Istoria e scrisă de învingători. Cine sunt învingătorii în România de după 1989? Interviu cu laureatul Goncourt, Hervé Le Tellier

Istoria e scrisă de învingători. Cine sunt învingătorii în România de după 1989? <span style="color:#ff0000;font-size:100%;">Interviu </span> cu laureatul Goncourt, Hervé Le Tellier

Nu există familii complet fericite, dar sunt familii unde există dragoste, o formă de dragoste care nu este bolnăvicioasă sau condiționată, spune scriitorul francez Hervé Le Tellier, laureat al premiului Goncourt în 2020, pentru o carte în care vorbește despre anomalii, chiar în anul în care lumea întreagă trăiește ceea ce era posibil să se întâmple, dar odată întâmplat, devine cu totul neașteptat: o pandemie.

Hervé Le Tellier este un cunoscut jurnalist, colaborator, printre altele, la Le Monde, Canard enchaîné, Charlie Hebdo. Este autorul unei tulburătoare cărți autobiografice, Toutes les familles heureuses: există o familie cu totul fericită?, l-am întrebat. Nicicum, dar sunt familii unde există iubire, chiar și acolo unde părinții fac, inevitabil, greșeli.

Pe scurt, povestea din Anomalia are în centru un paradox, un avion care decolează în martie 2021 din Paris aterizează la New York de două ori: în martie și în iunie, cu exact aceiași pasageri. Fiecare pasager al cursei se găsește așadar în două exemplare identice: varianta din martie și varianta din iunie. Traducerea în limba română, Anomalia, a apărut anul acesta, la Editura Pandora M, în colecția Anansi, și este semnată de Mădălina Ghiu.

Am profitat de prezența lui la Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara, ajuns la a X-a ediție, pentru un dialog care, plecând de la această angoasă a confruntării cu propriul dublu, în fond cu sinele, ajunge la o analiză nuanțată a mișcării Vestelor Galbene, la tema religiei folosită ca identitate secundară care polarizează și la anomalia pe care o trăim cu toții, la nivel planetar: pandemia care are toate datele să se repete.

Cum se vede din exterior refuzul românilor de a se vaccina?

În România, mă gândesc că au rămas reflexe de pe vremea lui Ceaușescu, știu ca transfuziile de sânge erau complet nesigure și mulți s-au îmbolnăvit. Genul acesta de lucruri rămâne în memoria oamenilor. Eu cunosc situația din Guadelupa, unde un motiv major a fost sentimentul oamenilor că au fost trădați de către autorități. Pur și simplu la un moment dat autoritățile au mințit pur și simplu populația cu privire la un produs ce conținea insecticid, iar rezultatul a fost că au murit cu sutele folosindu-l pe plantații. Așa că acum degeaba le spun să se vaccineze, că nu e niciun pericol, nu-i mai crede nimeni. Mai mult, laboratoarele care fabrică acum vaccinul sunt aceleași care i-au mințit atunci.

Hervé Le Tellier

Herve Le Tellier, vă propun să începem dialogul nostru de la cartea recent tradusă în română, Anomalia, care v-a și adus premiul Goncourt. Tema mare este cea a dublului. Găsiți liniștitoare sau, din contra, angoasantă, această conștiință de a avea un dublu?

Nu cred că este ceva liniștitor. A priori, confruntarea cu tine însuți, într-o manieră în același timp metaforică și concretă, nu este ceva liniștitor. La începutul confruntării cu tine însuți apare auto-analiza, introspecția, un moment care niciodată nu este simplu pentru nimeni. Apoi, în confruntarea propriu-zisă, există elementele de familiaritate, esența confruntării cu tine însuți, ai de a face cu cineva care ți-e foarte familiar. Dar nu este o familiaritate liniștitoare, dimpotrivă, atunci când te întâlnești cu dublul tu, propriile tale slăbiciuni sunt expuse. Nu există loc ascuns, deoarece dublul suntem chiar noi. Întâlnirea este la fel de penibilă pentru el ca și pentru mine, aprioric. Așadar, în realitate, întâlnirea nu este una confortabilă. Eu însă am încercat să găsesc în carte mijloace narative, acele căi pe care ficțiunea le permite, pentru a netezi această întâlnire. În particular, sunt două personaje care se confruntă să găsească modalități de a colabora și de a se întrajutora cu dublul lor.

