Într-un fel sau altul, cu toții suntem victimele acestor politici imperialiste ale Kremlinului, în diverse grade și moduri. Inclusiv popoarele Federației Ruse, cetățenii ruşi și ei sunt niște victime.
Iar oamenii care doresc victoria Ucrainei, ei înțeleg că și pentru Rusia această victorie va fi bună, pentru că ea va lansa și va propulsa niște mișcări care sunt necesare.
Când un război se încheie, el nu pleacă din regiunea în care s-a desfășurat. Oamenii sunt tot acolo, bolnavi sau cu traume profunde. Statul, medicii trebuie să fie pregătiți pentru o situație din aceasta, spune scriitoarea armeancă Narine Abgarian, într-un nou interviu acordat spotmedia.ro.
Am reîntâlnit-o pe Narine Abgarian la Festivalul Internațional de Literatură de la Iași (FILIT), o prezență puternică și mai ales puternică în bine. În timpul interviului nostru, purta un tricou pe care erau scrise numele mai multor capitale ale lumii - pe primul loc, numele Kievului, un semn discret de solidaritate.
De altfel, Narine Abgarian a adus din primele momente în discuție ororile războiului dus de Rusia în Ucraina.
Trebuie să ai puterea și demnitatea de a accepta – despre armeni vorbesc acum - înfrângerea. Înainte de a-ți înțelege greșelile, nu poți merge înainte. Cu autoironie, cu autocritică lucrând asupra greșelilor. Acestea sunt lucrurile importante pe care trebuie să le aibă, să le facă orice popor. Mâine, să spunem, va fi foarte important acest lucru pentru cetățenii Federației Ruse. Și pentru cei ai Ucrainei.
Bunicul patern al scriitoarei, care trăiește la Moscova, este supraviețuitor al genocidului armean. Din cer au căzut trei mere (S neba upali tri iabloka, 2015; Humanitas Fiction, 2021) a fost bestseller în întreaga lume, iar în 2020 The Guardian a inclus-o pe Narine Abgarian pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni.
Narine Abgarian, cartea dumneavoastră începe cu această imagine puternică a pregătirii pentru moarte pe care noi o cunoaștem în comunitățile tradiționale românești. La țară, la noi, bunicile au acest obicei de a-și pregăti, de pildă, hainele pentru când vor muri. Se poate pregăti realmente un om pentru moarte? Cum ajungi să accepți? Și o paranteză: știți că-n Ivan Ilici al lui Tolstoi, când el află că va muri, are un șoc, pentru că el credea că doar toți ceilalți mor, moartea îi era impersonală.
Întrucât moartea este inevitabilă, atitudinea față de ea trebuie să fie, tot așa, destul de liniștită.
A-ți accepta moartea nu e ușor, deoarece omul trăiește cu senzația că este etern, dar dacă ne raportăm la moarte ca la o nouă experiență, probabil că e destul de ușor s-o accepți.
Știți probabil că există un regizor georgian, Ghiorghi Danelia, care a făcut un film minunat, „Nu jeli!”, iar acolo unul dintre eroii principali se hotărăște să facă o repetiție a praznicului de după moartea lui. Își invită prietenii, pune masa, bea cu ei împreună și mănâncă și zice: haide mai bine să sărbătorim acum, că după moartea mea oricum n-am să văd. Eu cred că aceasta este o atitudine foarte corectă față de moarte și cea justă.
Știți că și în comunitățile românești tradiționale copiii, nepoții, sunt învățați să bocească, cum să te plângă la înmormântare? Pe mine mă speria asta la bunica mea, dar ea mă învăța cum să o jelesc.
Nu avem astfel de tradiții, dar am fost recent în orașul meu natal, Berd, și am fost martora unei întâmplări în care s-au ciocnit, pe stradă, două automobile. Toată lumea a ieșit să vadă ce s-a întâmplat. A fost o mică avarie, dar zgomotul era îngrozitor, părea că au murit 20 de persoane.
Toată lumea stătea și se uita, examina mașinile acelea, cred că ieșiseră nu numai oamenii, ci ieșiseră și animalele de companie. Toată lumea era în stradă.
