Se spun bancuri cu Elena Ceaușescu, pe care memoria socială a reținut-o mai ales ca exemplu pentru ridicol, impostură și soția malefică a unui dictator care a stăpânit nepermis de mult România.
Se știu însă foarte puține despre cum Elena Ceaușescu, al doilea chip al lui Nicolae, controla cadrele politice și administrative, împărțea privilegiile și supraveghea atent corupția acceptabilă, adică aceea care ajuta la organizarea dictaturii.
Îi plăceau cadourile scumpe, avea camere speciale penteru ele, dar cel mai mult și-a dorit diplome și titluri academice. A fost momentul generalizării imposturii în România și inflația de diplome fără vreun merit intelectual a rămas, până astăzi, una dintre moștenirile ceaușismului, este una dintre concluziile interviului cu istoricul Cosmin Popa.
Să ne uităm doar la Editura Academiei Române care, recent, l-a publicat, adică validat, pe Dan Voiculescu sau la felul în care Viorica Dăncilă a fost recompensată cu o funcție.
Cosmin Popa este autorul volumelor Intelectualii lui Ceauşescu si Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice (1970-1989) și Elena Ceauşescu sau Anatomia unei Dictaturi de Familie.
Percepția publică a reținut-o pe Elena Ceaușescu mai degrabă în registrul caricatural, ca pe Lenuța. Cosmin Popa, ati scris o monografie cvasi-exhaustivă, pentru că se desfășoară pe mai multe planuri, politic, uman, a celei care a avut cele mai multe titluri universitare, Elena Ceușescu. Cine a fost Elena Ceaușescu?
Ați început formulând cea mai mare dificultate pe care am avut-o atunci când am început să scriu această carte, din mai multe motive. Cel mai important a fost această construcție postcomunistă a Elenei Ceaușescu într-o cheie caricaturală, care practic crea la un moment dat impresia că dincolo de această fațetă nu se află nimic. Se află doar o nevastă tiranică, ce a avut norocul să se căsătorească bine, cu cel care avea să devină dictatorul României și de aici lucrurile au evoluat așa cum ne-au lăsat să credem cei care au lăsat posterității memorii mai mult sau mai puțin oneste.
Al doilea motiv a fost faptul că nu voiam să trec prin foarte multe lucruri comune, dar voiam să înțeleg de ce Nicolae Ceaușescu a simțit nevoia unei schimbări de paradigmă, practic dinamitând și urma de legitimitate a regimului comunist, care exista încă la începutul anilor 70, prin această formulă bicefală de putere, aproape fără precedent în lumea comunistă.
Astfel că a trebuit, de fapt, să răspund la această întrebare: cine este Elena Ceaușescu? Cred că am ajuns la un răspuns pe care nu-l consider definitiv, subiectul Elena Ceușescu este de-abia în tinerețea sa istoriografică, dar aș putea spune că Elena Ceaușescu este, în primul rând, o fațetă, un chip de Ianus al lui Nicolae Ceaușescu, dar a fost în egală măsură ea însăși o tacticiană desăvârșită. În al treilea rând, aș putea spune despre Elena Ceaușescu că a fost o mamă tiranică, iubitoare, dar care și-a proiectat mai toate acțiunile politice legate de familie în cheia nu numai a instaurării unui regim de clan, ci și a instaurării unei dinastii care urma să exercite puterea în România o perioadă îndelungată.
Cum stăm cu accesul la documente despre Elena Ceaușescu?
Accesul la documentele legate de Elena Ceaușescu are aceleași dezavantaje și aceleași neajunsuri ca acela la documentele regimului comunist. Trebuie să ținem cont de faptul că partea cea mai mare a documentelor emise de către Partidul Comunist Român, CC, Cancelaria, toate acele organisme, inclusiv Consiliul de Miniștri, au fost copios periate după 1989. Practic, arhiva, în integralitatea ei, câtă mai există astăzi, se află în păstrarea Ministerului Apărării Naționale, în baza nu știu cărei legi, minister care nu se deosebește prin transparență, care nu crede că trebuie să dea explicații în legătură cu păstrarea și selecționarea acestei arhive, iar ce se găsește astăzi în administrarea Arhivelor Naționale, instituție care de mult timp dovedește o transparență aproape ireproșabilă, e doar o copie pală a ceea ce cred eu că înseamnă documentele PCR.
