Liberalii au declanșat operațiunea marea răzbunare pentru ca valul dezamăgirii pentru ratarea Schengen să nu se prăvălească asupra lor și a președintelui Iohannis.
Era necesar să redirecționeze emoția negativă spre un dușman extern, comun, iar sentimentul de nedreptate să acopere orice discuție rațională despre felul în care a fost, mai precis, nu a fost pregătită operațiunea Schengen. Pasa perfectă pentru AUR.
Și, potrivit tuturor informațiilor, amatorismul părții române a fost de neimaginat.
Dosarul Schengen a avut cap?
Prima întrebare fără răspuns este cine a coordonat dosarul Schengen, dus la nivel de obiectiv național. A existat un coordonator central pentru toate instituțiile implicate, Interne și Externele în primul rând, dar nu numai?
Un asemenea coordonator trebuie să aibă pe masă toate informațiile despre fiecare dintre factorii de decizie care trebuie convinși, despre orice modificare de poziționare, despre orice modificare de temperatură în politica internă a unei țări decidente. Deci ambasade, dar și SIE ar fi trebuit să fie puse să adune și să aibă unde livra.
Iar în baza acestor informații de detaliu, acest centru de comandă să decidă și să aplice mișcările inteligente proactive, nu doar reactive.
Un asemenea coordonator nu poate fi un mărunt funcționar, ci un demnitar cu anvergură europeană certă, după cum are, spre exemplu premierul croat, Andrej Plenkovic, unul dintre politicienii foarte influenți în UE, spre deosebire de români.
Putea fi președintele Iohannis, putea fi ministrul Aurescu, teoretic premierul sau ministrul de Interne, dar nu dl Bode care nu vorbește limbi străine și dă cu legitimația de masa JAI precum Hrușciov cu pantoful, după cum relatează surse apropiate JAI.
Ce era de făcut? Când ne-am lovit de zid?
Asemenea operațiuni se pregătesc cu cel puțin un an înainte, cu un exercițiu diplomatic de ansamblu în care se știe și ce parfum folosesc interlocutorii. Se stabilesc relații personale, este captat un val de simpatie și susținere care să fie foarte greu de întors, ca în cazul Croației.
Inclusiv diplomație economică, dar nu istericalele cu amenințări de acum, ci așa cum a precedat premierul croat. Andrej Plenkovic ar fi cerut sprijinul Camerei de Comerț austriece care, în numele bunei colaborări, să sune acasă și să facă lobby pentru Croația.
În România nu s-a vorbit serios despre Schengen până la vizita cancelarului Scholz, care a anunțat susținerea pentru aderarea României. Din acel moment, partea română a simțit că sacii sunt în căruță și că războiul din Ucraina ne va purta în zbor în spațiul de liberă circulație.
Liberalii și Klaus Iohannis aveau nevoie ca de aer de un succes politic major care să îi scoată din picajul accelerat. Deja începuseră să se gândească unii dintre ei la ruperea de PSD, la anticipate. Zburau sus.
Motiv pentru care au început să umfle temeinic tema. În puține momente, doar președintele Iohannis a încercat să mai pună, fără mare hotărâre însă, câte un bemol așteptărilor amplificate exponențial de PNL.
Da, Austria și-a schimbat oficial poziția desul de târziu, dar era de anticipat o asemenea schimbare? Pentru cine înțelegea politica internă din Austria, agenda, calendarul electoral, riscul merita monitorizat atent. Cu siguranță abordarea profesionistă ne-ar fi scutit de marea surpriză și ne-ar fi prins cu un plan de avarie făcut.
Situația era însă extrem de complicată nu doar pentru că Austria se opunea vehement, ci și pentru că acceptul Olandei a fost parțial, doar pentru România.
România și Bulgaria sunt parte a aceluiași tratat de aderare. Au avut parcurs comun de la început. Separarea presupune niște operațiuni și riscuri juridice. Da, Bulgaria nu are drept de vot privind separarea, dar dacă nu consimte poate invoca încălcarea tratatului și poate sesiza CJUE. În plus, este extrem de incomod să ai un vecin astfel antagonizat, ceea ce deja ne-a reușit.