Confruntarea cu propriul eu nu este niciodată plăcută. Concret, apare ideea partajului, deoarece vorbim despre aceeași viață, pe care o trăiește, în mod normal, un singur om. Iar atunci când sunt doi, totul trebuie împărțit, iar partea materială este cea mai puțin gravă. În principiu putem să împărțim orice cu altcineva, un frigider, o mașină, ba chiar și un copil, cum de altfel fac mulți părinți. Chiar și proprii părinți îi putem împărți, frații la fel. Ce e foarte complicat este relația de dragoste pe care o trăim și care este ceva unic, implică gelozia, posesivitatea, exclusivitatea.

Este o splendidă poveste a lui Cortasar, în care o femeie își simte de la distanță dublul, îl vede în vis. Ea e bogată, e bine, femeia cealaltă e singură, e cerșetoare. Și se întâlnesc pe podul din Budapesta, unde se petrece practic un schimb de vieți.  

Știu textul, ba chiar mai mult, mi-a povestit cineva, care nu-l citise pe Cortasar, că a văzut un desen animat cu aceeași intrigă, Iris de două ori ori, cred că se numește. Iris are o viață reală și o viață în vis, iar cele două ajung să se întrepătrundă.

Este o temă care mă interesează, dar este o temă fantastică. Tema Jekyll & Hyde, a universului real versus universul oniric, este o temă clasică a dublului ca inamic. Doar că în acest caz celălalt are o viață foarte diferită. Mie mi s-a părut mai interesantă situația în care dublul are exact aceeași viață, doar că unul dintre cei doi a trăit cu trei luni mai mult decât celălalt, iar aceste trei luni au fost suficiente pentru ca totul să se schimbe. Totul se poate schimba în trei luni, femeia îl poate părăsi, copilul i se poate îmbolnăvi grav, sau dimpotrivă, poate avea un mare succes. Orice se poate întâmpla în trei luni.

Vrând sa dați o cheie de înțelegere a cărții, ați povestit acest experiment din fizică, în care un geamăn e trimis în spațiu cu viteza luminii și, când revine după 20 de ani, e chiar mai tânăr decât fratele rămas. Dar fizica nu ne spune cum se trăiește acest lucru. Ce gândește fratele rămas sau cum arată întâlnirea dintre ei. Cum ar arata, în literatură?

Așa este, fizica ne spune doar cum stau lucrurile cu felul în care trece timpul, nu ne spune ce se întâmplă după, discuția despre ce a făcut fiecare în acel timp. Există o nuvelă de Borges, Celălalt se numește, pe care o găsim în volumul Cartea de nisip, povestea unui om în vârstă care întâlnește o persoană cu 30 ani mai tânără prin Buenos Aires și își dau seama că sunt de fapt una și aceeași persoană. Așa că discută despre ce a făcut cel mai în vârstă în acei 30 de ani, cel tânăr spune că el sigur nu va face aceleași lucruri, pentru că vede unde a greșit, iar cel mai în vârstă se întreabă dacă și el a avut aceasta discuție cu 30 de ani în urmă, deoarece nu și-o amintește. Borges arată astfel contradicția ca într-un spațiu timp liniar să coexiste cele două avataruri ale unei aceeași persoane.

Ideea mea este diferită, a unei bifurcații care poate apărea în spațiu-timp. De altfel în fizica modernă se vorbește de instanțe diferite ale aceluiași spațiu-timp care pot coexista.

Cartea este arhitecturală, cu multe personaje, cu micro-romane, practic, ca și în altă carte de-a dumneavoastră, Destul despre dragoste (Assez parlé d'amour). Care e avantajul de a fi matematician în literatură?

Da, este un sistem care se aseamănă mult, prezentarea succesivă a personajelor, cartea din carte, scrisă de Yves. Există similitudini între cele două cărți, din punct de vedere al construcției. Este adevărat că am tendința, în toate cărțile mele, inclusiv în Toutes les familles heureuses, să fac această prezentare a personajelor, unul după altul. Știu că nu este deranjant pentru cititor, să-i înșir toate personajele, cu o densitate mare de informații, pentru a-l face să creadă într-un personaj care are propria personalitate, psihologie, reacționează într-un anume fel, să-l pun într-un cadrul minimal pentru a-l face înțeles. Îmi place să fac asta, deoarece mi se pare că după asta narațiunea are o bază diferită.

Există multe romane care funcționează așa: pe firul narativ, pe măsură ce apare către un personaj, se intercalează o scurtă poveste care-l definește.

