Când vrei să lupți împotriva unui lider cu mâna de fier dintr-o parte, ai nevoie ca aliat de un altul, uneori la fel. Unul dintre motivele pentru care Occidentul îi tolerează pe Erdogan și pe Mohammed bin Salman (MBS) în acest moment este pentru că Putin este prioritatea mai mare. Un alt exemplu, care rămâne o jenă considerabilă pentru Marea Britanie, este când Ceaușescu a vizitat-o pe regină, care l-a primit cu toate onorurile.
Dar asta nu pentru că noi credeam că Ceaușescu era un tip grozav, doar că, în contextul amenințării Uniunii Sovietice, părea că este cineva care merită curtat, cultivat. Deci lucrurile acestea se întâmplă de foarte mult timp, spune jurnalistul și analistul de politică externă Gideon Rachman, autorul volumului Epoca liderului cu mână de fier (Editura Polirom), care este, de altfel, punctul de plecare al interviului acordat spotmedia.ro.
Gideon Rachman este editorialist specializat pe politică externă la Financial Times. În 2016 a primit Orwell Prize for Journalism şi a fost desemnat comentatorul anului de European Press Prize. Prima sa carte, Zero-Sum World, în care îmbină istoria cu predicţia, a apărut în 2010. În 2016 a publicat o altă lucrare bine primită, Easternization: War and Peace in the Asian Century, în care afirmă că ascensiunea noilor puteri din Asia marchează sfârşitul unei dominaţii de cinci secole a Occidentului asupra politicii globale.
De la Xi Jinping la Putin și Erdogan și, mai departe, la Benjamin Netanyahu și Viktor Orban. Ce îi unește pe acești lideri politici, din punctul de vedere al raportării la putere? Ce le trebuie în plus pentru a trece de la populiștii inofensivi – dacă populismul poate fi inofensiv – la lideri de mână forte?
Eu cred că există mai multe caracteristici ale liderilor cu mâna de fier, deși nu toți au toate aceste caracteristici. Aș spune că cel mai important aspect este cultul personalității. Principalul lucru pe care vedem la toți acești lideri, fie că asta se întâmplă într-o autocrație precum China, fie, precum Donald Trump, într-o democrație, este că ei au cultul propriei personalități și spun: trebuie să vă puneți toată încrederea în mine, altfel țara se va confrunta cu probleme groaznice.
De obicei, aceștia sunt politicieni care prosperă pe fondul crizelor, cu siguranță mai ales după ce ajung la putere, pentru că ei au nevoie de a justifica de ce e nevoie de un om cu mână de fier la conducere. Și atunci totul este putred pentru ei, țara este în pericol, fie din cauza dușmanilor externi, fie a celor interni.
Drept urmare, spun ei, nu ne putem permite să avem tot felul de slăbiciuni, precum mecanismele acestea de control și echilibru între puteri dintr-o democrație, deoarece asta doar ne va încetini, iar inamicii noștri vor folosi acele sisteme pentru a ne face rău; prin urmare, avem nevoie de cineva cu perspicacitatea și cu puterea pe care o am doar eu pentru a face ceea ce este necesar.
Trump, de fapt, spunea toate acestea în discursul său din 2016, de la Convenția Republicană, unde descrie toate lucrurile care merg prost în America așa cum o vede el. Și apoi, firesc, continuă: eu singur le pot repara. Aceasta este, în esență, pretenția liderului cu mână de fier, că numai el poate repara lucrurile.
Odată ce ai ajuns aici, nu mai ești într-o democrație unde se vorbește despre instituții, despre bătălii politice sau de idei, ci ajungi să vorbești despre instinctele liderului și cum trebuie să îi dai liderului puterea de a face ceea ce el crede că este necesar.
În carte, îl plasați pe Putin la mijloc – nu e liderul totalitar de tipul Xi Jinping sau Lukașenko, dar este prototipul liderului cu mână forte. Acum, după aceste luni în care Putin nu doar poartă un război de agresiune contra Ucrainei, dar își și consolidează dictatura în interior, mai poate fi el poziționat la mijloc?
