Bunica dinspre tată a trăit jumătate din viață cu capul spart, pentru că în timpul genocidului, ei i-au spart pur și simplu capul cu un pat de pușcă, și i se mișca un os al craniului. Era nevoită să-și tundă părul scurt la spate, pentru că atunci când părul creștea la loc, acest os se mișca și simțea o durere insuportabilă. Tata îmi povestea că avea șase ani și că una dintre cele mai monstruoase amintiri din copilăria lui era zăngănitul foarfecelor când bunica mea își tăia părul de la ceafă. Fiecare familie are propriile tragedii de acest fel. Și ele înmulțesc trauma. Prin urmare, această tragedie, de fapt orice tragedie, se transmite de-a lungul generațiilor. Aici este foarte important să scapi de victimizare. Să nu te simți victimă.
A mai rămas atât de puțină speranță, încât uneori crezi că va dispărea în curând cu totul, dar noi continuăm să râdem, să gătim mâncăruri gustoase. Încercăm să ne împotrivim cumva, fiecare dintre noi. Fiecare dintre noi, în felul său, încearcă să țină aprinsă această mică lumânare a speranței care dă să se stingă. Și mi se pare că, dacă oamenii ar ști că există de fapt o mulțime de astfel de lumânări, că nu ești singurul care încearcă să facă ceva, asta ne-ar susține pe toți, spune scriitoarea armeancă Narine Abgarjan, care a scris una dintre cele mai puternice cărți despre cum povestea trecută de la mamă la fiică și de la bunici la nepoți ține în viață nu doar o familie, ci și o țară.
Țara este Armenia, iar bunicul patern al scriitoarei, care trăiește la Moscova, este supraviețuitor al genocidului armean. Din cer au căzut trei mere (S neba upali tri iabloka, 2015; Humanitas Fiction, 2021) a fost bestseller în Rusia, distins, în 2016, cu Premiul Iasnaia Poliana.
În 2020, The Guardian a inclus-o pe Narine Abgarjan pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni.
Narine Abgarjan, pe o structură de basm sau în orice caz mitică, ați scris acest roman a cărui acțiune se petrece într-un sat, Maran, care nu pare a aparține ordinii acestei lumi. În niciun caz, ordinii politice. De altfel, are frontiere care nu separă doar geografic Maran de restul lumii, ci și ontologic. E un alt registru. Aș începe de aici dialogul nostru. În ce măsură un om, o comunitate poate să fugă de istoria mare, de multe ori potrivnică, și să își ducă viața ca și cum deciziile mari, deciziile politice nu au aici niciun ecou?
În viziunea mea, Maranul simbolizează Armenia. Simbolizează orice țară mică care în lumea asta mare își poate permite mult prea puține și nu este ferită de nimic.
Am încercat să spun povestea unor oameni care au fost lăsați de izbeliște. Ei nu pot conta decât pe ei înșiși. Și doar ei pot decide cum să încerce să supraviețuiască. Cred că și România e cam în aceeași situație ca Armenia. Există țări mici care nu decid aproape nimic. Și sunt nevoite, ca peștii mici, să lupte pentru supraviețuire în acest ocean imens. Dacă nu ești mâncat, ai avut noroc. Și Maranul meu este o astfel de țară. Și mi-am dorit foarte mult ca oamenii care trăiesc acolo să primească un viitor. Să aibă o zi de mâine, astfel încât copilul care s-a născut acolo să nu moară, ca la Marquez, ci să supraviețuiască. Am vrut să scriu o carte despre speranță. Și sper foarte tare că am reușit.
În această carte, deși nu e numit ca atare și nu plasați povestea într-o epocă anume, genocidul armean, mai bine spus valurile de genocid armean, pentru că acela din preajma primului razboi mondial a fost doar cel mare, este prezent. Pe personajul personal îl cheamă Anatolia. Nu e un nume întâmplător. Ce reușește povestea acolo unde istoria nu reușește?
Am vrut să vorbesc despre toate încercările dureroase prin care a trecut poporul meu cât mai indirect și fără să le evidențiez. De ce? Pentru că fiecare națiune are exact aceleași tragedii în trecutul său și fiecare, desigur, crede că este unică și excepțională, dar asta nu e adevărat. Acestea sunt tragedii, nenorociri și probleme universale care apar în istoria fiecărui popor, a fiecărei țări. De aceea m-am îndepărtat întrucâtva de contextul istoric, și toate evenimentele din carte - Primul Război Mondial, de exemplu - apar ca printr-o ceață, pentru că ele nu sunt o experiență exclusiv a noastră.