Este un principiu de ordine aici. Este un avantaj să fii un scriitor care are o formație matematică?

Este în egală măsură o deformație. Eu sunt confortabil cu sistemul de aranjare a narațiunii, iar acum, gândindu-mă dacă ar putea fi deranjant pentru cititor, poate că în acest roman da, având multe personaje, dar în cele de dinainte sunt sigur că nu. În Assez parle d’amour, pe măsură de definesc personajele, se înțelege și care este relația cu personajele introduse mai devreme. Așa că nu e foarte deranjant. Încep cu Tomas, psihanalistul, care o așteaptă pe Ana, când apare o prezintă pe aceasta, apoi Ana vorbește despre Yves, care intră și el în scenă. Regretul pe care pot să vi-l mărturisesc, legat de această carte, este că nu am dat destul loc vocii interioare a personajelor feminine, ar fi fost logic, în construcția cărții, că nu am mers mai mult în detaliile psihologiei femeilor. Astfel că în Anomalia personajele feminine sunt mult mai bine evidențiate.

Revenind la sistemele asemănătoare ale cărților, nu sunt sigur că are de-a face cu formația mea matematică, mai curând cred că m-am inspirat de cărțile pe care le-am citit. Prezentarea personajelor, unul după altul, am regăsit-o mai întâi în romanele polițiste din secolul al XIX-lea, Arthur Conan Doyle face asta cu Sherlock Holmes. La fel, la Victor Hugo, care dedică lui Cosette sau lui Jean Valjean capitole întregi. În Mizerabilii este cel mai notabil, cum personajele mai întâi sunt prezentate și abia apoi introduse în poveste.

Stilul acesta, de a avansa într-un roman cu portretele succesive ale personajelor, este ceva ce mi-a plăcut tot timpul.

Această carte pare mai puțin înrădăcinată în propria biografie, în propriul eu, dar mi se pare că asta e doar prima impresie. Pentru că există și aici această temă a neliniștii psihice, a tulburării psihice, la fel ca în Toutes les familles heureuses și in Assez parle d’amour. Este tema bipolarității, a afecțiunii mintale de care suferea mama dumneavoastră. Ceea ce scrieți și cum scrieți despre aceste teme pot fi interpretate și ca un efort de a înțelege suferința psihică?

Mama mea suferea de depresie, boală care în final afectează direct creierul și duce la degenerări de tip Alzheimer. Bipolaritatea este un fenomen pe care-l cunosc bine, cu care am avut experiențe directe, l-am văzut deseori la multe persoane, de la logodnica pe care am avut-o la 20 de ani până la mulți alți prieteni. Multe forme ale bolii, unele mai degrabă de tip melancolie, care nu este chiar același lucru cu bipolaritatea. Cred că toată lumea cunoaște oameni bipolari.

Nu am vrut să tratez problema bipolarității și în Anomalia, acolo personajele sunt stabile din punct de vedere psihic, cel mai stabil fiind și cel mai nebun, până la urmă, Blake, dar e o formă de nebunie rece.

Aveam un profesor de filosofie care ne spunea deseori ca noi toți suntem de fapt normopați. Dincolo de asta, în România, tulburarea psihică poate fi, încă, un stigmat.

Religia, pentru Freud, nu este nimic altceva decât o formă de psihoză colectivă. Nu știu cât de mult se simte prezența religiei în societatea românească, în Franța acum este destul de slabă. Sunt 20 de procente catolici, vreo 10 procente musulmani, ateii sunt mult mai numeroși.

Laicitatea franceză nu este bine înțeleasă, lumea acum are impresia că noi suntem foarte anti-musulmani. În realitate francezii sunt foarte anti-religioși și, lăsând la o parte fracțiunea catolică, cea mai mare parte a lor detestă pur si simplu clerul bisericesc, asta e o tradiție care vine de la revoluția franceză. Și această tradiție a avut, în mod curios, ecouri în ziua de azi, privitor la raportarea față de musulmani. Condamnabili nu sunt, așadar, musulmanii, ci omniprezența religiei în comunitățile musulmane. Francezii nu pot fi acuzați de rasism sau de orice formă de desconsiderare a originii sociale, ei au fost pur si simplu șocați de importanța religiei și a tuturor tradițiilor legate de aceasta.