Nu, nu cred că mai este cazul. Cred că el s-a radicalizat de-a lungul anilor, a mers din ce în ce mai mult la extreme. Încă de când a ajuns la putere, de fapt, privind retrospectiv, putem vedea semnele multor instincte caracteristice liderului de mână forte, de exemplu războiul împotriva oligarhilor precum Berezovski, instinctul de a controla presa prin orice mijloace, războiul cecen. Acolo erau deja acele elemente brutale pe care poate le treceam cu vederea inițial, pentru că noi am vrut să credem propria noastră poveste despre Rusia, că ea devine mai liberală și așa mai departe.
Putin însuși a devenit, însă, mai radical și mai autoritar, din cauza mai multor factori. În primul rând, un sentiment puternic de deziluzie față de Occident. El s-a convins că Occidentul l-a trădat, a propos de Irak, de Kosovo, de multe alte cazuri. Cele petrecute în Libia au jucat un rol important, de asemenea, în acest sens.
În al doilea rând, eu cred că orice lider care rămâne la putere atâta de mult timp ca Putin, mai bine de 20 de ani, are șanse mari să devină un megaloman, pentru că toți cei din jurul tău se tem de tine, toți cei din jurul tău spun că ai dreptate, nimeni nu mai vrea să te contrazică. Cineva spunea că probabil au trecut mai bine de 20 de ani de când Putin a deschis o ușa cu mâna lui, deși pare o exagerare. Dar înțelegeți ideea: ajungi într-o poziție în care toți te tratează ca pe un țar. Și în cele din urmă începi să te comporți ca un țar și să gândești ca unul, iar așa pierzi contactul cu realitatea.
Cred că decizia de a invada Ucraina a fost un exemplu de calcul politic masiv eronat. Desigur, politicienii democrați pot face și ei calcule greșite. Fără îndoială, George Bush a făcut-o în Irak în 2003. Dar ai mai mult mai multe șanse să o faci dacă te-ai îndepărtat de dezbaterile unui sistem democratic, unde cel puțin ești forțat să înfrunți consecințele deciziilor tale. Odată ce a pornit războiul în Ucraina, Putin se confruntă cu o situație de urgență națională, deși una creată chiar de el însuși. Rusia este brusc izolată, poate pierde războiul, adică propria lui supraviețuire personală este, în mod clar, acum în joc. Cu siguranță cariera lui politică și poate chiar viața sa.
Astfel, atât din motive politice, cât și personale, este mai motivat acum să zdrobească și mai puternic orice opoziție. Aici ne aflăm acum.
Adică nu mai are încotro decât să devină un lider totalitar.
Cred că din punct de vedere psihologic, el este constrâns, într-adevăr, pentru că trebuie să justifice această urgență națională, această situație teribilă pe care el a creat-o. De asemenea, în felul clasic al omului care luptă feroce pentru viitorul său, el devine paranoic în legătură cu orice formă de opoziție. De unde și tratamentul aplicat lui Navalnîi, dar și altora, de profil public mai scăzut, care acum sunt în închisoare sau alungați din țară.
Occidentul a cultivat, și încă o face, lideri politici de acet fel. Unii iau chiar Nobelul pentru pace, mă refer la liderul Etiopiei, dar în acel an pretendent la premiu era și Donald Trump. Cum de nu iese Occidentul din capcana asta? Să ne uităm și la prezent – Erdogan e un lider acceptabil, tolerabil, ba chiar, Turcia fiind in NATO, are puterea de a șantaja occidentul. E un cerc vicios.
Sigur că da, adică ai și răspuns parțial la întrebare. Am dori să putem spune că nu mai vrem să avem nimic de a face cu acești lideri. Doar că ei, adeseori, conduc țări puternice. Și uneori, când vrei să lupți împotriva unui lider cu mâna de fier dintr-o parte, ai nevoie ca aliat de un altul, uneori la fel. Unul dintre motivele pentru care Occidentul îl tolerează pe Erdogan în acest moment este pentru că Putin este prioritatea mai mare. Turcia, datorită poziției sale geografice de lângă Marea Neagră, este un aliat absolut crucial.