Nu am trecut doar noi prin asta. De fapt, e o poveste universală a supraviețuirii în niște circumstanțe foarte dificile.
Eu am prins războiul, trăiam în zona de graniță când se purta primul război din Nagorno-Karabah, am fost adesea sub bombardamente și înțeleg ce este războiul. De aceea am vrut să redau această grozăvie alegoric, dar voiam neapărat să o redau. Pentru că trăim vremuri în care se întâmplă lucruri care nu ar trebui să existe. Lucruri precum războiul, molima, genocidul.
Ați scris și despre trauma războiului, l-ați trăit. ȘI despre cea sovietică, dar tot așa, înțeleg, pentru că nu am acces la carte, e în limba rusă, cu o abordare de poveste.
Ca să fiu sinceră, eu însămi nu sunt interesată de această perioadă, pentru că m-am născut și am crescut în Uniunea Sovietică și aveam 20 de ani când Uniunea Sovietică s-a destrămat. Viața era diferită atunci, și eu am avut o copilărie fericită, deși traiul era foarte greu. Sunt fericită deoarece copilul meu s-a născut în vremuri complet diferite. El este mai liber, este lipsit de anumite complexe care ne-au fost inoculate de traiul sovietic, de mentalitatea sovietică, de Partidul Comunist, de care te loveai la tot pasul. Dar cred că literatura trebuie să vorbească despre aceste lucruri, pentru că trebuie să ne amintim de ele, de Gulagul stalinist, de cel de-al doilea război mondial. Ele sunt niște pietre de temelie în istoria popoarelor, care ar trebui, pe cât posibil, să protejeze noile generații ca să nu facă aceleași greșeli. Și dacă literatura și cinematografia vorbesc despre asta, dacă o fac convingător și accesibil, asta este foarte important.
Cartea stă sub semnul tragediei colective. Nu una, ci trei tragedii, trei năpaste se întâmplă acestei mici comunități. Iarăși ca în mitologie, trei, o cifră magică. Poate fi trauma moștenită, trecută de la o generație la alta? Care sunt semnele?
Poate fi moștenită și este moștenită. Știu asta din exemplul poporului meu. Avem câteva astfel de traume. Printre ele Genocidul, Primul Război Mondial, Revoluția, al Doilea Război Mondial și apoi cele două războaie din Nagorno-Karabah.
Dacă privești în urmă, într-o sută de ani am trecut prin nenumărate încercări. Și fiecare nouă încercare doar sporește trauma anterioară.
Dacă-mi permiteți, voi da un exemplu din familia mea. Bunica dinspre tată a trăit jumătate din viață cu capul spart, pentru că în timpul genocidului ei i-au spart pur și simplu capul cu un pat de pușcă, și i se mișca un os al craniului. Era nevoită să-și tundă părul scurt la spate, pentru că atunci când părul creștea la loc, acest os se mișca și simțea o durere insuportabilă. Tata îmi povestea că avea șase ani și că una dintre cele mai monstruoase amintiri din copilăria lui era zăngănitul foarfecelor când bunica mea își tăia părul de la ceafă. Fiecare familie are propriile tragedii de acest fel. Și ele înmulțesc trauma. Prin urmare, această tragedie, de fapt orice tragedie, se transmite de-a lungul generațiilor.
Aici este foarte important să scapi de victimizare. Să nu te simți victimă. Sunt foarte impresionată de abordarea Israelului, unde oamenii spun „am trecut printr-o tragedie, dar am supraviețuit și mergem înainte”. Mi se pare că asta este cea mai corectă rezolvare a tragediei unui neam, a unei generații. Mergem înainte și trebuie să facem totul pentru ca tragedia să nu se repete.
Un loc aparte îl au în economia romanului generațiile. Fiecare fiică a avut un tată și o mamă și, în acest fel, o moștenire. Iar Anatolia, cea care nu a avut copii, iată că va naște o fiică la o vârstă înaintată. Mortii nu pleaca nicaieri, scrieti, fiecare om e și un cimitir al celor plecati. Ce înseamnă familia, din acest punct de vedere, al memoriei și al memoriei sociale?
Pentru mine familia este foarte importantă. Ea este ceea ce mă ține în viață, îmi permite să lucrez, este sprijinul meu, este temelia meu, sunt oamenii mei cei mai apropiați.