Continuând această digresiune, lumea în care am trăit eu când eram tânăr, din anii 60-80, era o lume în care pur și simplu nu se discuta nimic despre religie. Și aveam în anturaj evrei sau musulmani, dar nu interesa pe nimeni ce religie aveai, la fel cum nu interesa pe nimeni ca veneai din Tunisia, de exemplu. Acum vedem o reîntoarcere a urii, legată, fără îndoială, de trecutul colonial al Franței, și vedem cum apare o generație mult mai revoltată, care își pune problema identității, iar în centrul ei pune religia. Sunt convins că am fi putut evita toate astea, daca nu ar fi fost colonialismul, nedreptatea socială care a lovit algerienii și marocanii. Occidentul poartă răspunderea resurgenței acestei forme de religiozitate extremă care duce la terorism.

În România, ca și în alte țări precum Statele Unite, există acum această dezbatere conservatori versus progresiști, în care religia joacă un rol important. Practic identitățile secundare sunt cele care joacă astăzi un rol important.

În ceea ce-i privește pe americani, eu nu prea îi înțeleg. Am discutat cu americani din New York, nici ei nu înțeleg “cele două Americi” și de fapt sunt chiar mai mult de două. Un new-yorkez nu se va înțelege niciodată cu un ultra-religios, un evanghelist sau un mormon, nu au același mod de gândire. Este o diferență uriașă între cei care trăiesc în medii urbane, unde religia nu e deloc în centru, și cei din marile spații din interiorul Americii.

În ceea ce-i privește pe francezi, există și aici mai multe Franțe. Deși ai crede că ar trebui să fie una singură, dacă vezi ce scrie pe frontispiciul oricărei primării, Libertate, Egalitate, Fraternitate, deviza țării, cuvinte foarte puternice. Cred că libertatea este o noțiune diferită pentru un francez și pentru un american.

În Franța avem si o definiție pentru intelectual cum nu există în alte părți, la noi un filosof este urmașul lui Rousseau, Descartes, Voltaire, Montesquieu, Montaigne. Este un cocktail special intelectualul francez, nu e deloc același lucru ca unul englez, la ei filosoful este urmaș al lui Milton, Cromwell, Swift. Germanii la fel, au un alt univers de referințe filosofice, Kant, Hegel. Există puncte de contact, totuși, există  probleme care ne privesc pe toți, de nivel planetar și trebuie să ne punem de acord.

Credeți că există pe lumea asta o familie fericită de la un capăt la altul? Și este ea normalitatea?

Nu, dar cunosc familii care sunt mai fericite decât altele. Unde există iubire. Unde există fraternitate, afecțiune, prietenie. Ce știu sigur e că toți părinții greșesc cu copiii lor, atunci când încearcă să-i educe. Trebuie pe de o parte să-i ghideze și să-i lase liberi, pe de altă parte să-i constrângă să facă anumite alegeri. Fiul meu îmi reproșează acum că nu l-am forțat să învețe să cânte la pian. Am încercat la un moment dat, lui nu-i plăcea, așa că am renunțat. Și acum îmi spune că trebuia să insist.

Zicem deseori, când suntem copii sau adolescenți, că nu vrem să repetăm gesturile pe care le-au făcut părinții noștri, dar ne surprindem deseori repetându-le întocmai cu copiii noștri.

În ceea ce mă privește, știu că voiam să-i ofer totul fiului meu, o copilărie altfel decât ce am avut eu, plină de constrângeri și cu scopuri fixate de părinții mei, practic pentru a împlini visurile lor. Sartre spune că copiii sunt monștri care poartă visurile părinților lor. De altfel este vorba întotdeauna de visurile neîmplinite ale părinților lor. Visurile mele au fost realizate, am scris așa cum am vrut, nu voiam să pun nimic pe umerii copilului meu.

Este acea imagine de caricatură a tatălui care visase să ajungă mare fotbalist și își împinge fiul să practice acest sport, sau al femeii care voia să devină dansatoare și care-și forțează fiica să facă dansuri clasice sau balet.

Există însă și alte cazuri, care sunt foarte des întâlnite, mai ales cel în care părinții decid ce să studieze copilul.

Eu poate că am fost un părinte rău că nu mi-am forțat fiul să facă una sau alta, iată că acum îmi reproșează asta.

Așadar, nu există familii complet fericite, dar există familii unde există dragoste, o formă de dragoste care nu este bolnăvicioasă, condiționată, generată de dorința ca propriii tăi copii să te iubească pe tine.

Copiii trebuie iubiți la modul absolut și fără condiții.

