne. Practic stăm pe aceleași structuri pe care stăteam și înainte de 1980. Doar că am mai băgat bani în aparatură. Nu doar că spitalele, zidurile sunt aceleași, dar și zidurile - să zicem așa - instituționale sunt aceleași.
Avem nevoie de servicii noi, pentru că România este o țară nouă, nu mai suntem în anii '80. Rezistența la schimbare este însă uriașă. Am avut un program, planificat înainte de pandemie, finanțat, unde voiam să facem detectarea precoce a consumului de alcool în spitalele din România.
Ideea este că omul, înainte să devină alcoolic, are probleme de sănătate, își rupe o mână, face un ulcer sau hipertensiune ș.a.m.d. Sunt studii care arată că foarte mulți dintre oamenii care se internează în spital, în spitalele obișnuite, nu cele de psihiatrie, au la originea problemelor de sănătate abuzul de alcool.
Ce voiam noi să facem, nu ceva inventat de noi, ci venit de la Organizația Mondiale a Sănătății, era să aplicăm un chestionar care durează 5 minute, apoi obții un scor și pe baza scorului vezi dacă are un consum problematic sau nu. Când discutai la intervenție cu el, omul spunea, eu nu mi-am dat seama că am băut așa de mult și apoi poate mai scădea un pic din consum. Făcând asta pe scară largă poți obține rezultate foarte bune.
Ei bine, a fost aproape imposibil să intrăm în spitale. Rezistența directorilor și a medicilor de salon la prezența unui psiholog care să interacționeze cu pacienții a fost uriașă.
De ce credeți că e asta? Există un stigmat asociat tulburărilor psihice? Sau există, mai degrabă, o desconsiderare a acestor tulburări, de genul “dacă omul n-are nimic organic grav, n-are niciun sens să îl tratăm”. Sau poate există, ca în cazul școlilor, o cursă să nu cumva să pună cineva un stigmat pe spitalul tău?
Nu cred că este asta, pentru că în final am reușit să dezvoltăm această intervenție în vreo cinci spitale. Este efectiv rezistența sistemului medical.
Ce s-a întâmplat la Botoșani, recent, dar și în multele cazuri de care aflăm în presă, vorbește de o rigiditate a sistemului medical, în care medicul nu dă socoteală nimănui. Medicul acționează așa pentru că așa a fost format, medicii care ne-au format pe noi acționau din același turn de fildeș și de impunitate: doar eu sunt cel care acționez pe acest salon. Este salonul meu, sunt paturile mele, nu-mi spui tu mie ce să fac cu pacienții mei. Eu îți dau ție voie să intri - dacă îți dau voie - și eventual îți spun și cu cine să vorbești, că știu eu care e alcoolicul din salon.
Testul ăsta ar fi trebuit să fie un screening, adică să cearnă pacienții, pentru că la mulți dintre ei, mai ales cei aflați la început, nu se vede că au probleme cu alcoolul.
Iar pe de altă parte, au fost directorii. Nu știu cum e să fii în pielea unui director de spital, dar sentimentul este că, cu cât te legi la cap mai puțin, cu atât e mai bine pentru tine. Și atunci nu reușești să ai intervenții care să rupă un pic această țesătură foarte groasă a relației medic-pacient, în care practic medicul face ce vrea.
Nu există echipă terapeutică, asistentul medical, în loc de ajutor, este mai degrabă un fel de servitor.
Lucrurile acestea trebuie să se schimbe în cadrul unei reforme de viziune asupra sistemului medical, lucru care nu s-a întâmplat. Această reformă de viziune trebuie să înceapă cu crearea echipei terapeutice, micșorarea poziției medicului ca atoateștiutor, de la care pornește absolut totul. Într-un spital, viziunea asistentei medicale este foarte importantă, chiar și infirmierul poate să-ți spună ceva important. Ar trebui să avem mai mult psihologi în echipele medicale, poate un psihiatru de legătură.
Ce spuneți este și să nu fie totul doar vertical, adică să nu existe numai autoritate verticală și decizii care trebuie executate.
În acest context avem nevoie de o întrepătrundere a psihiatriei, - revin la cazul de la Botoşani cu mama care și-a ucis cei doi copii -, o întrepătrundere a psihiatriei în medicina somatică. Există locuri unde sunt medici luminați, ca să spun așa, și unde mi s-a cerut acest lucru. De exemplu, am fost invitați cu foarte mare căldură și foarte mare deschidere la secția de Gastro a Institutului Fundeni, unde o mare parte a pacienților care așteaptă transplant sunt pacienți cu dependență de alcool.