Dintr-o dată s-a deschis încet ușa, cu scârțâit, și dintr-o casă a ieșit pe o verandă o bătrână, veche de ani, îmbrăcată într-o rochie neagră, cu o basma neagră pe cap, a ieșit și a strigat către cineva din mulțime: să vin și eu? I-au răspuns: nu, nu, n-a murit nimeni. Pentru că ea se pregătea să vină să bocească.
Pentru unii poate că ar putea fi ciudat să fie martori la așa ceva, dar mie mi-e atât de drag să văd așa scene, asta este pentru mine frumusețea vieții.
Probabil că auziți des întrebarea asta. Anatolia, personajul din carte, practic ați întors-o din moarte, i-ați dat o a doua șansă. Este o metaforă pentru Armenia, presupun.
Aș vrea foarte mult să fie așa. Într-adevăr, patria mea trece printr-o perioadă foarte dificilă din existența ei. Dar aș putea să spun că datorită - deși nu e corect să spun „datorită”, ci ”din cauza” - războiului din Ucraina, s-a întâmplat ca și țara noastră să reintre în centrul atenției.
Există în prezent în Armenia un grup de monitorizare la granițe, trimis de Uniunea Europeană, și sper că vom fi ajutați să supraviețuim.
Pentru că mie mi se pare că fiecare popor există aici ca să aducă ceva în această lume, fiecare popor are o contribuție la această lume și când are nevoie de ajutor trebuie să se întindă acea mână de ajutor.
Spuneți-mi de ce are nevoie un popor - în carte e vorba despre o comunitate, doar un sat - dar un popor de ce are nevoie să-și poată reveni din asemenea catastrofe și să reînceapă să existe? Are nevoie de o bibliotecă cum are Anatolia?
Sigur că e foarte important să există legătura cu cultura.
Totodată, trebuie să ai puterea și demnitatea de a accepta – despre armeni vorbesc acum - înfrângerea. Înainte de a-ți înțelege greșelile, nu poți merge înainte. Cu autoironie, cu autocritică, lucrând asupra greșelilor.
Acestea sunt lucrurile importante pe care trebuie să le aibă, să le facă orice popor. Mâine, să spunem, va fi foarte important acest lucru pentru cetățenii Federației Ruse. Și pentru cei ai Ucrainei.
Sper foarte mult ca acest război să se încheie cât mai repede și să nu mai fie războaie. Am obosit atât de mult de la războaie.
Ca noi toți. Pentru că ați adus în discuție Rusia și importanța memoriei sociale, a fost o dezbatere și în România și în Europa, dacă sunt sau nu oamenii de rând, rușii, vinovați pentru că nu protestează. A fost întrebarea aceasta: de ce nu se revoltă rușii? De fapt, ce face frica din om și dintr-o țară. Și noi am trecut prin asta în comunism.
Voi spune doar că ceea ce consider eu personal, ca persoană particulară, în calitate de cetățean armean și de scriitor care operează în limba rusă. Am locuit la Moscova vreme de 20 de ani şi am văzut o mulțime de mitinguri în perioada asta. Ieșeau și câteva sute, dar și chiar câteva sute de mii de oameni în stradă. Dar asta n-a schimbat nimic. Pentru că o mână de metropole nu înseamnă o țară întreagă. E nevoie să faci un drum lung ca să fie toți gata de schimbare.
Slavă Domnului, România a putut să parcurgă acest drum mai repede, poate și pentru că există o tradiție europeană și un cult al libertății. Georgia, Armenia, Ucraina care acum se luptă pentru libertatea ei, aceste popoare sunt gata pentru schimbare. Popoarele Federației Ruse, cetățenii Federației Ruse au nevoie de mai mult timp, se pare.
Din păcate, când o țară nu are noroc cu guvernul ei, acest proces este mult îngreunat.
Într-un fel sau altul, cu toții suntem victimele acestor politici imperialiste ale Kremlinului, în diverse grade și moduri. Inclusiv popoarele Federației Ruse, cetățenii Federației Ruse și ei sunt niște victime.
Iar oamenii care doresc victoria Ucrainei, ei înțeleg că și pentru Rusia aceasta victorie va fi bună, pentru că ea va lansa și va propulsa niște mișcări care sunt necesare.
