NATO este aliatul Ucrainei în acest război, fără ca Ucraina să fie membru al său și fără ca NATO să își trimită trupe în Ucraina, pentru a lupta alături de ucraineni împotriva invadatorului rus, iar asta este fără precedent.
Expertul militar Hari Bucur-Marcu analizează, într-un dialog cu Spotmedia, concluziile summit-ului NATO de la Vilnius, cu așteptări mari din partea președintelui Volodimir Zelenski: Ucraina a obținut tot ce putea obține, spune Hari Bucur-Marcu.
Un summit NATO de la care președintele ucrainean Zelenski ar fi vrut să obțină mai mult. Cum arată rezultatul acestui summit atât pentru Ucraina, cât și pentru solidaritatea din interiorul Alianței?
Cuvântul folosit de secretarul general al NATO pentru a descrie acest summit de la Vilnius a fost „istoric”. Un summit istoric din mai multe puncte de vedere. Inclusiv din punctul de vedere al Ucrainei.
Este drept că președintele ucrainean Zelenski a afirmat înainte de summit că își dorește să primească de la Consiliul Nord-Atlantic în formatul șefilor de state și de guverne aliate o foaie de parcurs, un calendar de aderare, precum și că o asemenea dorință nu a fost satisfăcută la Vilnius.
Doar că Ucraina a primit mai mult decât atât. Acel calendar de aderare, cu termene precise, despre care vorbea Zelenski nu era altceva decât un plan de aderare (Membership Action Plan - MAP), fără să i se zică așa.
Or, aliații au decis la Vilnius să scutească Ucraina de așa ceva.
În loc să aibă de parcurs doi pași declanșați de două decizii ale NATO (una de emitere a unui plan de aderare și a doua de invitare propriu-zisă), Ucrainei i s-a oferit perspectiva unui parcurs cu un singur pas, cel al invitării ca aliat în NATO. Ceea ce este fără precedent în istoria Alianței.
Tot fără precedent istoric este și constituirea Consiliului NATO-Ucraina.
A existat Consiliul NATO - Federația Rusă, dar acel consiliu nu are greutatea pe care o are actualul, cel cu Ucraina. Deosebirea istorică este că NATO dă Kievului, prin această instituționalizare a deciziilor sale privind Ucraina, un loc în procesul de decizie aliat egal cu al oricărui alt membru. Atunci când pe agendă sunt puncte legate de Ucraina, desigur.
Acest aspect este, de fapt, o garanție de securitate de foarte mare însemnătate, în sensul că NATO garantează că nu va lua nicio decizie despre Ucraina, fără participarea efectivă a Ucrainei în procesul de decizie.
La care se adaugă posibilitatea oferită Kievului de a pune pe agenda Consiliului Nord-Atlantic orice problemă consideră Ucraina că ar fi de competența NATO pentru soluționare.
Mai departe, tot la acest summit, Consiliul Nord-Atlantic a decis un pachet consistent de măsuri pentru a sprijini Ucraina, mai ales logistic, în eforturile sale de a învinge forțele rusești agresoare, de pe teritoriul său și de a elibera acel teritoriu, într-un ritm și pe o durată de timp pe care doar Ucraina le va decide.
Urmând ca, după încetarea războiului, condițiile de pace să fie stabilite tot de Ucraina, NATO fiind pregătită să identifice care ar fi modificările în arhitectura de securitate europeană, necesare pentru ca o asemenea agresiune, cum este cea a Rusiei asupra Ucrainei, să nu mai poată avea loc pe continentul nostru.
Practic, în spirit și mai ales în limbaj, comunicatul summit-ului NATO de la Vilnius, document care este expresia publică a deciziilor Alianței, spune că NATO este aliatul Ucrainei în acest război, fără ca Ucraina să fie membru al său și fără ca NATO să își trimită trupe în Ucraina, pentru a lupta alături de ucraineni, împotriva invadatorului rus. Ceea ce este un alt element fără precedent, în istoria Alianței.
Putea Ucraina să obțină mai mult, în termen de sprijin în armament, dar și pentru integrarea în NATO?
Specific oricărui summit NATO este că consensul în decizii este garantat chiar înainte de începerea lucrărilor, așa că deciziile se iau cu relativă ușurință, prin unanimitate, în prezența șefilor de stat și de guvern, în sala de Consiliu. Desigur, acei șefi de stat și de guvern nu fac figurație, la summit. Doar că nu vrea nimeni să apară pe agendă vreo temă care să nu fi fost gândită și agreată pe îndelete, mai înainte de întâlnirea propriu-zisă.
Acestea fiind zise, ceea ce a obținut Ucraina este tot ce ar fi putut obține. Faptul că nu exista încă acest Consiliu NATO - Ucraina, pe timpul pregătirilor pentru summit-ul de la Vilnius, a făcut ca Zelenski să fie informat doar informal și evident secvențial despre mersul procesului de decizie din Alianță, în ceea ce privește Ucraina. De unde și referirea acestuia, într-o ieșire publică înainte de summit, la „limbajul” asupra căruia nu se ajunsese încă la consens, în NATO, ca fiind un element de îngrijorare pentru ucraineni că NATO ar putea lua și decizii ce le-ar fi lor defavorabile.
