Ce facem cu „marii ruși”

Ce facem cu „marii ruși”

E momentul să revizităm întreaga literatură rusă, să-i dăm pe Dostoievski, Tolstoi și chiar pe Soljenițîn jos de pe raft, ar fi trebuit ca scriitorii de azi din Rusia să se fi ridicat în picioare și să tragă semnalul de alarmă, să ne spună că Vladimir Putin nu e doar un oligarh cu care Vestul poate să facă afaceri, ci un criminal care are nevoie de crimă? În fond, după Crimeea, pregătirile pentru scena marii crime de astăzi se vedeau.

Deși erau deja semne adunate cu mult înainte ca Rusia să atace Ucraina și să transforme țara într-un front plin de cruzime – violuri, torturi, deportări – strategia lui Putin de a se infiltra în Occident nu doar prin politicieni manevrați de Kremlin, ci și prin cultură a fost pusă pe masă abia după Bucea, unul dintre locurile care vor rămâne în depozitul marilor tragedii ale umanității.

Au fost scriitorii ruși instrumente ale soft power-ului regimului Putin, în campania lui de manipulare a Vestului încă euforic după victoria din Războiul Rece? Trebuiau scriitorii să facă mai mult, să strige mai tare, să-și pună între paranteze scrisul, profesia și să denunțe răul care se petrece?

ADVERTISING

Există, de fapt, legitimitate pentru o astfel de dezbatere sau simplul fapt de a pune așa întrebarea este viciat?

Și dacă pretindem unor scriitori ca Ludmila Ulițkaia și Guzel Iahina să riște orice, pentru a trage semnalul de alarmă al istoriei, de ce nu avem aceeași măsură față de scriitorii altor regimuri nu doar autoritare, ci potrivnice vieții umane, așa cum e și regimul putinist? De pildă, este obligat moral și mai mult decât atât Orhan Pamuk, care are și forța Nobelului, să vorbească despre crimele regimului Erdogan? Unde e limita, când devin scriitorii vinovați pentru tăcere, chiar dacă ei nu sunt complici?

Scriitorul Oleg Serebrian, acum vicepremier al Republicii Moldova, a spus un lucru important la dezbaterea de la Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara: societatea consideră mult mai vinovate tăcerile, lașitățile, chiar și decât pactizările scriitorilor cu un regim politic dictatorial.

Și dacă istoria îi va reține pe cei care au abdicat moral și va pretinde a posteriori să separăm vina omului de opera scriitorului, cum se întâmplă în cazurile Gunter Grass, Peter Handke și chiar Martin Heidegger, scriitorii care s-au retras în propriile biblioteci, surzi la istorie, și nici nu au pactizat cu dictatura, dar nici nu s-au ridicat contra, pretinzând că însuși statul deoparte este critică, aceştia rareori rămân amintiți, fie și ca note de subsol.

Cum rămâne cu rușii? Suntem câteva generații de europeni educați cu marea literatură pe rafturi de biblioteci: Tolstoi, Dostoievski, Cehov, Pușkin, Pasternak, Vasili Grossman și așa mai departe. Și în toate epocile în care aceștia au scris marea literatură, Rusia era în negura regimurilor autoritare/dictatoriale.

E necesară o lectură într-o grilă nouă? Rămâne, desigur, Dr. Jivago, o demonstrație de forță despre cum omul nu va învinge niciodată un regim politic ostil, nici măcar ascunzându-se de el: chiar dacă vrei doar să fii fericit și să nu intri în contact cu istoria mare, aceasta din urmă tot te va găsi. 

În grila dată de crimele Rusiei în Ucraina, teza lui Pasternak, fatalistă, poate să pară azi o autojustificare. Dar cât e corect să citești literatură de acum câteva decenii, aplicând grila de interpretare dată de contextul prezentului?

Asta e doar o problemă. A doua este aceea a scriitorilor ruși contemporani, care au trăit în ultimii ani sub Putin, în Rusia. Ludmila Ulițkaia a făcut notă distinctă din capul locului și a avut exact curajul și asumarea pe care le așteptam, cunoscând-o după cele câteva interviuri făcute de-a lungul anilor. Era în Rusia când i-am scris, la câteva zile de la atacarea Ucrainei și a răspuns la toate întrebările, inclusiv la aceea despre când se vor revolta rușii.

