Indiferent de informațiile pe care le avea la dispoziție, președintele Klaus Iohannis a ținut să folosească acest moment pentru a ține un discurs politic destul de vehement în care implicit acuza Ucraina de minciună și de rea-credință, consideră profesorul de științe Alexandru Gussi, care vorbește despre un complex ucrainean pe care chiar președintele l-a alimentat.
Președintele Iohannis are convingerea că poate influența decisiv următorul rând de alegeri, că poate, spre exemplu, garanta continuitatea actualei coaliții, inclusiv prin nominalizarea unui prim-ministru susținut de PSD-PNL după legislative, argumentează Alexandru Gussi.
Câtă vreme așa ceva e în orizontul de posibilități, Iohannis își păstrează mai multă autoritate decât ne-am aștepta, ținând cont de lipsa sa de popularitate.
Cum iese România din această chestiune a dronei căzute pe teritoriul țării noastre? Intern și extern, deopotrivă și mă uit și către instituții. Armata, de pildă.
Nu ieși bine dintr-o astfel de expunere a propriilor tale vulnerabilități instituționale, și asta în plină criză. Rămân întrebări retorice:
- Cât de pregătiți suntem să facem față unui incident mult mai important?
- Câte parale mai fac asigurările ferme ale autorităților, date chiar de la cel mai înalt nivel?
Dar, dincolo de imaginea internă sau internațională, avem clar o problemă de atitudine: graba cu care în spațiul public, și în logica discursului oficial, am avut discursuri anti-Ucraina, apoi faptul că acestea au continuat pe subiectul dronei, chiar după ce s-a dovedit că ucrainienii aveau dreptate, ne arată că avem ce aș numi un complex ucrainean.
Ne comportăm ca și cum solidaritatea cu aceștia nu e rezultatul faptului că ei sunt singura forță care se interpune între Rusia expansionistă și noi, ca și cum nu e, în primul rând, în interesul nostru ca ei să aibă mijloacele să lupte și să învingă, ci ca și cum această solidaritate ar fi, în primul rând, rezultatul unei forme de supușenie față de SUA, NATO etc.
Acest complex e unul la nivel colectiv: nu putem să recunoaștem cât de mult le datorăm acestor oameni care, luptându-se pentru ei, ne fac nouă un serviciu fără preț. E greu să recunoști o astfel de datorie, probabil asta crește disponibilitatea față de propaganda putinistă care ne spune inversul: că Ucraina ne-ar pune în pericol, că tocmai cei care o ajută vor război, nu cei care l-au declanșat.
Discursul oficial inițial dădea apă la moară tocmai unei astfel de logici perverse, asta mi s-a părut cel mai grav.
Cine se arată a fi acum, la câteva zile de la eveniment, responsabil pentru gestionarea deficitară a comunicării? Unde a fost breșa de comunicare?
Aici ar trebui amintit ca avem un președinte care a ales ca, de ani buni, să nu mai aibă purtător de cuvânt, asta contrar nu numai unor principii de comunicare, ci și unor minime exigențe instituționale.
În astfel de condiții, nu e vorba de o simplă breșă, ci de o problemă structurală. Această opțiune a președintelui e simptomatică pentru întreaga sa viziune a raportului cu publicul, dar și pentru o formă de neîncredere în colaboratorii săi, dublată de o încredere exagerată în propria sa capacitate de comunicare.
Chiar dacă sunt convins că aici nu a fost, în primul rând, o problemă de comunicare, contextul e bun pentru a argumenta în favoarea unei reveniri la logica instituțională: un președinte nu poate decide că nu mai are nevoie de purtător de cuvânt, e ca și cum ar decide că nu mai are nevoie de protecție.
În plus, este foarte probabil ca absența purtătorului de cuvânt să ducă la degradarea calității consilierii la nivelul comunicării, e bine să ai pe cineva care e în prima linie, cineva care e expus permanent, deci învață pe propria lui piele cum să nu-l expună pe șeful statului, oricare ar fi el. În acest caz, președintele s-a supra-expus în mod inutil.