Lumea ar trebui să devină mai previzibilă, altminteri va ajunge la pieire, nu va mai exista. Nu avem dreptul să facem ca această lume să dispară. Nu noi suntem cei care au creat-o și nu avem dreptul să o distrugem.
Ce putem face noi sau dumneavoastră, ce aduce literatura în plus mărturiei istorice, de pildă?
Nu ne lasă să uităm niște lucruri foarte importante, pentru că este o punte între trecut și prezent, dar nu și către viitor.
Harul povestitorului este cel care ne ține legați de rădăcinile noastre, iar ele ne fac să fim ceea ce suntem.
Credeți că e important să povestim copiilor noștri un rău din istorie? Sau mai degrabă e bine să-l uităm? Să-l dăm deoparte și să intrăm într-o nouă eră?
Dacă un copil întreabă înseamnă că e gata să asculte răspunsul. Orice părinte va găsi cuvinte potrivite pentru a-i răspunde copilului. Este greșit ca, dacă un copil te întreabă despre moarte, să-i spui că ea nu există. În educația unui copil, cel mai îngrozitor lucru este ipocrizia. De aceea, nu e voie să mințim.
Am o poveste cu fiul meu, când avea șapte ani, a venit să mă întrebe dacă Moș Crăciun există. Și i-am spus: dragul meu, cred că nu. Acum are 26 de ani și-mi mai spune, râzând: mama, ai ucis în mine speranța. Dar răspunsul meu de la 7 ani nu l-a împiedicat, până la 14 ani, să-i scrie lui Moș Crăciun, să-i ceară cadouri.
Genocidul armean nu e menționat în cartea dumneavoastră, ca atare. Dar cu toții îl simțim acolo. Vă povestesc părinții. când sunt copiii mici, în Armenia, vă spun povestea?
Ne povestesc, se vorbește și la școală, este în manuale. Este o parte a istoriei, nu poți să taci despre ea. Generația mea a cunoscut oameni care au supraviețuit genocidului.
Din fericire, copiii noștri nu i-au cunoscut, de aceea, trauma psihică a lor este mai mică decât cea a generației mele.
Din păcate, genocidul a făcut din armeni un popor victimă. Dacă vrei să fii puternic și vrei să ai succes, trebuie să treci peste durerea ta, să o lași în urmă. Dar la noi a fost întotdeauna înaintea noastră.
Acum începem să înțelegem acest lucru, că trebuie să trecem peste traumă. Acea tragedie este, dincolo de orice s-ar spune, un impuls pentru a merge mai departe.
Trebuie să ne schimbăm atitudinea față de genocid, față de tragedie. Putem să plângem sau putem să trăim în așa fel încât nimeni să nu mai plângă. Cred că a doua soluție este cea justă.
Spuneți că a trăi cu conștiința că ești victimă te face cumva prizonier.
Înseamnă să te așezi într-un cerc, undeva într-un colț, într-un ungher și să zaci acolo, să nu mai înaintezi vreodată, să nu mai ieși de acolo.
Frica te paralizează?
Da, și va trebui să-ți depășești frica și să-ți continui viața.
Viața nu e ușor de trăit. Noi nu am ales să trăim, dar dacă tot o avem, trebuie să corespundem acestei încrederi care ne-a fost acordată, aceea de a trăi.
Și în Bosnia, și în Rwanda, și acum în Ucraina, un instrument al războiului este violarea femeilor. De ce credeți că e femeia atât de importantă încât să fie luată drept țintă?
E un mecanism foarte complicat. Bărbatul, speriat, devine agresiv, iar prima sa dorință este cea de a-l înjosi pe cel slab, pentru a-și îndepărta sentimentul de frică, de groază pe care îl trăiește.
În ce de-Al Doilea Război Mondial, de asemenea, au avut loc acte de violență extremă, de ambele parți. În toate războaiele s-au întâmplat. Este o catastrofă, dar războiul însuși este o catastrofă, pentru că trezește instinctele primare, iar violența și violul sunt manifestări ale acestor instincte primare.