Dependențele astea se decontează undeva. Adică statul român se bucură că ia impozite și taxe, de pe alcool, de pe tutun, de pe jocurile de noroc, de pe toate drogurile astea legale, dar iată că toate lucrurile astea se decontează undeva, pentru că după aceea vom plăti 100.000 de euro transplantul de ficat.
De asemenea, dacă dăm acel ficat unei persoane cu alcoolism, pe care poate că am fi putut să o tratăm cu 10 ani mai înainte, înseamnă că nu-l dăm unui tânăr de 20 de ani care poate ar fi avut o viață întreagă în fața lui, să plătească taxe și impozite și să creeze o familie. Totul se decontează și mai ales în bolile psihice.
Exemplul Institutului Fundeni este unul foarte fericit, în care am putut să trimitem o colegă psiholog care să lucreze acolo 2 zile pe săptămână și am putut să gândim un program de intervenție de grup cu acești oameni. Dar, vedeți, sistemul medical românesc nu poate fi lăsat la speranța că vor fi niște medici luminați care vor vedea ei ce e nevoie să se întâmple. Este nevoie ca intervenția să vină și de sus în jos.
Noi încă gândim, la nivel de cultură socială, în termeni de țap ispășitor și erou solitar. Ați spune că acest fel al relației dintre stat și societate, această țesătură de încredere care pare complet fisurată, ne face un teren fertil pentru a debușa în diferite dependențe, de droguri sau de alcool? Atunci când trăiești într-o stare generală de neîncredere în instituțiile statului sau de anxietate: te apasă războiul sau te apasă criza economică, știrile sunt în general negative. În ultimele 3 săptămâni aproape că și noi, cei din în presă, am fi vrut să facem o selecție încât să nu dăm doar astfel de știri.
Mi-a rămas în minte ce mi-a povestit o colegă de-a mea, psihiatru, care din păcate - pentru psihiatria românească, din fericire pentru ea - a emigrat în Franța și care mi-a spus că cel mai mare șoc pe care l-a avut în Franța a fost când s-a dus să rezolve o problemă administrativă, la o instituție publică și a realizat, spre marea ei uimire, că funcționarul acela realmente voia să o ajute.
Sentimentul că omul din față nu doar își ia un salariu și răspunde la niște întrebări, dar că realmente este acolo cu dorința de a te ajuta, a fost pentru ea cel mai mare șoc și cred că putem generaliza.
Relația noastră cu societatea în care trăim este una de foarte mare conflict: poluarea, corupția, sistemul de sănătate, sistemul de educație, practic acest sentiment de cetate asediată, asta creează anxietatea. Dar să fii mereu la pândă, cu anticipația răului, să fii mereu cu nivelurile de hormoni de stres foarte ridicate, la un moment dat, provoacă o epuizare a sistemului de alertă al minții și se creează premisele pentru depresie.
Iată un model animal pentru depresie, adică dacă vrei să testezi o substanță antidepresivă, trebuie s-o testezi pe animale: cum faci animalele să fie depresive, ca după aceea să le dai antidepresiv? Unul din felurile în care faci un animal depresiv, de exemplu șobolanul, este să-l pui într-o cutie cu pereții înalți și să bagi curent electric care să-l curenteze la lăbuțe.
Mai întâi, șobolanul încearcă să scape, dar pereții sunt atât de înalți încât nu poate, iar la un moment dat înțelege că nu are cum să scape și că șocul acela va veni și el nu are ce să facă. Se numește modelul neputinței învățate, “learned helplessness”. Atunci își scade energia, nu mai sare, nu mai încearcă să mai facă nimic, stă într-un colț și zace. Mie mi se pare că modelul ăsta în România se aplică foarte mult. Pare că absolut nimic din ce facem nu poate să ducă la un rezultat mai bun.
În sănătate, în educație, oriunde. Lansăm cu surle și trâmbițe proiecte ca România educată sau autostrada de la nu știu unde la nu știu unde. Pare că nu ne iese absolut nimic și această absență a rezultatelor ne învață că suntem neajutorați și că nu putem face nimic în legătură cu asta.
Și ajungem de apatia socială care, nu e destul dvs să o spuneți, să spun eu, poate fi speculată politic și duce în unele cazuri chiar la forme de extremism, de populism etc.
Apatia socială duce la formele acestea, dar mai duce și la răbufniri. Revoluția din ‘89 e posibil să fi fost o asemenea formă de răbufnire, cel puțin în anumiți oameni, pentru că la un moment dat, dacă totuși se creează o breșă, toată acea energie înmagazinată va răbufni la suprafață.
Și așa explodează și mămăliga la români.