În familia mea, mama era tot timpul în căutarea afecțiunii noastre. Iar atunci când exagera, ne făcea să ne simțim vinovați că îi facem rău dacă nu îi arătăm că o iubim, că o abandonăm.

Relațiile familiale sunt de multe ori nevrotice, suntem prinși în legături cu copiii noștri, persoane care se dezvoltă de o manieră autonomă, deseori fără noi și câteodată împotriva noastră.

Un prieten este o persoană pe care o cunoaștem bine, motiv pentru care o iubim. Pe prieteni îi alegem, pe copii nu. Alegem să-l avem, dar nu știm cum va fi, vrem un copil, dar nu știm dacă vrem de fapt acest copil.

Tot caricaturali sunt și acei părinți care fie că au vrut o fată și au avut un băiat, fie invers, și care trebuie să se descurce cum pot cu realitatea.

Singura chestiune este, prin urmare, să fii capabil de acea dragoste absolută și care nu așteaptă nimic în schimb. Deseori părinții par a aștepta ceva de la copiii lor, să le dea ceva înapoi.

“Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție”. E această frază din Biblie, pe care o citați în carte, una moralizatoare, în sensul unei obligații morale?

Sunt obligații sociale. Eu cred că poruncile biblice au fost reguli de trai în comunitate, de dimensiuni mici, în care cei bătrâni riscau să fie abandonați, nu aveau ceea ce azi numim asigurări sociale. În societate familia trebuia să fie locul unde găseai siguranță, locul unde te puteai retrage. Așa că toate regulile biblice erau reguli destinate să asigure supraviețuirea a cât mai mulți membri ai societății.

Deuteronomul este, de altfel, o colecție de legi, despre moștenire, partaj și altele.

Coranul la fel.

Exact, atât Coranul cât și Biblia sunt înainte de orice o colecție de reguli sociale, norme de supraviețuire într-o lume ostilă.

În societatea noastră, orice om care nu plânge la înmormântarea mamei riscă el însuși să fie condamnat la moarte. Ne uniformizează societatea emoțiile?

Este un citat de Camus. Da, cred că este o enormă ipocrizie aici. În Statele Unite atinge maximul, deoarece acolo este permis, legal, ca un părinte să-și dezmoștenească complet copilul. Așa că legătura copiilor cu părinții are un aspect total ipocrit, motivele fiind pur materiale. Este o lume în care copiii sunt conștienți și trăiesc cu frica de a fi deposedați de orice, așa că sunt siliți să joace rolul fiului sau a fiicei iubitoare.

În Franța nu este posibil așa ceva. Chiar dacă nu te-ai înțeles deloc cu tatăl tău, vei primi partea de moștenire cuvenită, există legi, dreptul familiei, spre deosebire de Statele Unite, unde nu există așa ceva. Acolo practic nu există legi, ci contracte.

În plus, prezența Bibliei este foarte puternică în Statele Unite, așa că ipocrizia este generalizată, totală. În Franța mi se pare că în familii avem relații mult mai conflictuale, mai spontane, un mediu în care conflictul este acceptat, iar relațiile sunt mult mai reci. Balzac și Flaubert au arătat cum funcționează familiile, atât cele sărace, cât și cele aristocratice. Apoi Franța este si foarte sensibilă cu privire la rolul femeii, îi putem citi aici pe Beauvoir, Sartre, Malraux.

Avem, așadar, universuri mentale diferite, în Franța familia nu este atât de prezentă, este mai desconsiderată, să spun așa, adică este la nivelul la care este tolerată. La limită, fraza „Urăsc familiile”, a lui Gide, este o expresie foarte franțuzească, nu e ceva ce am putea auzi într-o țară anglo-saxonă.

Dacă tot ați vorbit despre rolul religiei în Statele Unite,  care sunt sursele polarizării sociale în Franța? Ar fi posibil un Donald Trump în Franța?

Nici în Statele Unite nu am crezut, până de curând, că Donald Trump ar fi posibil. Este complicat, dar cred că putem spune asta: în Franța sigur nu avem jumătate de populație care să creadă că lumea a fost creată în 6 zile. Pe când în State da, este o cifră care pe mine mă fascinează. Nu toată lumea este fizician teoretic sau astronom, dar raportul cu realitatea este evident diferit. La noi lumea știe că Pământul se învârte în jurul Soarelui, ca facem parte într-o galaxie și că planeta noastră are peste 4 miliarde de ani. Iar pe cei care nu cred asta îi privim ca pe o minoritate bizară.