Țin minte că în 2020, când a început la noi războiul, nu puteam să mă uit la secvențe din război. Când s-a întâmplat masacrul de la Bucea, din Ucraina, m-am uitat foarte atentă la toate detaliile pe care le-am putut vedea, la toată grozăviile pe care le știm acum. Cred că trebuie să văd aceste lucruri pentru ca să înțeleg ce s-a întâmplat atunci la mine acasă. Violența și violul au existat, sunt reale și trebuie să facem în așa fel încât să nu mai fie.
În paranteză: este un moment acum pentru Armenia să se desprindă cumva de protectoratul rus, unul care e destul de perfid?
Asta chiar și încearcă să facă acum Armenia, dat trebuie să fim foarte atenți, pentru că regiunea este extrem de periculoasă.
Orice greșeală cât de mică, în zona noastră geopolitică, poate duce la un alt război. Iar la un alt război nu vom mai putea face față.
Prezența reprezentanților marilor puteri, ai Uniunii Europene ne dă o oarecare speranță că vom ieși din această situație, dar cred că acum este într-adevăr ultima noastră șansă.
Aveți un personaj în carte, băiețelul care presimte morțile care vor veni. Dar e o povară pentru el? De ce e negativ să presimți, să prevezi?
Probabil că Dumnezeu ne-a creat în așa fel încât să nu știm când murim. El ne protejează astfel. Să trăiești știind când îți vor muri cei dragi, mama, fratele, este ceva insuportabil. De aceea, i-a fost acestui personaj atât de greu să trăiască cu acest dar.
M-am gândit iarăși că poate fi o paralelă cu ce spuneați adineauri, cu sentimentul de victimă, atunci când te aștepți să se întâmple doar răul.
Dacă știi despre moartea cuiva dinainte, trăiești, cred, un sentiment de vinovăție, de participare la această moarte, iată de ce este insuportabil.
Ați ales să terminați cartea cu speranță, pentru că, deși foarte în vârstă, Anatolia naște un copil. Dar de ce e fetiță?
Nu știu cum, dar am știut întotdeauna că, dacă va fi să nască, va naște o fetiță. Și aș vrea să se căsătorească și familia și viața Maranului să continue să meargă mai departe.
Despre ce scrieți acum?
În curând îmi va apărea un volum de povestiri și nuvele și va fi din nou despre Armenia. Nu pot să părăsesc Armenia. Acum scriu niște povestiri cu eroine femei, am foarte multe povestiri despre diverse destine, le am în minte și vreau foarte mult să povestesc despre aceste femei.
Sper că voi reuși să scriu, pentru că este, pentru o femeie, foarte dificil să scrie despre femei. Trebuie să ucizi în tine compasiunea, să încerci să fii mai detașată, iar când cunoști o tragedie din interior, este greu să te detașezi.
Am să încerc mult să-mi iasă această carte.
Care este rolul femeii în comunitatea din Armenia?
Armenia este o țară destul de tradiționalistă, chiar patriarhală, adică bărbatul a fost întotdeauna pe primul loc și femeia în umbră.
În ultimii 30 de ani situația s-a schimbat destul de dramatic. Acum femeile au devenit nu doar cap de familie, ci au și preluat responsabilitatea de a conduce destinele țării.
De fapt, vedem acest lucru peste tot în lume. În politică au intrat mult mai mult femei, iar eu privesc cu speranță la această situație.
Ce e important să se întâmple a doua zi după ce războiul din Ucraina se va fi încheiat? Ce nu trebuie ratat?
Când un război se încheie, el nu pleacă din regiunea în care s-a desfășurat. Oamenii sunt tot acolo, bolnavi sau cu traume profunde. Statul, medicii trebuie să fie pregătiți pentru o situație din aceasta.
De la ucraineni nu trebuie decât să așteptăm să supraviețuiască, iar de la lume ne așteptăm să-i sprijine. Pentru că ucrainenii nu luptă doar pentru ei. Se încearcă să se schimbe ordinea mondială, iar aceasta este de fapt o luptă pentru dreptate, o luptă de care noi am uitat.
De aceea lumea, acum, ar trebui să-i ajute pe ucraineni, iar după război, imediat, să-i ajute să se refacă, să reconstruiască, să-și revină.