M-am născut într-un orășel mic, într-o familie numeroasă. Am trei surori și un frate. Cinci copii. Părinților mei le era foarte greu, pentru că în vremurile sovietice oamenii nu câștigau mult. Tata este doctor, mama – profesoară, și abia se descurcau, dar făceau totul pentru copiii lor. Ei sunt cel mai important model pentru mine, cel mai important exemplu de urmat. Și tot ce am realizat am realizat datorită lor. În vremurile sovietice, exista o frază oficială: „familia este celula de bază a societății”. Ea nu este o celulă a societății, ci un cod genetic, o modalitate de supraviețuire. Este ceea ce te face umanist în sensul cel mai larg al cuvântului, un om altruist, o persoană care este gata să ajute, să facă sacrificii ca măcar puțin să schimbe viața în bine. Și vă mulțumesc foarte mult pentru că ați observat că încerc să găsesc ceva pozitiv în orice tragedie.
Mi se pare că trăim niște vremuri foarte dificile, iar cititorul are nevoie și de consolare. Și dacă literatura îi poate oferi această consolare, de ce să n-o facă? Dacă va citi o carte și va crede că totul va fi bine, ăsta e un lucru minunat.
Revin la carte. Ea se deschide cu Anatolia, care se pregătește să moară. Știți, în satul de unde vin eu, bătrânele își pregătesc din timp tot ce le trebuie pentru moarte. ȘI nu doar hainele cu care să fie îmbrăcate, ci își pregătesc și fiicele, nepoatele cum să le plângă. Se plânge în cuvinte, cântat, la aceste înmormântări. Aveți în Armenia un astfel de ritual?
Da, într-adevăr așa este și asta ne apropie foarte tare pentru că, într-adevăr, cu mult înainte de moarte, omul începe să se pregătească. Își pregătește hainele, toate ritualurile, cumpără pământ la cimitir, îl alege cu mare atenție, să fie un loc însorit, priveliștea să fie bună, pentru că a murit și vrea să se bucure de priveliște. Și va fi trist dacă locul nu e prea bun.
În ceea ce privește instrucțiunile, dacă te învață ceva, atunci te învață să plângi mai puțin și să te porți mai sobru. Pentru că la popoarele orientale, dacă te pui pe plâns, atunci nu te mai oprești. Și dacă începi să vorbești despre mort, atunci poți vorbi despre el și cinci zile. Așa că toată învățătura se reduce la „fii modest, nu plânge prea mult și, în general, mai bine taci”. Dar nimeni nu ascultă de ea.
Pregătirea pentru moarte a Anatoliei e în contrast cu moartea lui Ivan Ilici, personajul lui Tolstoi. El nu își acceptă propria moarte, acceptă doar că "se moare", că alții mor. E în pregătirea pentru moarte, în acest ritual al Anatoliei, un soi de fatalism?
Mai degrabă este o singurătate absolută. Când o persoană se simte complet abandonată de toată lumea, pentru ea moartea e mai degrabă o salvare.
Am remarcat asta la sat, această uimitoare suceală psihologică. Din cauza globalizării, generația tânără din întreaga lume pleacă, iar în sate rămân doar bătrânii. Sunt complet singuri. Și ei văd moartea nu ca o plecare din viață, ci ca o izbăvire. Asta, de fapt, e o poveste foarte tristă, și Anatolia, la fel, percepe moartea ca pe un fel de salvare. De aceea ea este pregătită de asta, ea face totul pentru ca asta să se întâmple. Dar soarta decide totul altfel.
Dar Anatolia nu moare, ci primește o cu totul nouă viață. Un soț, un câine, un copil. Are sau pare că are sensul unei reînvieri. De ce i-ați dat această a doua șansă Anatoliei?
Este foarte dificil să explici cum eroul tău, care voia să moară și a făcut totul pentru asta, ba chiar se împotrivește vieții: pentru că atunci când Vasili vrea să se căsătorească cu ea, ea îl refuză, și chiar și când acceptă să se mărite cu el, ea știe că va muri în curând, și se mărită doar ca să o lase în pace. Adică, este foarte dificil să explici de ce eroul tău se comportă ilogic. Eu așa am simțit personajul. Mi s-a părut că așa ar trebui să se poarte. Că fiecare pas pe care-l face trebuie să-i schimbe viața în bine, dar se dovedește că viața se va schimba în ... Ba nu! Că fiecare pas pe care-l face trebuie să-i schimbe viața în rău, dar viața ei se schimbă în bine. E un fel de „fericire în ciuda a orice”. Ca atunci când îți pierzi speranța și ți se spune: „Uite puțină speranță pentru tine, și uite încă puțină, și încă, și uite ce bine va fi totul, iar apoi totul va fi bine”. Și, da, David Grossman are absolut dreptate că literatura ar trebui să ofere o a doua șansă. Dacă ai posibilitatea să oferi o a doua șansă, atunci fă bine și ofer-o! Pentru că asta va ajuta pe cineva. Cititorii îmi scriu adesea „eram bolnavă, v-am citit cartea, m-a ajutat foarte mult”. Ăsta e cel mai mare compliment pentru mine.