Și nici nu mergem la slujbe în mod regulat, este ceva ce fac destul de puțini oameni, nu este o regulă socială. În Statele Unite, biserica este un centru social și comunitar, un loc unde, de altminteri, oamenii caută fericirea, liniștea, protecția. Cea mai mare parte a manifestațiilor Black Lives Matter au plecat de la biserici.

Suntem țări extrem de diferite.

În Franța, polarizarea există pe destul de multe planuri. Mișcarea Vestelor Galbene, cel mai adesea, a strâns oameni foarte diferiți, dar care cu siguranță nu erau nici rasiști, nici antisemiți. Trebuie să ne amintim că prima vestă galbenă a fost o femeie de culoare, o infirmieră, ea a pus bazele mișcării, după care au venit și alții.

Dacă ar fi să caut fracturi sociale, avem mai întâi fractura urban-periurban. Oameni care sunt complet dependenți de mașină pentru a se deplasa, deoarece trăiesc izolați, iar această izolare este una socială. Parizienii se deplasează de regulă cu metroul, pentru a merge la muncă sau la cursuri, dar realitatea celorlalți este diferită. Mașina este un mediu solitar, de cele mai multe ori suntem singuri în mașină și petrecem mult timp singuri. Este după părerea mea prima linie majoră de demarcație socială, să o numim raportarea la distanțe, la teritoriu. Felul în care ne raportăm la spațiu creează diferențe psihologice și sociologice, așadar sociologia teritoriului este primul mare punct de ruptură.

Al doilea element este raportarea la muncă. Suntem fie prinși într-un sistem, fie trăim deja în lumea „uberizată”, în care fiecare lucrează pentru el, nu există protecție socială etc.

Ultima fractură este cea care ține de educație și de formație individuală. Aici putem afirma că centrele urbane sunt mai educate decât cele periurbane, iar relațiile sociale sunt mult mai intense în orașe, sunt locuri unde se socializează.

Aș spune că viața în mediul urban este mai agreabil plăcută decât în locurile izolate, unde ești solitar.

Într-o anumită măsură, mișcarea Vestelor Galbene a avut succes pentru că oamenii se întâlneau pe stradă, practic sensurile giratorii erau locurile în care ei socializau. Dintr-o dată oamenii vedeau că există un loc comun pentru ei, în rest viețile lor fiind diferite și izolate, dar au găsit acest loc comun în sensurile giratorii. Probabil cel mai puțin probabil loc în care te-ai aștepta să se adune oamenii, oameni care în rest nu prea aveau legătură unii cu alții, nu aveau să-și spună mare lucru unul celuilalt. Există un documentar făcut de François Ruffin despre mișcarea Vestelor galbene care arată că oamenii se adunau pentru că ei căutau să stabilească relații sociale cu semenii lor.

La ce folosește elementul autobiografic in ficțiune? E un proces personal, de vindecare pentru scriitor sau o sursă de autoritate poate, pentru cititor? Un fel de „scriu asta, pentru că am trăit și eu asta”.

Da, asta este valabil pentru oricine. Deoarece asta se întâmplă imediat ce începi să vorbești despre tine, despre problemele tale, - deoarece vorbim cel mai adesea despre probleme, nu despre lucrurile fericite din viața noastră-, adică despre cele trei lucruri fundamentale: sănătatea, banii și dragostea, știu că sună a horoscop când le spun așa.

Este un proces cathartic, în care vedem la rece și mai clar problemele și soluțiile. De exemplu, am scris foarte rapid, în vreo zece zile, „Je m'attache très facilement”, o poveste despre un dezastru personal, o „bătălie de la Berezina” cum se spune. Este vorba despre un bărbat de 50 de ani care întâlnește o femeie de 30, ea nu are nicio dorință să rămână cu el, în final nimic nu se întâmplă. Este un modalitate prin care un scriitor își confruntă o problemă, într-un stil acid, caricatural, luând distanță față de personaje.

În tot cazul, părerea mea este că un autor care a trăit o anumită experiență, de orice natură ar fi aceasta, fizică, de dragoste, socială, poate scoate din această experiență nu doar povești, asta poate oricine, ci cuvinte și fraze prin care poate rescrie ce i s-a întâmplat. La asta ajută scrisul, atunci când ai un necaz sau un impas, nu poți să-l transformi în ceva mai bun, nu poți să-l faci să dispară, dar poți să-l reduci la ceea ce el de fapt a fost: un simplu moment din viață, care va fi urmat de alte momente. La mine, cel puțin, odată ce scriu despre un moment dificil, acesta nu mai este atât de dificil, l-am transformat cumva.

