Decizia ÎCCJ în cazul Gh. Ursu este un eșec sistemic, în primul rând al Parchetului Militar, care trebuia să dovdeasca faptul că uciderea dizidentului nu a fost o acțiune întâmplătoare a ofițerilor penaliști de la Miliție sau de la Securitate, ci urmarea finală a unor politici represive care au coordonat întreaga infrastructură, afirmă istoricul Mihai Demetriade.
Într-un interviu pentru SpotMedia.ro, Mihai Demetriade explică ce a judecat de fapt Înalta Curte și care este marea ratare a deciziei de achitare pronunțată: „ÎCCJ n-a avut curajul etic să creeze jurisprudență relevantă în domeniul acesta. Republica autoritară/totalitară românească dinainte de ‘89 nu are încă un statut juridic care să îi probeze și recunoască dimensiunea represivă. Nu știm cu ce am avut de-a face, în sens juridic, înainte de ’89. (…) O strategie de propagandă a fost luată că adevăr istoric”.
Dar, spune Mihai Demetriade „o situație juridică clarificatoare se construiește cu rigoare, nu în piața publică, nu prin punerea la zid a judecătorilor, așa cum cereau diverși jurnaliști. Se face prin construcție instituțională, prin procese care să creeze jurisprudență relevantă”.
Nici „vânturile apocalipsei care privesc decizia ÎCCJ că pe un dezastru absolut” nu se justifica. „Dimpotrivă, (…) avem în această motivare un argument cheie care ajută substanțial anchetarea în cazul Brașov”, spune Mihai Demetriade.
Decizia ÎCCJ în cazul Gheorghe Ursu a stârnit o mare frustrare într-o parte a societății. Dar ce a judecat, de fapt, ICCJ? Fapta sau represiunea sistematică?
Avem o autoritate de lucru judecat în legătură cu patru asasini ai lui Gheorghe Ursu, doi informatori de cameră condamnați la 20 de ani pentru omor și doi șefi ai Miliției (șeful Direcției Cercetări Penale și cel al Arestului), condamnați la 10 ani de detenție pentru instigare la omor.
Ce s-a judecat acum are legătură cu un alt tip de infrastructură a statului totalitar, o infrastructură mai puțin vizibilă și care e legată de modul în care se articulau conspirat unele dintre anchetele Miliției.
După ’64-‚68, Securitatea a respectat mai strict comandamentele partidului, manifestând inclusiv o prudență fundamentală în afișarea, în logica acuzărilor infracțiunilor politice.
Adică anchetăm, arestăm poate la fel de mulți, dar nu trebuie să se vadă asta și, mai ales, cum facem asta. Ceea ce presupunea diferite „strategii de finalizare”.
Te arestăm, te anchetăm, dar nu rezolvăm noi până la capăt cazul, ci îl rezolvă fie procurorii, fie cei de la Miliție, ca în cazul nostru, Direcția proprie de Cercetări Penale, organizațiile obștești care te supun unor demascări publice, sindicatele etc. Deci Securitatea să nu mai fie vizibilă în actul pedepsitor.
Această altă infrastructură represivă a statului a acționat în cazul Ursu și a făcut obiectul acestui nou proces. Și este surprinzător, pentru mine, că rechizitoriul parchetului nu a reușit să clarifice, sa demonstreze infrastructura asta conspirată.
Decizia ÎCCJ în cazul Ursu este un eșec sistemic. Nu doar al ÎCCJ, ci în primul rand al Parchetului Militar, pentru că acolo ar fi trebuit să aibă loc o investigație proactivă, determinată, care să coordoneze întreaga cazuistică. Nu s-a întâmplat lucrul ăsta.
Majoritatea probelor pe acest caracter sistemic au venit abia în apelul de la ÎCCJ aduse de părțile civile. Peste 240 de pagini abia în această fază procesuală, deși ar fi trebuit ca toată această cazuistică potențială să mobileze cazul în instanțele anterioare.
Și încă ceva, Parchetul trebuia să coordoneze și să conducă în mod activ ancheta. Nu e suficient ca părțile civile sau cei care au susținut părțile civile, de pildă, CNSAS, să vină cu documente, pentru că doar Parchetul știe cum trebuie articulate mult mai multe cazuri ca să demonstreze caracterul sistemic al represiunii.
Ce trebuia dovedit?
