Securistul a înțeles atunci că acum, după ce sistemul nu mai era, avea o forță și mai mare de control: putea manipula cum voia el, din notițe și din infamele dosare, trecutul și astfel viața întreagă a victimelor.
Victima lui de acum, 30 de ani după ce oficial comunismul căzuse, era un bărbat care suferea de amnezie și singurul care îi putea povesti viața era el, fostul securist care se ocupa cu urmărirea lui și care știa totul despre el: cum se îmbrăca, cum mergea dimineața, puțin aplecat, cine era femeia care îl iubise atât de mult. Bătrânii securiști încă aveau rolul lor (Scena este extrasă din romanul scriitorului bulgar Gheorghi Gospodinov, tradus la Anansi (Pandora M) cu titlul Refugiul timpului).
Se spune că istoria este povestea spusă de către învingători. Pentru România, trebuie să-ți pui întrebarea: cine sunt învingătorii?
Motivarea judecătorilor în procesul asasinării lui Gheorghe Ursu a înclinat puternic balanța: la 30 de ani după, marele câștigător este Securitatea, care a reușit să inoculeze justiției propria retorică.
Întrebarea retorică despre învingătorii din România postcomunistă îi aparține scriitorului francez Hervé Le Tellier, laureat al premiului Goncourt în 2020, aflat la una dintre edițiile Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara. Se referea mai ales la felul în care Revoluția a fost deturnată, confiscată simbolic și povestea ei amestecată cu narative manipulatoare, în așa fel încât răul să iasă trivializat: dacă cu toții am turnat și am fost complici, atunci nu-i putem judeca pe torționari. „Ei sunt dintre noi” a devenit „și noi suntem ca ei”.
Asta a fost cea mai mare manipulare postcomunistă, care s-a infiltrat în fibra socială și care continuă să ne paraziteze trecutul și memoria în felurite și parșive moduri.
Motivarea judecătorilor în dosarul Ursu are consecințe deosebit de grave asupra felului în care societatea românească este forțată să privească într-o oglindă deformată ceea ce i s-a întâmplat ei, bunicilor și părinților care și-au trăit viața în comunism și copiilor care poartă și azi, generație după generație, povara unor traume pe care nu le înțeleg.
Or, a fi parte a acestui lanț al traumei transgeneraționale, nu doar fără să ai acces real la trecut, pentru a-l înțelege, dar fiind inundat cu istorii decupate manipulator, e un profit care poate fi trecut tot în contul Securității și sistemului opresiv.
La 30 de ani după căderea celui mai inuman regim politic din istoria României, instalat după ce țara trecuse deja prin alte dictaturi succesive, trei magistrați au decis că torționarii, călăii, marii profitori ai opresiunii nu pot fi condamnați, pentru că în anii 1980 statul nu se organiza contra societății, din contră, societatea colabora cu statul.
În opinia magistraților, dictatura nu mai era represivă deja, ci mai degrabă domnea în armonie cu societatea.
Nici lui Ismail Kadare, care dă în vileag cu o luciditate colosală tocmai inumanitatea comunismului – și a ideii, și a practicii, pentru că naivitatea occidentalilor a făcut ca ideea să rămână multă vreme seducătoare – nu i-ar fi ieșit un scenariu mai absurd.
Dar pare deja un leitmotiv de tip mioritic lamentația că românii au o fibră morală dacă nu îndoielnică, măcar oportunistă, descurcăreață, că sunt gata să devină complici la crimă, delatori, orbi și muți la ce nu face parte din trib, gata să corupă, coruptibili.
Că nu au rezistat, nu au denunțat național-ceaușismul, ci mai degrabă au înțeles să se adapteze și să rămână cu foloase.
Tocmai această retorică este câștigul Securității, care vede acum recompuse din delațiuni viețile și memoria socială – autorul, așadar, e marele securist colectiv.
Dacă însă vorbim cu istoricii străini care au cercetat comunismul românesc dincolo de retorica Securității și de decupările pentru social media, vedem că suntem victimele unor narațiuni manipulate în interior. Thierry Wolton, cel mai acerb investigator al comunismului, autorul unei trilogii monumentale care cercetează victimele, călăii și complicii ororii comuniste, a vorbit în toate interviurile pe care le-am făcut despre malignitatea dictaturii comuniste din România și despre demnitatea pe care nu avem dreptul să o răpim victimelor, trăgându-le în mlaștină.
Adam Burokowski, istoric polonez, autorul unei monografii de referință a regimului Ceaușescu, spunea, într-un interviu pe care mi l-a acordat, că sistemul politic din România era mai dur, Partidul şi Securitatea controlau societatea într-un mod mult mai strict şi mai dificil, pentru a crea o opoziţie. În plus, Ceaușescu a încorporat mitologia naționalistă și a preluat narațiuni legionare, tocmai pentru a-și întări regimul de putere totalitară:
„Nicolae Ceaușescu satisfăcea nişte cerinţe ale Legiunii Arhanghelului Mihail: România fără evrei, fără minorităţi. Nu spunea asta, dar pur şi simplu evreii emigrau, nemţii emigrau, maghiarii nu, dar erau puşi sub control strict”.
Denis Deletant a povestit pentru spotmedia.ro, într-un interviu acordat recent, despre duritatea Securității românești, care nu lăsa loc omului să fie liber, dar totuși, mulți nu s-au abrutizat, nu au fost delatori și cei mai mulți, spune Deletant, au fost victime ale unui regim totalitar care nu s-a oprit în anii 1980 decât în retorica Securității și, iată, în lucrarea unor magistrați care îndrăznesc fără responsabilitate să banalizeze răul.