Pe cale de consecință, traseul oficial al Elenei Ceaușescu trebuie recompus practic din frânturi de informații, provenite nu doar din arhivele oficiale, ci și din memorii, printr-o citire atentă și printre rânduri a documentelor existente și printr-o laborioasă muncă de indentificare a urmelor documentare. Elena Ceaușescu este mai greu de recompus ca personaj politic decât este Nicolae Ceaușescu.
Tovărașa Elena Ceaușescu sunt eu și eu sunt tovarășa Elena, spunea Nicolae Ceaușescu. O dictatură bicefală, după cum îi spuneți. Cum și-au împărțit autoritatea, cine stăpânea ce?
Practic, această decizie fundamentală a lui Ceaușescu s-a format treptat. Ceea ce este foarte limpede este că la începutul anilor 70, Ceaușescu cocheta cu o formulă destul de structurată a aducerii soției sale într-un post de responsabilitate politică majoră.
Practic, există câteva explicații. Prima și cea mai importantă este logica sistemului. Sistemul predispunea către această delegare a puterii, or, Ceaușescu se afla în mijlocul unei dileme insolvabile. El știa că și într-o dictatură de tip comunist puterea trebuie, cel puțin parțial, delegată, chiar dacă nu delegi domenii strategice, cum erau cadrele, sistemul de represiune, privilegiile.
Acest lucru atrage după sine formarea unor grupuri politice care, mai devreme sau mai târziu, intră în contradicție cu acela care exercită puterea absolută. Sistemul cerea acest tip de delegare, iar toată această dilemă era acutizată de faptul că Nicolae Ceaușescu avea pretenția să exercite un control executiv extrem de amănunțit. Dorința lui era maladivă, îl vedem încercând să exercite control asupra unor chestiuni minore, de exemplu tehnologia de producție a unor piese, traseul unor contracte externe, modalitatea de încărcare a vaselor în porturile românești.
Or, Ceaușescu nu mai putea controla singur aceste lucruri. Se formează o situație foarte asemănătoare cu cea din al treilea Reich, în care nimic nu se mișca fără ordinul Fuhrer-ului. Toată administrația stătea la o coadă lungă în fața biroului Secretarului General, pentru a obține semnături pe anumite ordine. Și atunci intervine această idee, să se dedubleze prin transformarea soției în personaj politic. Cine se putea califica mai bine decât Elena Ceaușescu? Nimeni. Toți cei care ar fi putut primi această parte de putere erau susceptibili în a se transforma mai devreme sau mai târziu în concurenți ai liderului.
Ceaușescu vede această idee minunată transpusă în China lui Mao, pentru că în 1971, când vizitează China, evocă des prezența membrilor familiei lui Mao în organismele de conducere ale Partidului Comunist Chinez, o vede deja aplicată pe linie dinastică în Coreea de Nord, în 1974, deja avem de-a face cu nominalizarea lui Kim Jong-il ca moștenitor al lui Kim Ir-sen, iar în 1976, aparatul de Securitate și partidul sunt puse să jude credință lui Kim Jong-il și, de asemenea, mai există un izvor de inspirație, cel al Isabelei Peron, numită vicepreședinte al Argentinei, apoi a îndeplinit temporar funcția de președinte. Nu există o analogie directă în lumea comunistă, iar asta face cazul românesc particular.
Legat de domeniile de competență, Ceaușescu i-a delegat Elenei de la început, în baza unei strategii organizaționale pe care a aplicat-o încă din 1968, controlul cadrelor, într-o primă fază cadrele de conducere din partid, apoi cadrele din economie, din administrație, din întreaga țară, prin intermediul acelei Comisii de cadre care funcționa pe lângă PCR și care a ajuns în cele din urmă să își subordoneze Secția de Cadre a Comitetului Central.
Un al doilea domeniu de competență al Elenei Ceaușescu este cel al administrării privilegiilor pentru elita conducătoare. Practic, totul începe printr-o revizuire atentă a caselor particulare ale nomenclaturii. A urmat apoi celebra administrare a privilegiilor: policlinici, magazine, case de vacanță, accesul la valută.
