Războiul nostru, suferințele noastre au fost ca un experiment, au fost făcute practic experimente cu noi și acum lumea știe că nu trebuie să lase libere ambițiile acestui țar care se vrea Putin. Chiar dacă Ucraina ar ceda niște teritorii, în 10 -15 ani, rușii se vor întoarce, răul se întoarce mereu.
Până la izbucnirea războiului bosniac, scriitorul Faruk Šehić a studiat medicina veterinară la Zagreb, apoi s-a înrolat în armata Bosniei și Herțegovinei, unde, în calitate de locotenent, a comandat o unitate de 130 de oameni.
După război, a studiat literatura și din 1998 a început să-și publice scrierile literare. Este considerat vocea „generației distruse”.
În 2013, a primit Premiul pentru literatură al Uniunii Europene. Volumul Cartea Râului a fost tradus în română la Editura Cartier. Šehić locuiește în Sarajevo și lucrează ca jurnalist pentru o reputată revistă politică, BH Dani.
Interviul cu Faruk Šehić a fost prilejuit de prezența lui la Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara.
Faruk Sehic, ai scris acum câteva zile un articol în The Guardian, în care spui, din titlu, că ești sigur că ucrainenii vor câștiga războiul.
Am spus asta, pentru că, așa cum știi, am experiența războiului, am fost într-o situație similară, în același timp diferită. Lumea nu ne-a dat atunci arme, așa cum o sprijină pe Ucraina acum, ceea ce este un lucru foarte bun pentru Ucraina. Noi am fost într-o situație poate mai rea, chiar dacă dușmanul nostru nu era atât de puternic cum e Rusia, era de zeci ori mai mic.
Am spus că Ucraina va câștiga, pentru că am vrut să-mi exprimi sprijinul pentru ucraineni. Întotdeauna e și despre starea de spirit, nu doar despre arme.
Crezi că atunci când ai dreptatea de partea ta, vei câștiga?
Știm din istorie că nu poți extermina o națiune, un grup etnic, o comunitate. Poți ucide, dar nu-i poți ucide pe toți.
Mai ales în zilele noastre, nu poți ucide o cultură întreagă, nu-mi place mult cuvântul ăsta, națiune, sunt prudent când îl folosesc, pentru că de multe ori e un declanșator pentru un război, e folosit ca scuză pentru un război teritorial.
În Ucraina se duce acum un război de cucerire teritorială, e un război imperial, Putin vrea să refacă un mare imperiu.
Când războiul a început, Putin a spus că ucrainenii nu există ca națiune. E un război genocidar?
Când am auzit asta, am fost sigur că Putin va comite crime de război, violuri, teroare, va distruge case și orașe, pentru că mai văzusem asta aici, la noi în Bosnia, cu Radovan Karadžić și cu Slobodan Milošević. Karadžić spunea la fel, că Bosnia e un stat fals, că nu există ca națiune.
Milošević a fost judecat. Va avea Putin aceeași soartă, va ajunge să fie judecat? Lumea a avut nevoie de Putin mai mult decât de Milošević.
Îmi doresc asta. Iugoslavia nu a fost un stat așa important ca Rusia.
Simți că e nedrept că Vestul ajută Ucraina, dar nu v-a ajutat mai mult pe voi?
Nu simt că e nedreptate. Războiul nostru, suferințele noastre au fost ca un experiment, au fost făcute practic experimente cu noi și acum lumea știe că nu trebuie să lase libere ambițiile acestui țar care se vrea Putin.
Cred că Europa, Uniunea Europeană au făcut mai multe greșeli în ultimii ani, pentru că îi lega de Rusia gazul, și Rusia a transformat în arme gazul și alte resurse de care statele europene depind.
Îmi povestea Amos Oz într-un interviu că, odată ajuns în război, primul lui impuls a fost să se ducă la un telefon, să sune la poliție și să țipe că aici sunt niște oameni care se ucid între ei. Care a fost primul tău impuls în război?
Sună foarte umoristic. Eu știam că războiul va începe, pentru că în Bosnia, fiecare oraș a avut momentul lui de început al războiului. Când războiul a început în orașul meu, asta se întâmplase deja în alte orașe. Știam că furtuna va începe și la mine.
În mintea mea, eram pregătit pentru asta și voiam să supraviețuiesc. Stăteam așa cum stăm noi doi acum, la masa unei cafenele, beam o bere și ascultam muzică și începuseră împușcăturile.
Îți amintești și cum erai îmbrăcat.
Da, nu poți uita o zi ca aceea. Știu că aveam jeanși Levi’s, o jachetă, pantofi sport.