În mod normal, cum decide președintele să iasă cu o declarație fermă – nicio piesă, nicio dronă? Cum se ia o astfel de decizie, cum și cine face analiza, înainte ca președintele să pună, iată, un verdict?
Ipoteza mea este că, după ce autoritățile și-au dat seama de proporția gafei prezidențiale, a trebuit ca cineva să scoată castanele fierbinți din foc, iar cel care a fost desemnat să facă asta a fost ministrul Apărării.
Angel Tîlvăr, care s-a dovedit un soldat credincios celor care l-au numit, a asumat el vina și a făcut totul ca să fie un paratrăsnet, începând cu vizita la locul …faptei, a făcut totul să-l protejeze pe președinte, dar implicit și pe prim-ministrul Ciolacu. Păcat că foarte mulți s-au dus după această fentă imagologică exagerând responsabilitatea celui care s-a oferit singur drept țintă.
E adevărat că sunt domenii în care președintele e dependent de diverse ministere, nu cred că aici era cazul, pentru a verifica o informație de natura respectiva șeful statului avea și alte instituții la dispoziție, are un consilier care e directorul Oficiului Informațiilor Integrate, poate cere informații în timp real direct de la serviciile secrete.
De data asta ceva nu a funcționat, poate și pentru că un președinte care ne-a obișnuit să se miște foarte încet și să tacă prea mult acum a vorbit prea repede și prea mult.
E important însă să reținem faptul că, indiferent de informațiile pe care le avea la dispoziție, președintele a ținut să folosească acest moment pentru a ține un discurs politic destul de vehement în care implicit acuza Ucraina de minciună și de rea-credință.
Chiar dacă nu se găseau resturile de dronă respective, un astfel de discurs rămânea o eroare atât la nivelul politici externe, cât și la nivel intern.
Un exercițiu de istorie contrafactuală: Klaus Iohannis ar fi fost mai prezent și mai adecvat agendei publice dacă nu era la final de al doilea mandat? Putem lua în calcul ipoteza în care președintele este prost informat, pentru că nu mai are putere/pârghii de putere?
Aici atingem dimensiunea politicii interne, dominată de pregătirea anului electoral.
Cred că președintele Iohannis are convingerea că poate influența decisiv următorul rând de alegeri, că poate, spre exemplu, garanta continuitatea actualei coaliții inclusiv prin nominalizarea unui prim-ministru susținut de PSD-PNL după legislative.
Acest scenariu primește o anumită credibilitate zilele acestea când s-a vorbit despre liste comune PSD-PNL. Câtă vreme așa ceva e în orizontul de posibilități, Iohannis își păstrează mai multă autoritate decât ne-am aștepta ținând cont de lipsa sa de popularitate.
În cazul de care vorbim acum, am văzut mai degrabă o funcționare foarte bună pe direcția Iohannis-PSD, dacă eram în coabitare sau dacă erau tensiuni serioase, ministrul PSD al Apărării nu-și accepta cu entuziasm rolul de țap ispășitor, iar Iohannis ar fi cerut demiterea sa.
Deci nu, plecând de la tot ce a apărut în spațiul public, nu cred că în acest caz președintele, fie și pe final de mandat, a fost intenționat dus pe o cale greșită.
Pentru că vorbeam despre final de mandat. Avem un potențial candidat la prezidențiale, neasumat ca atare, Mircea Geoană care, în pofida funcției din NATO, nu a avut nimic de zis în această chestiune a dronei în primele zile. Cum evaluați acest lucru?
Eu aș spune că tocmai funcția sa l-a împiedicat pe Mircea Geoană să taxeze erorile făcute de un șef de stat membru NATO.
Dar în ipoteza în care va deveni oficial candidat, deci va renunța la postul pe care îl ocupă acum, putem fi siguri că va utiliza astfel de erori politice majore ale actualului președinte pentru a se delimita de acesta.