Am scris Toutes les familles heureuses, în care vorbesc despre trecutul meu, iar după asta am simțit că trecutul meu s-a schimbat, de parcă nu mai era al meu. Trecutul meu a fost înlocuit de o carte.

Este un fenomen foarte interesant, eu ca scriitor încerc să fiu cât de onest pot, atunci când scriu, dar simțeam cum fiecare frază pe care o scriam înlocuia amintirea, felul în care aș fi povestit înainte despre acel episod. Trecutul meu a fost practic șters de către aceste fraze pe care le-am extras din el.

Mi-am decupat trecutul și l-am pus în formule, unele vesele, unele triste, iar ele au înlocuit acel sentiment fluid și vag pe care-l avem cu toții despre trecutul nostru. Acest sentiment dispare atunci când definim cu precizie amintirile, putem să le punem sub o lupă în carte și simultan să ni le scoatem din minte.

La fel se întâmplă și cu relațiile de dragoste pe care le-am trăit. Odată ce le-am transformat într-un personaj, asta e ceea ce ele rămân. În același timp asta înseamnă și că o persoană pe care nu am văzut-o de decenii a revenit în viața mea.

Iar lucrurile sunt în sfârșit rezolvate, pentru că am scris despre ele. Este foarte straniu, dar adevărul este că pe măsură ce scriam despre anumite lucruri, acestea păreau a se pune în ordine.

Deci și felul în care ne raportăm la alții se poate modifica prin frazele pe care le scriem. De altminteri și psihanaliza se bazează tot pe exprimare, iar discuțiile dintre soți au exact același rol. Cuvintele iau locul gândurilor, gândul este ceva fluid, vag, dar odată formulat, pus în cuvinte, capătă substanță. Chiar dacă nu sunt tot timpul cele mai bine alese cuvinte.

Nu este deloc rău să pui lucrurile în cuvinte, cuvintele au rolul de a pune lucrurile în ordine.

Rolul unui scriitor, inconștient, poate, atunci când scrie despre sine, este de verbaliza lucrurile. Nu știu cum sunt alții, dar eu detest la oameni incapacitatea de a vorbi despre lucruri. Prefer cuvintele greșite decât absența lor.

Nu există totuși prea multă poveste/ prea mult storytelling în lumea de azi? Toată lumea vrea să spună o poveste. Chiar și politicienii fac asta.

Viața este un storytelling. Istoria Franței, ca și a României, este în primul rând un roman național. Cu momente  cheie, cum ar episodul Jean D’Arc, cu tot felul de personaje. În fond, este vorba de o falsificare, deoarece istoricii asta fac, actualizează mereu această poveste, rescriu romanul național.

Așa e și cu poveștile de familie sau cu cele de dragoste. Acestea sunt înainte de toate storytelling, o narațiune, o ficțiune. Câteodată sunt ficțiuni complete, dar în orice caz sunt formulate mai bine decât a fost realitatea. De fapt nu percepem realitatea, ci alegem o formulare care ne mulțumește, iar aceasta devine realitatea.

Sau putem alege cuvinte, fapte, care să distrugă realitatea. Cum au fost delațiunile către poliția politică.

În România aveam această întrebare, dacă notele informative și dosarele fostei Securități sunt cele care astăzi ne dau imaginea corectă a trecutului, dacă nu cumva ne controlează povestea despre trecut.

Se spune că istoria este povestea spusă de către învingători. Pentru România, trebuie să-ți pui întrebarea: cine sunt învingătorii? Suntem la Timișoara, iar Revoluția care a început aici este acum un storytelling în care s-au amestecat faptele cu neadevărurile.

În română, semantica acestui cuvânt, anomalie, are o conotație negativă, implică ceva monstruos, bolnav. Cum e în franceză?

Nu e același lucru, francezii percep anomalia ca pe ceva care iese din tipare, care nu se supune regulilor. Iar francezii nu prea iubesc oricum regulile. Anomalia este ceva care nu se supune unui sistem ordonat. Anomalia dintr-un program este ceva care nu ar fi trebuit să apară. Nu e ceva negativ.

Până la urmă, problema este de natură morală, cât de grav este să te îndepărtezi de normă. În Franța nu e foarte grav.