Avem foarte multă violență random, întâmplătoare. Am fost absolut șocat, acum un an de zile, de un caz în care o femeie a fost lovită peste față de o altă femeie pe care n-o cunoștea, într-un magazin, lovită în așa fel încât a avut nevoie de chirurgie.
Vedem și în mijloacele de transport violența aceasta latentă. O vedem în școli sub forma bullying-ului, avem cred că săptămânal câte o știre despre agresivitatea din școli: o bătaie între copii, în școală sau în parc.
Mă bucur că ne întoarcem la subiectul de la început, cu copiii. Copiii și adolescenții sunt mult mai expresivi decât noi adulții, psihicul lor este mai imatur și atunci capacitatea lor de a ține în ei sau de a transforma e mai mică.
Copilul este cel care exprimă cel mai bine, dar problema este, în primul rând, a sistemului sau a familiei.
Familia își aduce copilul și spune: consumă droguri sau nu se duce la școală sau este lipsit de respect cu profesorii, vindecați-l, domnu' doctor, faceți-l bine. Problema este însă întotdeauna în familie, deoarece copilul exprimă ceva care se întâmplă în familie.
Sigur, există și societatea care are rolul ei, la fel și cu bullying-ul, la fel și cu consumul de droguri. Avem o problemă cu consumul de droguri în societatea românească, dar noi vrem să testăm tinerii, nu ne atingem de adulți, de tot ce ține de noi, practic.
A fost o declarație, nici nu știu cum s-o cataloghez, a ministrului de Interne că am pierdut lupta cu adulții care consumă drogurile, dar măcar pe copii să-i salvăm.
Un fel de abdicare de la funcție, când spui că am pierdut lupta.
Nu, n-am pierdut nicio luptă. Lupta asta se duce în fiecare zi, în cabinetele de psihiatrie, de psihoterapie, la grupurile de alcoolici anonimi. N-am pierdut nicio luptă, doar că domnul ministru nu este dispus să ia măsuri care să vizeze problema consumului. Să construim centre de tratament, să decriminalizăm consumul, ca oamenii să poată să vină la tratament, să nu se mai ascundă. Să formăm psihologi școlari care să lucreze în școală cu copiii și, practic, să construim sistemul de intervenție.
El practic aruncă problema pe copil. Copilul trebuie rezolvat, copilul trebuie vindecat, el e cu bullying-ul, el e cu drogurile, cu spune Nu violenței. Este un demers care nu va avea absolut niciun fel de sorți de izbândă, pentru că problema este la noi.
Și la sistem. Mă gândesc că poate vom avea un dialog viitor despre această considerare a copilului. Pentru că și în educație am făcut la fel: de câte ori vrem să reformăm sistemul. De fapt, schimbăm metoda de evaluare a copilului, schimbăm examenul, nu schimbăm programa, nu schimbăm sistemul. Schimbăm materiile de examen sau forma de examen. E aceeași abordare.
Iar schimbarea nu este niciodată profundă. Schimbările care se întâmplă în societatea românească sunt ca peticelele alea de drumuri. Întotdeauna apare o groapă în mijlocul drumului, apoi vin niște oameni care toarnă o găleată de smoală și dau cu compresorul și gata. Niciodată nu se ridică tot cimentul și tot ce e acolo și apoi pus un drum nou. Schimbarea nu este niciodată de profunzime. Sunt peticeli, lucruri de cosmetică.
În așa fel încât condițiile care fac posibil răul rămân tot acolo.
Mă gândeam, de exemplu, la educație, în condițiile în care ai atât de mulți oameni plecați din țară, ai un număr mereu în scădere de copii care intră în ciclul școlar. Ar avea mult mai mult sens să renunți la toate micile școli din satele României, să construiești de la zero unele de 800-1.000 de elevi pe care să le dotezi foarte bine, cu profesori foarte competenți și cu niște autobuze care să aducă elevii chiar și de la distanțe mari.
De exemplu, eu am fost în Statele Unite când eram în liceu, am obținut o bursă. Făceam două ore cu autobuzul până la școală, dus, deci practic mă sculam la 5:30 dimineața ca la șase să fiu în autobuz și la opt să fiu la școală. Asta o făceam în fiecare zi și asta o făceau foarte mulți elevi din statul respectiv, în fiecare zi, dar școala în care ajungeam era absolut exemplară.
-
EUGEN HRISCU a urmat studii medicale la Iași, în anul 2001, și este medic psihiatru și psihoterapeut în cadrul Clinicii ALIAT din București. Pe lângă lucrul direct cu pacienții în sesiuni individuale sau de grup, experiența sa include dezvoltarea de servicii noi și inovative în prevenirea și tratarea dependențelor de substanțe, atât sub forma de centre de tratament, cât și a unor intervenții online și în stradă.