Aici am vrut să ajung, la speranță. Asta e cheia de lectură pe care ne-o propuneți la final. De ce? Sunt oamenii timpului nostru lipsiți de speranță? Ce loc ocupă speranța în viața unui om, a unei țări?
Aveți dreptate, și trăim niște vremuri foarte dificile, oamenii sunt foarte tensionați, există multă agresivitate și disperare în societate și nu există credință în viitor. Și, într-adevăr, a mai rămas atât de puțină speranță, încât uneori crezi că va dispărea în curând cu totul.
Dar noi continuăm să râdem, să gătim mâncăruri gustoase.
Încercăm să ne împotrivim cumva, fiecare dintre noi.
Fiecare dintre noi, în felul său, încearcă să țină aprinsă această mică lumânare a speranței care dă să se stingă. Și mi se pare că, dacă oamenii ar ști că există de fapt o mulțime de astfel de lumânări, că nu ești singurul care încearcă să facă ceva, asta ne-ar susține pe toți.
Avem o generație tânără absolut minunată. Sunt liberi, sunt deschiși spre lume, și eu sunt convinsă, poate sunt foarte optimistă, dar sunt convinsă că se vor descurca, că ne vor corecta greșelile. Prin urmare, ce trebuie să facem? Pur și simplu să sperăm, să zâmbim, să ne bucurăm, să le zâmbim, pentru ca viața lor să fie bună. Eu cred în asta cu tărie. Mi se pare că în asta constă întreaga noastră misiune. Să le facem loc acestor tineri, să le zâmbim, să-i mângâiem pe obraz și să le spunem „Totul va fi bine!”
Pentru că am vorbit despre speranță,lângă ea e credința. Nu religia, ci credința, ajutorul divin vine sub diferite forme: păunul care apare la momentul potrivit și moare tot la momentul potrivit, pentru a ține în viață un băiat. Ce loc are credința?
Dacă vorbim despre mine și personajele mele, asupra cărora îmi proiectez înțelegerea credinței, religiei și a altor lucruri, pentru mine adevărul primordial este, într-adevăr, credința, în timp ce religia trece pe un plan secund. Firește, mă consider un reprezentant al culturii creștine, dar mi se pare că în forma sa actuală, religia are puțină legătură cu divinul. E mult mai mult divin, spiritual sau cosmic – puteți să îl numiți cum vreți – în lucrurile cele mai simple. În pâine, în apă, în brânză, în felul în care o mamă își îmbrățișează copilul, în modul în care bărbatul întors de pe front își îmbrățișează femeia, în felul în care o bunică bătrână își sărută nepotul în creștetul capului. În asta e credința. În asta e speranța. Și tot în asta e și chezășia vieții. Eu despre asta scriu și în asta cred.
Povestea e împărțită în trei mari părți: cel care a văzut, cel care a povestit și cel care a ascultat și, aici e o nuanță, a crezut în bine. Ei primesc câte un măr, ca răsplată, E aici un simbolism biblic, mărul e fructul cunoașterii în Vechiul Testament?
De fapt, toate basmele armenești se termină cu trei mere care cad din cer. Un măr este pentru cel care a povestit, altul – pentru cel care a ascultat, iar al treilea – pentru cel care a crezut în bine. Există interpretări diferite ale acestor trei mere, dar neapărat din cer cad trei mere.
Desigur, există un context biblic în asta.
Dar de ce tocmai trei mere? Nu știu. Poate că armenii au decis că un măr ar fi prea puțin și l-au înmulțit cu trei. Poate că povestea asta are și un alt context care, din păcate, s-a pierdut. Poate că înainte oamenii știau de ce sunt mai bune trei mere decât unul. În orice caz, asta e o formulă cunoscută de toți armenii. De aceea am și folosit-o, pentru că această poveste are, desigur, un element de basm. Și am vrut să se termine cu bine. De aceea au fost trei mere.