Că în 1985 avem mai multe cazuri similare în care tratamente neomenoase, tortura, au dus nu neapărat la asasinate, dar au provocat prejudicii fizice și psihice unor oameni. Că asta nu este o acțiune întâmplătoare a ofițerilor penaliști de la Miliție sau de la Securitate, un accident, ci urmarea finală a unor politici represive care au coordonat întreaga infrastructură.
Și faci asta plecând de la mai multe cazuri pe care le urmărești, la fel cum ai urmărit cazul. Adică ai mai multe anatomii specifice, similar de puternice, care duc către această concluzie. Parchetul nu a făcut asta de la bun început. A fost ca un tren fără locomotivă.
Factorul determinant a fost cumva în spatele trenului: părțile civile, CNSAS, societatea care a pus presiune pe Parchet: „Hai, du procesul ăsta mai departe, anchetează povestea asta, lămurește-ne în legătură cu asta!”
Au fost greșeli majore în Rechizitoriu, pe care ÎCCJ le-a taxat. Este în motivare, deși neacademic, un fin trolling legat de aberațiile, gafele, erorile din rechizitoriu: cifre plasate aberant, argumentații mai puțin coerente, în fine...
Există o cazuistică relevantă, dar trebuia pusă la lucru. Asta este, dacă vreți, arhitectura mare a acestui eșec sistemic.
Înțeleg că ÎCCJ avut totuși pe masă această cazuistică, mult mai extinsă decât cea prezentată în rechizitoriu, datorită parților civile, CNSAS. Deci ar fi avut totuși probe pentru a constata această represiune sistematică? Pentru că există în motivare o frază în care se spune că nu mai putem vorbi în anii ’80 de represiune sistematică în sensul crimelor împotrivă umanității, că ea ar fi încetat după anii ‘60.
În instanță s-au adus probe de mai multe tipuri. Au fost martori, de pildă, muncitorii de la Brașov din 15 noiembrie 1987, au fost martori ai Revoluției din Decembrie 1989, au fost martori ai unui caz de la începutul anilor ’80.
Nu-mi explic de ce, de pildă, în cazul muncitorilor brașoveni au considerat că nu e o situație comparabilă sau demnă de luat în seamă, pentru că a fost la 2 ani distanță și se referă la o revoltă publică.
De fapt, mărturia celor doi muncitori brașoveni nu a avut ca obiect revolta publică în sine, ci perioada cât au stat în arestul Miliției și al DSS sau au fost aduși în birourile de anchetă ale Securității. Adică intervalul când au fost „sub puterea adversarului”.
Cu alte cuvinte, nu compari mere cu pere, cum a făcut instanța supremă, o anume revoltă publică cu arestul lui Gheorghe Ursu și concluzionezi, de aici, că nu există nicio legătură între arestul lui Ursu și arestul muncitorilor brașoveni.
Înțeleg că accentul în argumentarea Curții a căzut pe diferența dintre „protest public” (în cazul 1987) și „jurnal intim” (în cazul Ursu). În realitate martorii brașoveni au fost aduși la Instanța Supremă ca foști deținuți ai Arestului DSS și IGM, nu doar ca participanți la revoltă.
E straniu, e scandalos pentru că aceiași doi ofițeri, Pârvulescu și Hodiș, au fost ofițeri și în ‘87. Tipologia abuzurilor din ‘85 este identică cu cea din ‘87. Metodele de anchetă sunt identice. Logica conspirării anchetelor Securității prin intermediarul Miliției este similară.
Prin urmare, ar fi trebuit să compare „arest” cu „arest”, nu „jurnal intim” cu „revoltă”. La fel cum nu au comparat, deși ar fi trebuit, de pildă, arestul lui Gheorghe Ursu cu arestul revoluționarilor din Decembrie 1989.
ÎCCJ spune că „e de notorietate” faptul că aveai nevoie de multe avize și aprobări ca să obții un pașaport pentru plecarea în Occident. Dar de ce nu „e de notorietate” că avem în anii ’80 represiune sistemică? Adică de ce funcționează „notorietatea” doar într-o parte nu și în cealaltă? Asta e o întrebare la care mai mulți sunt datori să ofere răspunsul. Nu-s convins că o vor face.