Viața însăși este plină de astfel de abateri de la normă.

În franceză este un cuvânt destul de plat, am cunoscut însă pe cineva care detesta acest cuvânt, iar într-o zi am aflat că îl asocia cu anomalia genetică.

Monstru vine din montrer, din franceză, adică este ceva pe care-l arătăm cu degetul, îl exhibăm. Și asta deoarece pentru oameni este interesant ceea ce ei nu cunosc.

Monstrul pentru albi poate fi negrul, pentru negri poate fi albul, poate fi femeia cu barbă, piticul sau gigantul.

Dar înainte de toate, monstrul este un fapt social, deoarece pentru a exista ca atare el mai întâi trebuie arătat tuturor.

Anomalia nu este ceva neapărat exhibată, poate fi pur și simplu constatată. Pentru mine este ceva plat, care nu îmi cere o reacție de natură morală. Este o constare cvasi-matematică, ca atunci când ne dăm seama că nu am înțeles prea bine ecuația unei curbe.

Anomalia este un fenomen vizibil, care ne spune că nu mai sunt lucruri în lume pe care încă nu le-am înțeles. Acesta este sensul pentru care am ales acest titlu pentru carte.

Pandemia este o anomalie?

Da, este o anomalie, adică este un fenomen anormal, dar în același timp este unul care se supune logicii. Este mai curând ceva care era posibil să se întâmple, iar odată ce se întâmplă devine ceva neașteptat.

Deși este clar că există vinovați la originea pandemiei, poate vom afla de ce anume s-a întâmplat. Mă gândesc că poate avea de-a face cu reducerea permanentă a spațiului în care trăiesc animalele sălbatice, știut fiind că ele sunt un rezervor de virusuri. Cu cât suntem mai aproape de contactul cu acestea, cu atât mai mult crește pericolul. 

Un alt factor sau explicație ar fi felul în care societățile umane arată astăzi. Suntem din ce în ce mai aproape unii de alții, nu avem nicio protecție naturală.

Un al treilea motiv pentru pandemie este fenomenul politic. Nimeni nu ia măsuri la timp, toată lumea se mobilizează abia când lucrurile devin dramatice. Cei responsabili evită problemele, nu au curaj politic, preferă să aștepte, să spere că lucrurile se ameliorează de la sine.

Cele trei motive spun că pandemia era de fapt previzibilă și că o să mai vină și altele.

Am făcut progrese în sensul acesta, populația este acum mai dispusă să accepte restricții, nu se împacă nimeni cu lockdown-ul, dar în rest lumea poartă mască, se vaccinează, înțelege necesitatea pașaportului sanitar. Ce ne va mai ajuta va fi progresul enorm pe care medicina l-a făcut. Chiar și faptul că avem deja un vaccin, lumea nu-și prea dă seama, dar e un lucru formidabil, aproape incredibil. Cercetările despre ARN messenger, capacitatea de a produce în masă vaccin pentru miliarde de oameni, toate acestea sunt lucruri admirabile de care umanitatea este acum capabilă.

Ce-i drept o parte a populației refuză cu îndârjire să se vaccineze.

Avem acest fenomen și în România, cu peste o jumătate din populație.

Eu cunosc situația din Guadelupa, unde un motiv major a fost sentimentul oamenilor că au fost trădați de către autorități. Pur și simplu la un moment dat autoritățile au mințit pur și simplu populația cu privire la un produs ce conținea insecticid, iar rezultatul a fost că au murit cu sutele folosindu-l pe plantații. Așa că acum degeaba le spun să se vaccineze, că nu e niciun pericol, nu-i mai crede nimeni. Mai mult, laboratoarele care fabrică acum vaccinul sunt aceleași care i-au mințit atunci.

În România, mă gândesc că au rămas reflexe de pe vremea lui Ceaușescu, știu ca transfuziile de sânge erau complet nesigure și mulți s-au îmbolnăvit. Genul acesta de lucruri rămâne în memoria oamenilor.

Mai există și fenomenul rețelelor sociale, care îi face pe oameni să aibă fiecare certitudinile lor. Fiecare e în bula lui de certitudini, alături de alții care gândesc exact ca el. Aceasta este o mare problemă a societăților din ziua de astăzi, genul acesta de bule care nu comunică una cu alta. Ne pierdem obișnuința de a ne confrunta cu cineva care gândește altfel decât noi.