Dacă ar fi să ne oprim și să spunem tot adevărul, că Erdogan este aproape de profilul unui dictator, că și-a întemnițat mulți oponenți politici, inclusiv liderul partidului kurd, precum și pe alți disidenți liberali și dacă am ajunge să facem o mare problemă din asta, ei bine, am risca să-l ducem pe Erdogan direct în brațele Rusiei. Dacă vedem lucrurile ca pe un fel de mare luptă globală între forțele democratice ale lumii libere împotriva celor autoritare, atunci probabil că nu dorim să-l întărim pe cel mai important autocrat al momentului, care este Putin, împingându-l pe Erdogan lângă el. Așadar ești forțat, în mod constant, să faci aceste compromisuri, care sunt cu adevărat neplăcute.
Un alt exemplu, care rămâne o jenă considerabilă pentru Marea Britanie, este când Ceaușescu a vizitat-o pe regină, care i-a dat, dacă nu mă înșel, titlul de cavaler, oricum l-a primit cu toate onorurile. Dar asta nu pentru că noi credeam că Ceaușescu era un tip grozav, doar că, în contextul amenințării Uniunii Sovietice, părea că este cineva care merită curtat, cultivat. Deci lucrurile acestea se întâmplă de foarte mult timp.
Dar cred că un alt lucru se întâmplă, în special în contextul ideologic specific al sfârșitului Războiului Rece, și anume că Occidentul a devenit extrem de încrezător în ceea ce Fukuyama a numit teoria sfârșitului istoriei, și am ajuns să credem că toate țările vor trebui, pentru binele lor, să devină democrații liberale, deci practic am ajuns să credem că genul acesta de regim autoritar nu mai are niciun fel de viitor.
Așa că am avut tendința să credem că orice lider cu mâna de fier va fi de fapt cineva care își va conduce țara către democrație. Citez în carte multe exemple de oameni care au spus asta despre Putin, despre Erdogan în 2003 sau despre Xi Jinping în 2012. Ajungând, după cum spuneai, la situațiile cele mai ridicole, precum Abiy Ahmed în 2019, ovaționat drept făcător de pace și primind Premiul Nobel pentru Pace și apoi dovedindu-se a fi un ucigaș naționalist.
E valabil și pentru Arabia Saudită, vizitată de președintele Biden după afacerea Khashoggi?
Într-adevăr, Arabia Saudită este un alt exemplu. Deci, în primul rând, MBS (Mohammed bin Salman) a fost ajutat să ajungă la putere. Mulți oameni, inclusiv jurnaliști, spuneau că acest tip este un adevărat reformator. Tom Friedman merge acolo și scrie câteva rubrici despre cât de important este acest personaj reformator. Din fericire, eu unul nu am fost suficient de important să fiu invitat să stau la un ceai cu MBS, dar știu mai mulți oameni care au fost și l-au găsit foarte seducător, iar când s-au întors spuneau: vai, tipul ăsta este foarte inteligent și are toate aceste idei grozave. Cu atât mai jenant a fost când s-a aflat de crima comisă asupra lui Khashoggi. Acesta a fost un caz clasic în care Occidentul a făcut greșeala de a se convinge că un lider este un adevărat liberal, când numai asta nu era.
Apoi am trecut de această fază și am ajuns într-o etapă de repudiere, după cazul Khashoggi.
Iar acum MBS e din nou interesant pentru noi, de data asta din motive de realpolitik, din motivele clasice care spun că avem nevoie de el împotriva Iranului, că nu vrem să vedem Arabia Saudită atrasă în tabăra Chinei sau în tabăra Rusiei și, de asemenea, pur si simplu, pentru bani, cu toată sinceritatea. Arabia Saudită este incredibil de bogată, la actualul preț ridicat al petrolului, puteți vedea că poate cumpăra ce vrea din fotbalul mondial, dar nu e vorba doar despre fotbaliști aici. Băncile de investiții, firmele mari de consultanță și de management, toate s-au întors în Arabia Saudită, pentru că vor o parte din afaceri. Așa că acum sunt toți pregătiți să spună că, ei bine, ce a fost poate că nu a fost cel mai fericit lucru care se putea întâmpla, dar, uite, în general, acum lucrurile merg în direcția corectă.