Sunt extrem de multe detalii sau amănunte în motivarea asta care mă pun pe gânduri, legat nu doar de absența culturii istorice, de lipsa de înțelegere a judecătorilor cu privire la acea perioadă, atat de la ÎCCJ, cat și de la instanțele anterioare, ci și de incapacitatea Parchetului și a acuzării în ansamblu de a dovedi caracterul sistemic.
Judecata nu a fost pentru infracțiunea de omor, ar trebui reamintit.
Singura modalitate judidică pentru ca acest proces să aibă loc era folosirea încadrării privitoare la „crimele împotriva umanității” sau „infracțiunile contra păcii și omenirii”, în fostul Cod Penal.
Sigur că s-a apelat, legal și justificat, la legislația penală mai favorabilă pentru acuzați, și anume vechiul Cod Penal, unde erau, de asemenea, incriminate faptele de tortură sau de tratamente neomenoase.
Aplicarea legii penale mai favorabile făptuitorului nu e opțională, ci obligatorie prin Constitutie (art 15) și Codul Penal (art 5).
Ca să dovedești asta, ai nevoie de acea repetitivă cazuistică demonstrativă de care spuneam, nu doar numeric și declarativ, ci și de motivația strategică, planificată, organizatorică din spate. Ambele brațe ale acestei infrastructuri trebuiau probate riguros.
Să demonstreze legătura între această normativitate represivă cu caracter general și programatic și cazuistica efectivă. Dar ca să faci asta, ar fi trebuit să existe un plan sistematic, proactiv, de anchetă în Parchetul militar. Așa cum am văzut eu lucrurile, acesta n-a existat.
La ÎCCJ am avut de-a face cu un apel, care are caracter devolutiv, deci procesul trebuia reluat de la zero, aveau posibilitatea să investigheze întregul context. ÎCCJ nu și-a pus problema asta și n-a avut curajul etic să creeze jurisprudență relevantă în domeniul acesta.
Republica autoritară/totalitară românească dinainte de ‘89 nu are încă un statut juridic care să îi probeze și recunoască dimensiunea represivă. Suntem într-un „no man’s land”, o veritabilă „terra incognita”. Nu știm cu ce am avut de-a face, în sens juridic, înainte de ’89.
Dar societatea românească dorește adevărul?
Direct și onest, nu. Principalul motor al acestui proces a fost familia celui ucis, mai ales fiul, Andrei Ursu. Societatea s-a implicat pasager și retoric. Importanța și relevanța unor investigații sistematice încă nu e vizibilă.
Inclusiv recent, demersuri cruciale care vizau analiza sistematică a represiunii din anii ‘70-‘80 au fost privite cu mefiență, ca să nu spun cu suspiciune, de o instituție care ar fi trebuit să facă lucrul ăsta.
Deci, nu cred că societatea s-a manifestat suficient de viguros, dincolo de dimensiunea declamativă sau activistă.
O situație juridică clarificatoare se construiește cu rigoare, nu în piața publică, nu prin punerea la zid a judecătorilor, așa cum cereau diverși jurnaliști. Se face prin construcție instituțională, prin procese care să creeze jurisprudență relevantă.
Dacă acum aveam, din anii anteriori, șapte procese cu torționarii de la Direcția Cercetări Penale, nu mai purtam această discuție. Dacă în 2009, de pildă, conducerea de atunci a IICCMER își făcea cu adevărat datoria față de acel om extraordinar care a fost Vasile Paraschiv, și punea în practică, în recurs, recomandările Secției pentru Urmărire Penală și Criminalistică a Parchetului de pe lângă ÎCCJ, poate că astăzi am fi avut o altă situație în cazul Ursu. N-au făcut-o.
Văd și vânturile apocalipsei care privesc decizia ÎCCJ ca pe un dezastru absolut. Nu e așa, ea poate fi invocată doar ca orientare jurisprudențială, iar perspectiva că ea ar putea distruge dosarul Brașov este eronată. Dimpotrivă, aș spune că avem în această motivare un argument cheie care ajută substanțial anchetarea în cazul Brașov, și anume dovedirea explicită a raportului de adversitate.
Motivarea ÎCCJ spune, foarte clar, că dacă actori publici ies în stradă și-și demonstrează public opoziția față de regim, iar ca urmare a acestei opoziții are loc arestarea și condamnarea lor, ai demonstrat în clar raportul de adversitate. Este un câștig juridic important, care ajută cazul Brașov.