Acestea două erau pârghiile principale prin intermediul cărora Elena Ceaușescu își exercita puterea.
După aceea s-au adăugat, în virtutea maniei ei de a colecționa titluri științifice, cercetarea și învățământul, pentru că ambii considerau aceste domenii ca fiind esențiale pentru calitatea propagandei.
De altfel, Ceaușescu îl dădea exemplu pe Nicolae Iorga, despre care spunea că nu era doar istoric, ci și propagandist. Și îl dă ca exemplu pentru ceea ce avea să devină istoricul în comunism.
Aici trebuie oarecum să fim de acord cu Ceaușescu, suntem într-o situație de tipul „gura păcătosului adevăr grăiește”. Profilul politic și științific al istoricului în secolul al XIX-lea, în secolul al XX-lea a fost în mare măsură dictat de prioritățile politice ale statului. Din acest punct de vedere, Ceaușescu avea dreptate când spunea că un bun istoric este și un bun propagandist, iar Iorga este, de departe, cel mai strălucit exemplu. Dar sub această propagandă a ideilor naționale, Iorga a pus și foarte multe argumente de ordin științific, ceea ce nu era cazul în propaganda comunistă.
Mai mult decât blănurile și bijuteriile, pe care care le iubea și se știa că trebuie să îi aduci cadouri, știau conducătorii altor state, Elena Ceaușescu iubea titlurile universitare. De ce și cum se leagă asta de disprețul pe care îl avea față de intelectuali?
Aparent este o contradicție, dar lucrurile se dezvoltă oarecum organic. Această particularitate a Elenei Ceaușescu ține foarte mult de faza de dezvoltare la care se aflau atunci regimurile comuniste. Într-o primă fază a regimurilor comuniste europene, ignoranța și lipsa de educație erau marca unui comunist autentic. Odată cu trecerea timpului și cu ieșirea din logica bolșevismului timpuriu, regimurile comuniste s-au confruntat cu necesitatea acestei rafinări, care cerea instrumente și interpretări care depășeau simplitatea luptei de clasă.
Atunci a fost mai mare nevoie de specialiști. Crearea unei clase manageriale a dus și la o schimbare a setului de valori în funcție de care se structura autopercepția cadrelor superioare de partid. Pe lângă loialitatea față de ideologia oficială și de liderul partidului, a apărut și această instrucție, care marca profilul unui lider comunist de tip nou. Un lider comunist deschis către modernitate, către știință, dar cu nimic mai puțin atașat politicilor oficiale și ideologiei marxist-leniniste.
Apare această necesitate a definitivării studiilor cadrelor de partid și avem de-a face cu o adevărată epidemie de absolviri ale diverselor facultăți în rândul tuturor partidelor comuniste europene.
Pe de altă parte, suntem la începutul mișcării de emancipare a femeilor în întreaga lume. Este un curent cu care statele comuniste au rezonat, pentru că aparent se potrivea cu tradiționala politică de emancipare a femeilor la strung. Și are loc această întâlnire astrală între comandamentele politrucului și emanciparea femeii. În cazul românesc, rezultatul a fost Elena Ceaușescu cu maniile ei.
Așa se explică dorința ei de a colecționa diplome științifice, dorință împărtășită și de Nicolae Ceaușescu, care era un avid colecționar de diplome, titluti și tot felul de denumiri care de care mai exotice.
Asta îmi spunea Ismail Kadare, că șocantă la liderii comuniști e mediocritatea, niște mediocri ajunși dictatori. Dar în România parcă e deja în esență pură. Amintiți de cazul bulgar, unde fiica dictatorului a ajuns ministru, dar avea totuși studii la Londra.
Avea studii în Marea Britanie și niște studii făcute la Moscova. Lucrurile întreprinse de Ludmila Jivkova au arătat că este foare diferită de Elena Ceaușescu. Singurul lucru care le aduce împreună este doar relația de rudenie cu Secretarul General al Partidului Comunist.
Impostura intelectuală a atins paroxismul în România și vedem asta în cartea despre intelectualii lui Ceaușescu.
Nu vreau să folosesc comparații tari, dar trebuie să admitem că mediocritatea reprezintă principalul bazin de extracție pentru PCR. Este un lucru simplu de explicat. Nu se explică printr-o pondere mai mare a mediocrilor și impostorilor în România, ci prin faptul că regimul comunist sfârșește prin a se adresa mai degrabă afectelor decât efectelor, în sensul în care uzează și abuzează de reprezentări simplificate ale lumii.