A fost mai ales acea idee că o soluție la războiul ce tocmai a făcut 500 de zile ar fi fost invitarea Ucrainei în NATO. Ceea ce este o idee impracticabilă. Din simplul motiv că Ucraina nu poate fi invitată în NATO decât cu întregul său teritoriu, care să se afle sub controlul politic, administrativ și militar al Kievului. Adică, după război și mai ales după obținerea victoriei în război, victorie materializată în eliberarea întregului teritoriu ucrainean, între granițele recunoscute internațional. Deci inclusiv cu Crimeea.
Cu completarea mea că victoria asta poate fi obținută nu numai prin luptă, până la granițe, ci și prin convingerea Moscovei să oprească războiul și să își retragă toate trupele de pe toate teritoriile ocupate în prezent.
M-ați întrebat de armamente. Sunt trei formate prin care Ucraina primește armamentele solicitate, pentru fiecare fază a războiului. Unul este cel bilateral, altul este cel al Grupului Ramstein (Ukraine Defense Contact Group) și al treilea este cel agreat cu NATO. Acesta din urmă este cel mai modest ca valoare și ca efort.
În schimb, summit-ul NATO a pus pe agendă și a obținut consensul statelor aliate privind celelalte elemente de sprijin al Ucrainei, altele decât oferirea de armamente. Foarte importante sunt aspectele logistice, cele legate de asigurarea cu muniții, carburanți, piese de schimb și așa mai departe. Aspecte pentru care aliații au convenit la summit să își recalibreze industriile producătoare, pentru a asigura consumurile imense pe care le presupune războiul, oricât de mult ar dura el. Ceea ce nu e puțin lucru.
De ce s-a răzgândit Erdogan în privința Suediei și ce înseamnă acest compromis, să-i spunem astfel, din partea Turciei?
De la mine de acasă nu s-a văzut că Erdogan s-ar fi răzgândit. De aici s-a văzut că Erdogan și-a jucat bine cartea aliatului care obține cât mai mult de pe urma acceptării unei decizii prin consens.
Să nu uităm că Erdogan s-a aflat în plină campanie electorală, de data asta cu emoții, atunci când a jucat cartea respingerii intrării Suediei în NATO, fără să declare PKK ca fiind organizație teroristă și fără să promită că Suedia nu va mai fi azil pentru cei pe care Turcia lui Erdogan i-a identificat ca teroriști.
Acum, că alegerile au trecut și Erdogan și-a menținut fotoliul de președinte al Turciei, s-a putut reveni la dialogul turco-suedez, fără prea multă zarvă și s-au găsit soluții pentru ca Turcia să fie în consens cu ceilalți aliați, privind aderarea Suediei la NATO.
În plus, la acest summit, lupta împotriva terorismului s-a impus ca a doua misiune a Alianței, ceea ce nu poate fi decât spre satisfacția Turciei, deși NATO nu vorbește doar despre problemele Turciei cu terorismul.
Rusia este menționată de peste 60 de ori în documentul care sintetizează concluziile acestui summit. Cum vedeți că ar putea arăta pacea, în aceste condiții?
Practic, acest summit NATO de la Vilnius este unul de război. Adică, toate deciziile NATO de la acest summit sunt calibrate pentru ca Rusia să fie învinsă în războiul ei de agresiune împotriva Ucrainei. Și nu numai învinsă prin alungarea trupelor rusești de pe teritoriul ucrainean, ci și prin învingerea ei ca potențial agresor asupra oricărui alt stat european. Astfel încât Rusia să nu mai poată face vreodată ceea ce a făcut cu Ucraina.
Iar acolo unde nu va putea fi învinsă, Rusia va fi izolată. Dar nu o izolare pasivă, ci o izolare prin descurajare (detterence), astfel încât să îi fie clar și Rusiei, dar și Chinei, Iranului sau Coreei de Nord că apelul la argumentul militar, în impunerea voinței lor asupra altor state, este unul inacceptabil și inoperant.
NATO consideră că pacea va însemna totalitatea măsurilor de securitate ce vor fi luate, la finalul războiului din Ucraina, pentru ca nici Rusia și nici altcineva să nu mai poată folosi amenințarea cu forța armată, inclusiv nucleară, ori agresiunea armată, în relațiile dintre statele europene. În condițiile în care se afirmă cu claritate de către NATO că, deși este o alianță regională, amenințările și riscurile de securitate cărora trebuie să le facă această alianță față sunt unele globale.
Nuanța asta e foarte importantă: nu se poate vorbi despre pace ca soluție de încetare a războiului actual, ci doar despre pace ca edificiu de prevenție a unui viitor război.
Care sunt cele mai importante achiziții ale acestui summit, dincolo de ce e foarte vizibil?
Cea mai importantă achiziție, cum îi ziceți, este faptul că NATO devine un actor activ în problemele de securitate regională și mondială. Ceea ce este întotdeauna remarcabil, având în vedere că o asemenea poziționare s-a obținut prin consens, între toți aliații, de la Albania la Statele Unite ale Americii.
Era și timpul, de altfel. Timp istoric, fără îndoială. NATO intră astfel în etapa în care recunoaște că lumea nu va mai fi niciodată cum a fost înainte de agresiunea Rusiei asupra Ucrainei. Recunoaște slăbiciunile și defectele actualei arhitecturi de securitate europene și mondiale. Și propune statelor care dau semne că ar vrea să profite de pe urma acelor slăbiciuni și defecte, pentru a-și promova agenda lor proprie, ori pentru a-și impune voința asupra altor state, cu mijloace militare, să se abțină de la așa ceva.
Urmând ca NATO să fie activă și în reconfigurarea acestei arhitecturi de securitate, la nivel european și mondial.