CE și-a făcut treaba, a elaborat un plan care presupunea totuși vot politic pentru ambele țari, dar cu calendare și condiții diferite pentru România și Bulgaria. Deci separare tehnică, nu juridică.
Au existat negocieri cu bulgarii pentru această variantă care ar fi trebuit activată, dacă cumva se trecea de Austria? Nu există nicio informație că da. Abia acum, după JAI, premierul Ciucă vorbește despre demersuri de separare.
Deci flexibilizarea Austriei nu ar fi ajutat cu mare lucru, pentru că ne izbeam de opoziția Olandei la Bulgaria, stabilită prin vot parlamentar.
În aceste condiții, era evident la intrarea în JAI că nu avem nicio șansă.
Așa stând lucrurile, nu era mai inteligent ca, în loc să ne izbim de două ziduri în care nu făcusem nicio breșă, să mutăm negocierea, inclusiv cu viitoarea președinție suedeză (dificil, dar nu imposibil), pentru o amânare cu dată certă în primăvara anului viitor, propusă chiar de Austria?
Dacă exista măcar o șansă de succes la JAI, forțarea votului merita. Dar când ai în față întâi zidul austriac, apoi zidul olandez, nu ai negociat nimic, nu ai pregătit nimic, ești reprezentat de un captiv lingvistic fără niciun contact sau nume extern, de ce să forțezi un vot cert negativ?
Pentru că nu ți-ai lăsat nicio ieșire? Pentru că ai ridicat atât de mult nivelul așteptării încât nu mai aveai cum să scazi brusc temperatura? Îi reproșăm lui Nehammer că a decis cu ochii în sondaje? Dar ai noștri cum au procedat?
Cine a greșit?
Pe dosarul Schengen, un singur ministru a livrat – ministrul Justiției. Deși susțin în continuare că MCV nu trebuia ridicat deoarece Legile Justiției feudalizează sistemul, din perspectiva dosarului Schengen este un fapt că lui Cătălin Predoiu operațiunea i-a ieșit (l-o fi întrebat cineva cum?). A furnizat premisa sine qua non și cea care a fost în mod real, meritat, cea mai problematică pentru România.
În paranteză fie zis, nimic nu-l împiedica pe premier să-l desemneze pe dl Predoiu să participe la JAI Schengen.
Ce a făcut ministrul Aurescu nu știe nimeni, nici măcar europarlamentarii români. Problema suedeză a rezolvat-o comisara Johannson, problema Olandei a rezolvat-o ridicarea MCV și presiunea Renew Europe.
De câte ori a fost ministrul Aurescu la Viena anul acesta? Niciodată! În ultima săptămână înainte de Consiliul JAI, ministrul Aurescu nu a avut nimic pe agenda publică. Diplomația românească în mod evident nu contează, nu există.
Despre Lucian Bode nu cred că mai e ceva de spus. Nu poate mai mult decât să repete obsesiv, doar în limba română, că am îndeplinit condițiile tehnice, chiar și după ce președintele a spus că acestea sunt doar o componentă, pe lângă votul politic.
A comunicat SIE toate detaliile relevante? Dacă da, cine nu a ținut cont sau nu a știut ce să facă cu ele?
Și peste toate, desigur, avem răspunderea președintelui Iohannis, cel care coordonează oficial politica externă a României, cel care îl susține pe dl Aurescu și îl tolerează, cel puțin, pe Lucian Bode. Cel care nu are anvergura politică necesară nici măcar în PPE, după cum vedem. Cel care nu a avut dramul de viziune să înțeleagă momentul.
Nicolae Ciucă a blocat orice încercare de analiză în PNL. Dacă vina pica pe Bogdan Aurescu, pica de fapt pe președintele Iohannis. Dacă pica pe Lucian Bode, pica pe secretarul general PNL. Ar fi trebuit să admită că două portofolii PNL plus președintele Iohannis au ratat Schengen. Așa că mai bine refuzăm orice răspundere și îi demonizăm pe austrieci.
În consecință, semnalele sunt că nu vom valorifica nici șansele care mai există la Consiliul European. Efortul e concentrat pe damage control intern și pe victimizare națională. Ambele păguboase.