Trăiește Bosnia în continuare într-o cultură a supraviețuirii?
Da, așa este. Este în acest registru de supraviețuire, chiar dacă nu mai e ca în război, e ceva diferit, dar ne luptăm încă, pentru că am fost așezați într-un tip de societate post-conflict. În țara mea, conflictul a fost înghețat, nu au fost declarați căștigătorii și învinșii, or, fiecare război are câștigători și învinși. Fără asta, e un conflict înghețat și asta e rău.
La fel va fi și în Ucraina, dacă vor forța o înțelegere, asta nu va fi bine pentru oameni. Chiar dacă Ucraina ar ceda niște teritorii, în 10 -15 ani, rușii se vor întoarce, răul se întoarce mereu.
Au rușii partea lor de vină, au avut-o și sârbii?
Rusia e o țară foarte mare. Probabil că sunt oameni care au partea lor de vină, nu vedem zeci de mii de oameni pe stradă. Sunt ruși care îl sprijină pe Putin și dacă îl vor respinge pe Putin, nu va fi din cauza războiului din Ucraina, ci pentru că vor fi dezamăgiți de el, nu că ar fi contra războiului în sine.
E o temă care te interesează și pe tine, în cărțile pe care le-ai scris. Este această imagine a Slavenkăi Drakulic, a omului obișnuit, vecinul bun care nu ar ucide o muscă și care a doua zi poate deveni un criminal de război.
Acest paradox de modă veche e ce mă interesează, e vechi, de la Homer încoace. E unul dintre subiectele mele, da, așa sunt oamenii.
Unul dintre personajele tale spune „Am ucis un om”. Cât de greu e să spui asta?
Cartea mea nu e autobiografică, e ficțiune, un amestec, de fapt, sigur că sunt și eu, dar e diferit. Replica asta e din filmul Necruțătorul, cu Clint Eastwood, în care unul dintre personaje, care vrea să arate ca un bărbat puternic, are probleme cu vederea, se uită încrucișat și poate împușca pe cineva doar de la distanță mică. Și întrebat câți oameni a ucis, el spune „Am ucis patru oameni și un mexican”. Personajul meu spune „Am ucis patru oameni și un autonomist”. Autonomiștii erau dușmanii noștri, trădătorii, bosniacii care colaborau cu sârbii și croații, împotriva noastră.
E ficțiune carte mea. Probabil că am ucis în război, dar nu e ca și cum aș fi tras aproape, totul se întâmplă foarte repede într-un război, nici nu-ți dai seama.
Cum arată vindecarea societății din Bosnia? Este într-o stare post-traumatică, încă?
Nu suntem vindecați, pentru că nu s-a făcut dreptate. Nu te poți vindeca, dacă nu ți-ai îngropat morții. Acest sidrom post-traumatic există și nu numai în Bosnia.
Dacă ai zeci de mii de persoane dispărute, noi suntem o societate mică, nu te poți vindeca. E un fel de rană care nu se va vindeca niciodată, e o traumă de care poate unii nici nu sunt conștienți, se comportă bizar, dar nici ei nu știu de ce.
Ne putem imagina ce fel de viață ar fi fost, dacă naziștii ar fi câștigat? Există o carte, Omul din castelul înalt, care descrie o astfel de distopie. Într-un fel, noi am trăit într-o astfel de societate. Negarea e o formă puternică de sindrom post-traumatic.
Există un astfel de sindrom și pentru cei care au fost criminali?
Mulți dintre ei sunt doar criminali cu sânge rece, ei nu jelesc, nu se simt vinovați, nu sunt triști sau deprimați.
Fiica lui Mladici s-a sinucis când a aflat că tatăl ei este criminal de război.
Da, aici e vorba despre un proces de transfer al traumei. A luat asupra ei vina tatălui, s-a mai întâmplat asta și cu copii naziștilor, în Germania.
Mai bine el ar fi murit, dar el e acum în închisoare și se plânge de starea lui medicală. A ordonat uciderea a 8.000 de oameni, exact ca și cum ar fi băut o cafea. Nu e ușor, logistic vorbind, să ucizi 8.000 de oameni în câteva zile, ai nevoie de organizare, de oameni gata să ucidă, de o mașinărie întreagă. Chiar nu e ușor, trebuie să-i ucizi și apoi să-i faci să dispară.
Și au ucis mii de oameni, pe care i-au repartizat apoi în morminte colective, de câteva ori, pe bucăți și acum se face efortul ăsta de a identifica, după ADN, oamenii, pentru că poți avea un singur os într-un mormânt.