Și încă auzi asta de la politicieni occidentali destul de influenți care spun că MBS, cu toate defectele sale, conduce de fapt Arabia Saudită în direcția bună. Citez în carte un fost șef al serviciilor secrete britanice care, când l-am întrebat cine este omul acesta, este un fel de Lee Kuan Yew, reformatorul autoritar, dar genial din Singapore, sau este un nou Saddam Hussein, mi-a spus că este o combinație dintre cei doi.
Descrieți și un cerc vicios aici, deoarece tot realpolitik-ul este cel care ne-a dus la Putin.
Bine, presupun că a existat și o dinamică internă rusă, asupra căreia nu am putea avea niciun control. Descriu și eu în carte, dar sunt și alte cărți despre cum a ajuns Putin la putere și despre greșelile pe care le-au făcut cei din elita rusă, care l-au crezut la început a fi un fel de figură managerială liniștită, care va pune puțină ordine, va proteja interesele tuturor și care nu au văzut cu adevărat miezul autoritar al KGB-ului din interiorul acestui individ, care s-a revelat mai târziu. Deci acele greșeli s-au întâmplat.
Dar apoi a fost o a doua greșeală, greșeala de gândire ghidată de dorință, noi am vrut să credem că Rusia ne va fi de fapt un prieten și că va intra în ordinea occidentală. Dacă îți amintești, Rusia a fost invitată să se alăture G8, G7 devenind G8. A fost dat afară abia în 2014, după anexarea Crimeei.
Asta a propos de rușii care spun că Occidentul nu le-a dat niciodată vreo șansă și nu a vrut să îi ajute. Eu cred că invitația la G8 a fost un lucru uriaș.
Au mai fost apoi diverse momente în care Putin a jucat un rol important pentru politica globală, deși, dacă te uiți înapoi, să spunem la Războiul din Irak, Putin de fapt se opunea Vestului, vezi și celebrul summit cu Chirac și Schroeder, în care a spus că se opune războiului.
Dar, sigur, Rusia era un actor mare și important și, din nou, genul de afaceri ghidate de interese pe care le-am menționat în Arabia Saudită, au jucat un rol foarte important în relația Rusia. Rusia, precum Arabia Saudită, este și ea un furnizor uriaș de energie. Se fac averi mari din asta. Noi am văzut cum mulți bani ruși se spală la Londra, de exemplu. Deci, toată lumea, de la avocați la agenți de stat sau la bancheri de investiții au un interes financiar direct în a menține relațiile de afaceri în continuare cu Rusia.
Cum vi se pare că se descurcă Occidentul cu situația cauzată de războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei?
Cum se descurcă în acest moment? Nu știu să spun, mi se pare un moment de mare incertitudine. Cred că ne punem multe speranțe în această contraofensivă a ucrainenilor, dar care nu pare să meargă prea bine. Cum ne amintim din istorie, războaiele sunt foarte imprevizibile și pot crea impresia că sunt în impas pentru o lungă perioadă de timp. Și apoi deodată se întâmplă ceva, care ar putea fi un lucru bun pentru ucraineni, dar care ar putea fi și un lucru rău, care se poate întoarce împotriva Ucrainei.
Cred că opinia generală este că dacă ucrainenii nu fac un mare progres, probabil că presiunea pentru negocierile de pace va crește. Și atunci întrebarea va fi: este Rusia interesată de negocierile de pace?
Cred că noi presupunem, din multele discuții auzite în Occident, că vom putea spune la un moment dat: gata, ne-am pierdut interesul, vom face niște concesii și va fi pace. Dar dacă Rusia nu este pregătită pentru asta? Putin, însuși, așa cum spuneam, este foarte radicalizat, și este posibil ca asta să urmărească, ca Rusia să uzeze la maxim forțele ucrainene și ca Occidentul să-și piardă interesul.
Există tot felul de incertitudini în jurul acestei situații.