Nu văd astăzi în țară o forță care să-l poată opri pe Putin. A avut loc o epurare totală. Nu există niciun fel de masă critică. Nu văd o alternativă.

Astăzi, Ulițkaia este în Germania.

Dar ceilalți?

Guzel Iahina, o scriitoare iarăși de forță, tradusă internațional, a condamnat războiul în primele zile, după care s-a retras din prim-plan. Pe contul de Facebook a publicat imaginea unui porumbel cu o ramură de măslin în cioc, războiul este rău. E suficient sau e mai rău că a spus atât de puțin, față de a nu spune nimic? Uman, e greu să judeci un om prins în chingile unei dictaturi și luptând și pentru viața lui și a familiei sale. De aceea, nu e vorba despre judecată.

Rămâne însă cazul mult mai sensibil al lui Evgheni Vodolazkin, scriitor apropiat de regimul lui Putin, el însuși s-a dat în vileag în cel de-al doilea interviu pe care l-am făcut și când mi-am dat seama că este unul dintre cei care pun umărul la ideologia regimului.

Vă simțiți liber în Rusia de astăzi?, l-am întrebat.

„Absolut liber. Diferența între perioada sovietică și cea actuală este foarte mare. Destul de multor oameni le place să compare perioada actuală cu frânturi din perioada sovietică. Mai ales fac asta cei tineri, care nu au apucat să trăiască în Uniunea Sovietică. Ei nu înțeleg diferențele fundamentale între cele două perioade: atunci era frica, acum nu există un asemenea sentiment. Pot să spun tot ce-mi trece prin cap și fac asta.

Vreau să spun că eu mă situez pe o poziție neutră, nu sunt nici pro, nici anti-guvernamental, sunt în afara sferei politice. Cred însă că asta vă vor spune și scriitorii de opoziție. Știți, pe mine mă miră cât de ușor în Occident se creează mituri. Au un grăunte de adevăr, că orice mit, dar dacă îl analizezi și-l desfaci în componente, acestea nu sunt în concordanță cu realitatea.

Comparativ cu Elțin, acum statul este mult mai sever, însă în timpul lui Elțin a fost haos. Din nefericire, Elțin a avut și acest efect, de a discredita ideea de democrație. Eu aparțin intelighenției Rusiei, iar intelectualitatea rusa este și acum foarte sensibilă la subiectul libertății. Dar dacă înainte poziția intelectualității era în consens cu poziția majorității, astăzi nu mai putem spune acest lucru. Acum măsurile pe care le ia puterea și stilul de guvernare sunt susținute de o mare parte a populației.

În Rusia avem toate elementele care se asociază în mod obișnuit cu liberalismul, dar apare o barieră pe care oficial poți să o depășești, și totuși lumea nu o depășește.

În Vest au intrat în coliziune dreptul și moralitatea, dreptul de a face ceva a devenit o valoare în sine. Este foarte important dreptul de a face ceva, este o materializare a libertății. Dreptul este acel medicament care nu lasă societatea să se îmbolnăvească, dar medicamentele funcționează doar în doze stabilite, iar dacă doza este depășită se obțin alte efecte, se poate ajunge la dispariție.

În Rusia există dorința de a respecta drepturile, dreptul de a te comporta oricum, de a trai cu oricine vrei, de a muri cum vrei. E important să avem acele drepturi, pentru că omul trebuie să răspundă de propriile sale decizii și alegeri. Este darul divin al libertății.

Însă, cu toate acestea, dreptul nu trebuie să devina un prototip, nu trebuie să devina lege. Dacă ar funcționa dreptul absolut al omului să facă tot ce vrea, acesta nu trebuie să aibă ca victimă colaterală moralitatea. Trebuie să ne gândim ce valoare o considerăm nestemată: dreptul absolut sau moralitatea.

Cum spunea apostolul: totul este permis, dar nu totul este sănătos sau folositor. Acest lucru, folosul, este la ce trebuie noi să medităm. Pe scurt, după părerea mea, trebuie să organizăm societatea astfel încât drepturile, care sunt extrem de importante, să nu ajungă să intre în coliziune cu moralitatea. Dreptul suprem să nu fie dreptul de a trece strada într-un loc nepermis”.

Evgheni Vodolazkin spunea toate acestea după asasinarea Annei Politovskaia și după Crimeea. De când Rusia a trecut la noile crime, scriitorul tace.


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