Dacă lipsește vreunul - cel care spune, cel care ascultă, mai avem povestea?
Asta nu a depins de mine. Pentru că întâi am scris cartea, am împărțit-o în trei părți, am introdus, pe neașteptate pentru mine, finalul armean – din cer au căzut trei mere – și abia apoi am intuit că fiecare parte poate fi numită după un măr. Din păcate, de scriitor nu prea depinde nimic. Mai întâi începi să scrii, crezi că vei scrie într-un fel, dar îți iese cu totul altfel. Deja m-am obișnuit. Înainte asta mă speria. Acum m-am obișnuit. Prin urmare, nu a existat intenția asta. După cum, apropo, nu aveam în plan păunul alb. A venit singur și nu știam ce să fac cu el. M-am gândit că poate își va lua zborul, poate va muri de boală, poate se va întâmpla altceva. Nu știam ce să fac cu el. A venit singur, și când a sosit timpul, a plecat singur. Așa și cu cele trei mere. Se pare că atunci când începi să scrii despre realismul magic, realismul ăsta ți se și întâmplă.
Cărțile din bibliotecă se strică, dispar. Cultura spusă, poveștile trec de la o generație la alta și supraviețuiesc.
Asta este cu adevărat foarte important și, în diferite perioade istorice popoarele n-au avut posibilitatea să scrie cărți, să își transmită informații scrise, și le transmiteau oral. Așa erau legendele, basmele și, în primul rând, așa erau cântecele de leagăn pe care mamele le cântau copiilor lor.
Ce aude un copil când se naște? Primul lucru pe care îl aude este cântecul pe care i-l cântă mama lui. Aude melodia și cuvintele. Asta ne face să fim cine suntem. Asta transmite din generație în generație fiecare popor.
În ceea ce privește cărțile, aceasta nu e o imagine inventată. Chiar am văzut asta. În timpul războiului, încălzirea a fost oprită. Și nimeni nu știa că, dacă lași cărțile în bibliotecă în iarna rece, ele se deteriorează. Nimeni nu știa acest lucru, pentru că tot timpul am avut încălzire și nimeni nu s-a gândit la asta. Iar iarna a fost foarte frig, nimeni nu mergea la bibliotecă, nici bibliotecara nu a deschis-o pentru că era război. Și când a venit primăvara și a venit la bibliotecă, a descoperit că aproape toate cărțile pieriseră. Mi se pare că a înnebunit puțin, pentru că a întins în curtea bibliotecii niște frânghii și pe aceste frânghii a atârnat cărțile ca pe niște rufe. La uscat. Și cărțile astea atârnau pe frânghii, și din ele cădeau pagini ca frunzele toamna din copaci. Aceasta este una dintre cele mai puternice și mai tragice amintiri din viața mea.
Practic, cărțile mureau în fața ochilor mei. Poate de aceea am devenit scriitoare. Pentru a scrie alte cărți.
Cel mai tare doare, scrieți, că orașele mor exact în ziua în care le părăsim și când înțelegem că nu-i mai putem îmbrățișa pe cei care nu au mai avut răbdare să ne aștepte, au murit între timp. E aici un sfat pe care ni-l dați, să stăm cu cei dragi, să îi ascultăm, cât suntem cu toții în viață.
Asta este, de fapt, cea mai mare durere a mea, pentru că eu înțeleg că a existat un moment în care puteam vorbi cu generația vârstnică din familia mea, cu bunicile, cu bunicii și cu străbunicile, dar atunci nu aveam nevoie de asta. Și când mi-am dat seama că am nevoie, ei deja dispăruseră.
Copilăria noastră se termină atunci când generația vârstnică ne părăsește. Odată cu asta copilăria noastră moare. Acesta este paradisul nostru pierdut. Prin urmare, ne trăim întreaga viață amintindu-ne de această copilărie, dar nu ne putem întoarce acolo.
Și da, e vorba de orașe care dispar, e vorba de oamenii pe care îi iubim și care într-o bună zi nu mai sunt în viața noastră. Asta ne face să trăim cu fața întoarsă spre trecut. Dar așa e viața! Așa e viața... Probabil că nu știm să trăim altfel.
--
Excelenta și răbdătoarea traducere din limba rusă a fost realizată de Anton Breiner, căruia îi mulțumesc. Îi mulțumesc și Ioanei Iancu, de la Editura Humanitas Fiction, pentru mijlocirea acestei întâlniri.