Or, lucrurile stau total diferit.
Există mai multe faze ale acestei victorii a mediocrității în comunismul românesc. Prima e cea a anilor 50, dar și una care conține în sine germenii unei pătrunderi a intelectualității în Partid, în anii 60. E o fază pe care a traversat-o și România lui Ceaușescu și așa se explică prezența unor intelectuali autentici, dar cu loialități față de partid, cum e Mircea Malița. E o fază pe care Ceaușescu o abandonează repede, atunci când regimul începe să se confrunte cu criza economică. Intelectualii au dubii, contraargumente, sunt dilematici, mai puțin înclinați să promită solemn îndeplinirea oricărei comenzi.
E o fază pe care Ceaușescu o termină, odată cu infuzia acestor cadre de partid precar pregătite și cu moravuri îndoielnice, care se petrece la începutul anilor 70. Personaje loiale sunt înlăturate doar pentru că nu sunt percepute ca cei doi să fie potriviți și apar aceste personaje inspirate din falși proletari și din precedentul anilor 50.
Și avem o nouă infuzie de mineri, de strungari, de bobinatori, oameni fără calități profesionale și care știau că-și datorează poziția doar loialității, mediocri intelectuali și dispuși să îndeplinească orice ordin, oricât de criminal, fiind direct co-interesați în menținerea puterii lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu.
Moștenim din comunism aceată inflație a diplomelor.
Trebuie să admitem foarte clar, cea mai mare parte a intelectualilor care au deținut poziții executive în sistemele academice, în sistemul cultural românesc, sunt oameni a căror validare profesională a venit preponderent din partea regimului de dinainte de 1989, oameni strâns legați de România ceaușistă, oameni care au respectat în anumite contexte standardele științifice, însă loialitatea politică a primat întotdeauna în fața acestora.
Practic, decredibilizarea și destructurarea intelectualității românești a fost o politică oficială, care în mod paradoxal a trezit foarte puțină împotrivire din partea intelectualilor autentici, cea mai mare parte dintre ei s-a mulțumit să reziste la periferia regimului, dar sfârșind prin a cauționa construcția, în ansamblul ei.
Din acea perioadă, de la Elena Ceaușescu, s-a păstrat si ura, disprețul față de intelectuali? Am văzut în diverse momente, în România, acest lucru. La un moment dat cineva îi invita pe intelectuali să plece din România, dacă nu le place.
Din păcate, ca și înainte de 89, politica românească a continuat să fie domeniul de excelență al mediocrității și al impostorilor. Este evident că intelectualii autentici nu se bucură de succes în politica românească, în parte, probabil, din cauza defectelor lor, dar în mare măsură din cauza regulilor în baza cărora este structurat sistemul politic românesc.
O mare parte dintre liderii politicii, aici nu vorbesc doar despre PSD, care este un partid antiintelectual, pentru că în maniera de acțiune și doctrina acestui partid, rafinamentul intelectual nu-și găsește locul, este inutil, așadar PSD percepe intelectualitatea ca pe un inamic politic și se comportă ca atare.
Din păcate, același lucru este valabil și pentru PNL, care, vreme de 10 ani, și-a făcut din PSD un model de acțiune, pentru că modelul ideal organizațional al PNL este reprezentat de anii de glorie ai PSD din anii 90. De aceea, nici PNL nu este un partid care să aibă o relație foarte caldă cu intelectualii, dar, spre deosebire de PSD, care-i percepe ca pe un contingent ostil, PNL îi percepe ca pe un rău necesar. Așa cum se întâmpla și în cazul PCR în anii 60, începutul anilor 70.
Spuneau Virgil Ierunca și Monica Lovinescu, invitați în România în 1990, că intelectualul trebuie să rămână primejdios, în momentul în care nu mai este așa pentru un regim politic, decade din condiția de intelectual. Există percepția că în comunism intelectualii erau percepuți de partea puterii, așa cum rezistau prin cultură la margine, erau așadar ipocriți, gata să se dea cu puterea și să o valideze.