Dar, așa cum spuneam, se întrevede acest scenariu de bază, ceea ce nu înseamnă că se va și întâmpla, că, poate la începutul anului viitor, se vor depune eforturi pentru a avea un fel de acord Minsk trei sau patru, doar pentru încetarea focului, pentru a pune capăt uciderii de vieți omenești.
În acel moment, Ucraina va trebui să accepte noi pierderi teritoriale, iar eu nu sunt sigur că o va face. În viziunea occidentală, asta va include cu siguranță Crimeea și poate părți din Donețk și Lugansk. Apoi ar urma să încercăm să reconstruim ceea ce a mai rămas din Ucraina, să aducem bani acolo și poate chiar să vorbim mai serios despre aderarea lor la UE, de pildă în orizontul lui 2030, o posibilă dată care a fost menționată.
Acest scenariu va îngheța intrarea Ucrainei în NATO.
Da, probabil.
Ucraina se află într-o poziție paradoxală, pentru că nu poate supraviețui fără cel mai important sprijin, cel al Americii și, fără îndoială, cel mai important ajutor militar a venit din SUA. A fost mult din Europa, dar SUA este cel mai important furnizor de ajutor militar.
Dar, de fapt, dacă te uiți la pozițiile diplomatice ale tuturor părților, America este probabil cea mai precaută. Este un pic ca Germania, este foarte precaută să lase Ucraina să intre în NATO. Americanii vorbeau despre ceea ce au numit o soluție israeliană, deși acum încearcă să nu o numească așa pentru că sunt prea multe diferențe, dar, în linii mari, spun că vor oferi Ucrainei un ajutor militar enorm pentru a se asigura că Rusia nu o va mai ataca niciodată, pentru că este prea periculos. Dar nu le vor oferi acea garanție de securitate, care ar implica admiterea în NATO, pentru că pur și simplu nu simt că pot vinde asta poporului american, riscul de a intra în război cu Rusia.
Și America are propriile ei probleme zilele astea.
Da, absolut. Și acesta este punctul de vedere al unei administrații americane atlantiste, de tip mainstream. Dar, evident, dacă Donald Trump ar reveni, habar n-avem ce ar face. S-ar putea să întrerupă ajutorul Ucrainei destul de repede. Pentru că, în primul rând, este un izolaționist. Și în al doilea rând pentru complicațiile legate de Hunter Biden, deoarece administrația Trump sau campania lui Trump acum este obsedată de afirmațiile cum că Hunter Biden este corupt și că corupția ar fi avut loc în Ucraina. Și au făcut presiuni constante asupra guvernului ucrainean pentru a le oferi dovezi care să susțină afirmațiile lor. Nu au acele dovezi. Și deci există o relație destul de proastă între oamenii lui Trump și ucraineni.
Credeți că Statele Unite și democrația din Statele Unite mai au anticorpi pentru o nouă administrație Trump?
Asta e o întrebare uriașă. Adică, sper să nu aflăm, deși suntem foarte aproape. Câteva sute de mii de voturi din diferite direcții, în state cheie precum Arizona, Georgia, Pennsylvania și Trump ar fi putut câștiga alegerile anterioare, chiar dacă ar fi avut mai puține voturi în general în Statele Unite. Deci da, cu siguranță, în alegerile americane următoare va fi foarte aproape să câștige.
Dacă o va face, cred că va fi și mai radical, pentru că acum este foarte supărat din cauza acestor procese împotriva lui. Și cred că se va răzbuna încercând să-și urmărească adversarii politici, poate să-l aresteze pe Biden pentru ce a făcut Hunter Biden sau orice pretinde el. Pentru a face asta, ar trebui să încerce să preia Departamentul de Justiție, să pună oamenii lui acolo, să preia FBI, să concedieze o mulțime de judecători. Nu știu dacă poate scăpa cu asta. Cred că ar fi mai greu să faci asta în Statele Unite, din cauza naturii difuze a puterii și a tradițiilor democratice și ale libertății de exprimare. Nu pot fi demolate foarte ușor.