Deci represiunea anilor ’80 a fost doar diferită, mai perversă?
Ofițerii de securitate au invocat în sala de judecată, și toate instanțele au preluat-o necritic, teza conform căreia avem represiune până în ’64, după care ea dispare.
Teza că există o ruptură, o graniță între represiunea anilor ’50 – ’60 și republica legalității socialiste a lui Ceaușescu este, în realitate, un produs al propagandei. Așa-zisa „ruptură” este un rezultat al unei comisii din 1967 pe care PCR a constituit-o pentru analiza abuzurilor din perioada anterioară, transformată în edict istoriografic.
Ceaușescu a vrut să se delimiteze simbolic și legitimat de perioada lui Gheorghe Gheorghiu Dej, instituind, ca atare, un soi de anatemă simbolică și istorică cu privire la trecut, căruia îi aparțin, exclusiv, ororile și abuzurile. Din 1968 începe, așa-zicând, o nouă lume bazată pe „legalitatea socialistă”.
Interpretarea asta istorică a ajuns să fie luată ca adevăr absolut în directă corespondență cu realitatea. În realitate, o strategie de propagandă a fost luată ca adevăr istoric.
Se produc transformări după ‘64-‘68, în mod evident, dar represiunea politică rămâne structurală, nemodificată. Se schimbă infrastructura ei vizibilă.
Nu mai avem mii de zeci de mii de deținuți politici în închisori, dar avem mulți deținuți politici, inclusiv în ’89, la Aiud. Deținuți politici, pe infracțiuni contra statului, să fim bine înțeleși.
Se schimbă o infrastructură a încadrărilor penale, preferându-se, de fapt, atribuirea actelor de represiune prin intermediari, Miliție, Procuratură, organizații obștești etc. Nu există o ruptură în anatomia represiunii, pentru că partidul în sine își vedea poporul răzvrătit sau poporul opozant ca dușman ideologic. Oricine contesta hegemonia ideologică a PCR era un potențial dușman.
Și asta se vede nu doar din din cazuistica punctuală, ci și din planurile de măsuri ale Securității. Se vede din ceea ce avem acum la CNSAS, bazele de date operative, unde vedem subiecții acestor acte represive.
Avem o continuitate, din păcate toate instanțele au îmbrățișat teza foștilor ofițeri de securitate, teza rupturii, a propagandei partidului, pe care, din păcate, o regăsim și în multe cărți de istorie.
Cât de departe puteau ajunge? Puteau ajunge la crimă? Asta-i întrebarea cheie pe care trebuie să ne-o punem.
Într-o republică unde funcționează principiul supremației legii, există niște limite normative. În republicile autoritare și totalitare această limită normativă, legislativă, nu există, pur și simplu. Nu existența legilor e pusă în discuție, ci supremația lor.
Folosesc în acest sens o distincție aparținând unui mare jurist german, Ernst Fraenkel, cea dintre „statul normativ”, care este statul legal, pe care îl trăim și astăzi, și „statul prerogativ”, care este acel stat în care deciziile conducătorului trec deasupra legilor. România din anii ’80, inclusiv, este mai degrabă un stat prerogativ, unde legile ocupă un umil loc secund. Conducătorul decide prin instituția „indicațiilor”.
Prin urmare, se putea merge foarte departe, se putea merge la asasinate. S-au produs execuții extrajudiciare în anii ‘80. Este vorba de cazul „Autobuzul”, din august 1981, când, din ordinul explicit al lui Nicolae Ceaușescu, doi oameni au fost împușcați în ceafă iar un al treilea spânzurat în celulă. Repet, în anii ’80! S-a întâmplat ca oameni să fie răpiți de pe stradă în anii ’80.
Niciuna din aceste fapte, deși pedepsite de normativitatea statului comunist, nu a ajuns să facă, nici atunci, nici acum, obiectul unor analize, pentru că statul era sub puterea, dacă vreți discreționară, a unui sistem represiv condus de partid și de Nicolae Ceaușescu.
Judecătorii ÎCCJ cred naiv, îmi asum cu umilință epitetul, că cei de la Direcția Cercetări Penale a Securității au declinat cazul celor de la miliție pentru că au constatat că Gheorghe Ursu era doar un simplu deținător de valută. Nici vorbă de așa ceva.