Există și o astfel de percepție, dar este majoritară în rândul celor care știu foarte puțin despre ce înseamnă a fi intelectual. De obicei, oameni care fac cu greu acordul subiectului cu predicatul sunt tentați să judece în această manieră. Intelectualității i-a lipsit capacitatea de a protesta vocal împotriva politicii de destructurare, de decredibilizare, de pervertire nu doar a standardelor academice, dar și a celor morale, dar asta nu înseamnă că regimul a avut în intelectuali un contingent de susținere puternic.
Ce a dorit regimul comunist, și în bună măsură a reușit, a fost această neutralitate binevoitoare.
Diplomele și mediocritatea nu sunt singurul bagaj moștenit din comunism. Mai avem și corupția, amintindu-ne cum cei doi au decis să tolereze corupția, pentru că nu exista o altă formă de organizare a dictaturii. O corupție suportabilă, care menținea și clientelismul și îndatorarea față de dictatură. De pildă prin celebra rotație a cadrelor.
Corupția a fost unul dintre lianturile regimului Ceaușescu. Corupție practicată la toate nivelurile, strâns îngemănată cu traficul de prestigiu și bunuri, de natură să țină un sistem pentru care pierderea de legitimitate și de atracție a ideologiei oficiale îl făcea aproape imposibil. În condițiile în care, poate cu excepția lui Ceaușescu, nimeni nu mai credea în comunism, în viitorul luminos al omenirii, știm foarte bine că ceaușismul a fost în bună măsură o dictatură birocratică.
Corupția devenea cu atât mai importantă cu cât făcea ca acele bunuri administrate prin intermediul mecanismelor de partid să capete o valoare din ce în ce mai mare, pe fondul penuriei generalizate. Aproape că nu mai reușim să facem deosebirea dintre loialitatea politică față de cuplul Ceaușescu și teama de a nu pierde accesul la privilegii. Nici nu are foarte mare importanță, din moment ce ambele căi au dus la producerea de crime care au concurat la menținerea acestui regim. Din cointeresare, din credința sau din teamă, este mai puțin important, cert este că au făcut-o. Și au ținut în viață acest regim.
Pe de altă parte, această viziune au extins-o asupra întregii societăți. Transferarea unei părți din funcțiile coercitive dinspre stat spre societate, cu acea reformă limitată a Codului Penal și a celui de Procedură penală din 76, care a dus la instituirea comisiilor care se ocupau cu pedepsele la locul de muncă, decriminalizarea unor infracțiuni, a dus la răspândirea, asemeni unei septicemii care invadează un organism, a comportamentului infracțional și imoral în societate, sub atenta supraveghere a PCR și a întregului aparat de represiune. Deja în anii 80, Miliția își pierde mult din funcțiile polițienești, alăturându-se efortului represiv al Securității și, în bună măsură, al Armatei.
Deci iată o altă moștenire, toleranța față de infracționalitate.
Infracționalitatea, corupția au devenit modalități de optimizare a absurdului funcționării mașinii de stat.
Aceasta a rămas tara modului de organizare a politicii românești, dacă vedem cum la alegerile locale, cum toată rețeaua de primari primesc fonduri de la centru și atunci scopul alegerilor este deturnat.
Efectele ceaușismului asupra moralei publice din România sunt devastatoare, asemănătoare cu cele generate de perioada fanariotă.
Sigur că lucrurile nu au fost niciodată perfecte, la fel ca în orice altă țară. Sunt însă perioade cu efecte devastatoare în planul moralității publice. Gândiți-vă la seria de argumente, aparent logice, ale celor care îl regretă astăzi pe Ceaușescu, apartament, serviciu, celebrul “descurcat”, la magazin, la școală, la spital. Practic este vorba despre corupția generalizată, care nu doar că a pătruns în toate sferele, dar în fiecare fibră a indiviziilor care au trăit suficient de mult în acea perioadă.
Și care îți dă sentimentul că nu te poți sustrage, citeam într-o carte cum corupția e definită ca echilibru. Cu cât crezi că mai mulți oameni, cei din jurul tău sunt coruptibili, cu atât mai mult tinzi să te raliezi lor, să nu mai fii o ființă morală. Nu înseamnă că cota de moralitate este mai scăzută la acel popor.