Cred că, cinic, mulți dintre oamenii lui Trump au devenit foarte interesați de exemplul lui Viktor Orban. Viktor Orban are un profil foarte înalt în rândul republicanilor, a fost invitat să vorbească la Comitetul de acțiune politică conservatoare. Și unul dintre motivele pentru care sunt interesați de Orban este că Orban arată cum poți să iei o democrație și să o transformi în ceva mult mai autocratic, folosind schimbări constituționale, împachetarea instanțelor, preluarea presei, astfel încât acum Ungaria nu mai are cu adevărat o justiție independentă sau o presă independentă. Ei nu ar spune că sunt de acord că așa s-a întâmplat, însă aceasta este părerea mea despre ceea ce s-a întâmplat.
Și cred că ar fi interesați de un proces similar de schimbare culturală, așa cum ar spune ei, în Statele Unite. Cred că ai putea face câte ceva din asta în America, dar nu cred că într-o țară atât de mare, cu atât de multe surse diferite de bogăție și putere, că le poți controla pe toate, le poți lua pe toate foarte repede fără a provoca violență, ar trebui să ai o domnie a terorii, ar trebui să începi să arestezi oameni, să-i bagi în închisoare. Și cred că, de asemenea, natura federală a Statelor Unite va ajuta la protejarea democrației, într-o oarecare măsură. Dacă locuiești în Connecticut, să zicem, Universitatea Yale, sau orice altceva, nu cred că viața ta se schimbă peste noapte, în momentul în care Trump devine președinte, poți să faci în continuare lucrurile pe care le făceai înainte, lucrările tale sunt încă libere, poți vorbi liber într-un seminar fără a fi arestat.
Ceea ce nu înseamnă că ceea ce ar face Trump negativ ar fi neglijabil, cred că ar face o mulțime de lucruri care ne-ar face pe toți foarte îngrijorați. Și cred că ar exista riscul de violență, și poate s-ar întâmpla lucruri nebunești. Dar nu cred că ai putea trece de unde suntem acum la un fel de autocrație în stil maghiar în cinci ani.
Cum arată atunci exemplul din Israel? Pentru că mă gândesc că și israelenii au gândit la fel, că dacă Netanyahu se întoarce, democrația din Israel va rezista. Dar uită-te la Israel zilele astea.
Israelul are probleme. Dar cred că Israelul nu are atât de multe controale și echilibre constituționale cât au SUA.
Israelul nu are o Constituție.
Nu are Constituție deloc. Aceasta este una dintre marile sale slăbiciuni, că Curtea Supremă a acționat ca o Constituție. De asemenea, povestea israeliană nu s-a încheiat încă. Adică, într-un anumit sens, asistăm la respingerea din partea societății civile și a armatei și așa mai departe.
Dar Israelul este un loc mult mai mic decât Statele Unite și, prin urmare, e probabil mai ușor de a obține controlul asupra pârghiilor puterii. Deși nu fără probleme.
Cred că este un exemplu foarte interesant. Când l-am inclus pe Netanyahu în carte, am crezut că asta va fi controversat, multor oameni nu le va plăcea, dar, de fapt, simt că am avut dreptate.
Statele Unite și-au redus prezența și implicarea în efortul de democratizare a țărilor africane, amintiți în carte, ceea ce a lăsat și mai mult loc Chinei să încurajeze regimurile autoritare. Pot Statele Unite ale Americii să recupereze terenul pierdut, mai e aici o miză?
Cu greu. Cred că Statele Unite sunt foarte concentrate pe Asia acum. Și America este o țară mare, aproximativ 20% sau puțin mai mult din economia mondială, aproximativ 5% din populația lumii, SUA sunt puterea dominantă a lumii, dar le este din ce în ce mai greu să fie puterea dominantă în fiecare regiune a lumii tot timpul, odată cu ascensiunea Chinei.
Și cred că, de fapt, una dintre luptele secundare interesante din Africa în acest moment nu este atât între America și China, ci între Franța și Rusia. Deci, putem vedea zona de influență franceză care se prăbușește chiar în Africa de Vest și Rusia, în ciuda problemelor sale de acasă, folosind forțele Wagner, ceva pe care dictatorii sunt destul de dornici să le aibă de partea lor. Francezii nu vor face lucruri precum Wagner, ar exista o reacție în Franța și așa mai departe.