Transferul către Direcția Cercetări Penale a IGM a fost un transfer conspirat, pentru ca ancheta să continue sub alte auspicii, unde nu mai există risc reputațional, unde Securitatea nu mai apare în clar.
Procesul și motivarea ÎCCJ pun în discuție statutul de dizident a lui Gheorghe Ursu, invocându-se faptul că a plecat în străinătate, în SUA, nu până la Sofia, nici macar ea foarte la-ndemână tuturor. Cumva se putea înțelege, în subtext, că a fost un fel de răfuială internă a Securității cu un rebel de-al ei.
Să explicăm puțin cum s-a ajuns la acest argument al ÎCCJ, pe care îl găsim copy-paste și Tribunalul Militar București, și la Curtea de Apel.
Argumentul a fost ridicat de cei doi ofițeri de Securitate și asumă o viclenie disprețuitoare. Au ridicat, manipulator, ștacheta foarte sus, spunând că Gheorghe Usu trebuie să fi fost „dizident”, ne așteptăm ca el să fie dizident, dar uitați ca i s-au aprobat plecări în străinătate, ceea ce ar dovedi că, de fapt, nu are acest statut, deci nu a fost într-un „raport de adversitate” cu regimul.
În realitate, nu aveai nevoie de dovedirea acestui caracter de dizident al lui Gheorghe Ursu. „Raportul de adversitate” se putea dovedi dincolo de manifestarea publică a opoziției. Faptul că procurorii și judecătorii au picat în capcana lansată de apărare este tragic.
Securitatea nu îi urmărea doar pe cei care se afișau public, doar pe cei care ieșeau în stradă în mod ofensiv și își cereau drepturile. Securitatea îi urmărea, după un principiu general al suspiciunii, pe cei care, din informații secrete, rezulta că au atitudini, opinii dușmănoase și ostile. Efortul pentru demolarea „dizidenței” lui Ursu este un episod tragic al celor care s-au ocupat de dosar.
Prin urmare, nu era necesar să fii dizident ca să fii o victimă a Securității. Iar ca să dovedești caracterul sistemic n-ai nevoie doar de dizidenți. E suficient să te uiți la victimele minore sau umile care au avut de suferit de pe urma Securității, într-un mod programatic, sistematic.
Faptul că a primit pașaport nu este o excepție și nu dovedește decât că Securitatea avea, în dosarul de pașapoarte și-n anchetele preliminare care se făceau înainte de eliberarea pașaportului, garanții punctuale ca se va întoarce în țară.
Fie rămânea aici familia, fie avea bunuri de valoare, eliberarea pașaportului înseamnă doar un singur lucru: că titularul prezenta garanții că va reveni în țară, nimic mai mult.
Prin urmare, construcția excepției pe care au făcut-o cei doi securiști, că a putut pleca în țări capitaliste, prin urmare nu a fost un dizident, este o viclenie mârșavă și foarte obraznică.
Judecatorii și procurorii puteau, de pildă, să întrebe care este analiza dosarelor de pașapoarte și natura acestor plecări, dar instanțele au luat-o ca pe o dovadă că nu exista raportul de adversitate, că Gheorghe Ursu ar fi fost un docil om al regimului.
Orice persoană putea să plece în străinătate dacă nu făcuse înainte acte vizibile, ostentative, demonstrative ostile, care să-i blocheze plecarea.
Fiind de etnie greacă, tatăl meu, fost deținut politic altminteri, a putut să plece în Grecia. Sigur, după 4 ani de refuzuri, nu împreună cu familia, care a ramas în țară, dar până la urmă i-au dat voie. Deci nu era nevoie să fii un informator ori un complice al regimului pentru asta.
Am văzut reacția Parchetului, care a spus că va investiga o potențială măsură de contestare a deciziei. Privesc cu zâmbetul pe buze această promptă și, aș spune, virilă reacție, în condițiile în care Parchetul știe că singura cale de atac posibilă este recursul în casație, pentru motive, însă, strict limitate, chestiuni de drept, de interpretare a normei juridice invocate. Pe situația de fapt avem autoritate de lucru judecat.
Eu sunt foarte sceptic că există motive eficiente să conteste în maniera asta, mai bine se îngrijeau să nu se ajungă aici pentru că actele de vitejie pe chestiuni foarte limitate și formale sunt în mod tragic tardive.