Există explicații de ordin sociologic. Impostura la noi nu este mai multă ca în alte părți, dar este mai viguroasă. Nu există o reacție colectivă puternică împotriva ei, ea se simte confortabil cu sine și se simte îndreptățită să răzbată.
Am avut săptămâna asta cazul lui Dan Voiculescu, care a vrut și a reușit să fie publicat și legitimat de către Editura Academiei Române. E aici aceeași nevoie ca la Elena Ceaușescu, practic.
Absența unei reacții din partea Academiei mă întristează, dar nu mă miră. Putem invoca modalități de organizare, dar mă tem că aici este vorba despre un șir de cauzalități, despre o rețea cu siguranță moștenită din anii 80, din ceaușism. Referentul principal al acestei lucrări a profesorului universitar Dan Voiculescu nu este altul decât veșnicul guvernator al BNR, Mugur Isărescu.
Care a angajat-o recent pe Viorica Dăncilă, dacă tot am vorbit de politica de rotație a cadrelor și a recompenselor.
Este o politică a recompenselor, Viorica Dăncilă trebuia răsplătită pentru că s-a opus, fără măcar a înțelege de ce, schimbării lui Mugur Isărescu din funcția pe care o ocupa.
Să vorbim despre portretul de mamă al Elenei Ceaușescu, care își controla copiii, iar efectul a fost ca asupra intelectualilor, practic i-a distrus, viețile lor nu au fost niciodată trăite pe deplin.
Cei trei copii s-au comportat ca niște prinți roșii clasici, cu acces deosebit la privilegii, cu postura publică foarte pronunțată. Ceea ce nici cei trei, probabil, nu intuiau foarte bine, a fost dorința absolută a Elenei Ceaușescu de a cultiva ideea comunismului dinastic.
Nu a respectat principiul legii salice, a mers către mezin pe care l-a considerat mai dotat pentru această funcție, din varii motive. Ceea ce explică atenția deosebită a Elenei Ceaușescu față de Nicu Ceaușescu, el era un personaj recalcitrant în raport cu normele vremurilor, o persoană mondenă, dar speranțele investite în el de către familie erau foarte mari, dorind să proiecteze asupra societății modelul celulei de bază ideale a comunismului, familie stabilă, cu trei copii, cu un mod de viață ireproșabil, cel puțin la suprafață.
Nicu Ceaușescu nu se simțea dator cu o astfel de percepție publică. Încercările lui de a umaniza regimul au fost sporadice și lipsite de coerență. Cu toate acestea, în anii 80 devenise deja un loc comun faptul că o succesiune dinastică în România lui Ceaușescu era dezirabilă, deoarece Nicu părea o persoană cu care se putea trata, spre deosebire de tatăl și de mama sa.
Să fie Elena Ceaușescu motivul pentru care toți președinții post-decembriști au rezervat un rol minor soțiilor lor? România nu are instituția Primei Doamne, însă remarcăm cum Ion Iliescu, de pildă, continuatorul direct al lui Ceaușescu, a ascuns-o de tot pe doamna Nina.
Dacă vorbim despre regretele legate de Elena Ceaușescu, un astfel de regret este că instituția emancipării femeilor nu a supraviețuit comunismului. Ea a fost creată și instrumentată de o manieră defectuoasă doar pentru a crea aparența unei legitimități a impunerii Elenei Ceaușescu la conducerea statului.
Practic, celebra emancipare nu era decât o înăsprire a exploatării femeilor în anii 80. Efectele negative ale acestei politici de emancipare, exprimate prin personalitatea Elenei Ceaușescu, au fost mult mai mari după 1989 decât înainte. Reținerea de a acorda femeilor un rol public pregnant își are explicația în precedentul Elenei Ceaușescu, dar mai grav este că, până acum câțiva ani, modelul Elena Ceaușescu a fost extins și asupra prezenței femeii în politică. Gândiți-vă care este traseul organizațional al multora dintre femeile care s-au manifestat în politică după 90. De-abia în ultimii ani avem prezențe feminine autentice, multe dintre ele sunt destul de greu acceptabile în plan politic.
În mod paradoxal, Elena Ceaușescu a manifestat o influență mult mai durabilă după moartea ei decât a făcut-o înainte de 1989, dacă vorbim despre mecanismele societale și de gândire.