În plus, există tot felul de tranzacții corupte pe care Rusia le va face, în mod individual, cu lideri, pentru a împărți bogăția minerală, de exemplu. Și, evident, știm că Prigojin are un imens imperiu de afaceri în Africa.
El a devenit foarte bogat și, probabil, i-a făcut destul de bogați pe mulți africani care sunt pregătiți să lucreze cu el.
Este ultima mea întrebare. Anul viitor vom avea noi alegeri europene pentru Parlamentul European. Cum ați evalua pericolul populismului și al liderilor oameni cu mâna de fier în acest context? Democrația în Occident depinde, de exemplu, de rezultatul războiului din Ucraina?
Nu, nu cred că depinde de asta. Pentru că, în cele din urmă, știi, țările din Europa de Vest și Statele Unite au o mulțime de forțe care împing pentru democrație. Dar cred că dacă Putin ar reuși în Ucraina, ar fi o lovitură mare, pentru că noi ziceam că vrem să tragem o linie aici, să demonstrăm că acestea sunt valori pe care le susținem și că avem o putere cu care Putin a nesocotit-o. Mulți din Occident, cu siguranță, când lucrurile păreau că merg bine, s-au gândit că putem trimite un mesaj, putem face ceva bun aici, dar putem transmite și un mesaj în întreaga lume că acei oameni care credeau că autoritarismul, putinismul este valul viitorului, s-au înșelat.
Cred că este posibil de fapt ca atât Occidentul, cât și Rusia să eșueze în Ucraina, în sensul că nu îl vom învinge pe Putin și nu vom fi mulțumiți de rezultatul din Ucraina. Dar, în egală măsură, că Rusia va ieși foarte slăbită, izolată, mai săracă, după ce a suferit pierderi oribile. Deci ambele părți vor ieși mai rău.
În ceea ce privește alegerile europene, cred că este interesant că până acum am avut tendința de a spune că centrul politicii europene rămâne liberal, democratic, internaționalist. Avem câteva probleme, știi, pe margini, Ungaria, Polonia, dar vor fi întotdeauna depășite de consensul liberal de la mijloc. Dar ce se întâmplă dacă extrema dreaptă sau poate extrema stângă, mai probabil extrema dreaptă începe să adune câștiguri în Europa?
Vox nu s-a descurcat atât de bine în Spania, ceea ce este destul de încurajator. Și, fără îndoială, Meloni în Italia este extrema dreaptă, dar acum există o dezbatere despre ce reprezintă Meloni, unii spun că în ceea ce privește Ucraina, a fost destul de bună, nu a fost la fel de iresponsabilă față de migranți pe cât ne temeam. Alții spun: uită-te la oamenii pe care ea încă îi laudă, e o mare fană a lui Orban. Unul dintre lucrurile pe care le înveți despre acești lideri cu mâna de fier este că ei pot începe destul de moderat, dar devin radicali la putere. Deci aș crede că e prea devreme să fim liniștiți în ceea ce o privește pe Meloni.
Nu știm exact ce este pe cale să se întâmple. Populiștii de extremă dreaptă vor fi o prezență mare în Parlamentul European, 20% și poate mai mult. Unii dintre prietenii mei spun că Uniunea Europeană va avea un acord cu extrema dreaptă, cu condiția să nu atace UE ca instituție. Dacă ajung la un fel de înțelegere, adică dacă ei nu mai spun că vor să distrugă UE din interior, atunci poate că UE ar putea deveni chiar mai receptivă la opiniile lor.
Sper să nu aflăm niciodată, sincer, sper că ei vor fi sub acel nivel.
Pentru că dincolo afară de asta, cred că liderii cu mâna de fier sunt destul de puternic asociați cu războiul. Nu cred că este o coincidență că Putin a ajuns în cele din urmă la război. Sunt naționaliști și sunt oameni care pun accent pe forță și în cele din urmă devin adesea o amenințare la adresa păcii.