O întreb mai întâi dacă o deranjează să fie atât de mult întrebată despre războiul în care este prinsă țara ei și îmi spune că nici nu ar putea să vorbească despre altceva. Nu e momentul. Acum e vremea ca ucrainenii să povestească despre Ucraina: sunt unii scriitori, îmi spune, care îți povestesc despre blocajul foii goale: „Eu nu am problema asta. Eu nu am timp să scriu câte povești sunt de spus despre Ucraina”.
„Nu locuiesc nicăieri – sau, mai bine zis, locuiesc în valiza mea. Nu știu de unde voi putea pleca mâine spre un eveniment la care am fost invitată, pentru că războiul ne-a afectat fiecare nivel al vieții cotidiene. Nu mă consider un refugiat, dar viața mea profesională a fost distrusă, tehnic, de acest război”, îmi spunea în deschiderea interviului acordat spotmedia.ro scriitoarea ucraineană Oksana Zabușko, unul dintre cei mai puternici intelectuali din Ucraina.
Oksana Zabușko a debutat ca poetă la doar 12 ani, dar din cauză că părinții ei s-au aflat pe listele negre ale epurărilor sovietice din anii '70, a reușit să publice primul ei volum abia în perioada Perestroikăi.
Romanul ei, Field Work in Ukrainian Sex (1996), a fost numit „Cea mai influentă scriere a literaturii ucrianiene din perioada celor 15 ani de independență”. Varianta în limba română, Studii în teren despre sexul ucrainean, a apărut la Editura Art, în 2008, în traducerea lui Ovidiu Hanceriuc.
Interviul cu Oksana Zabușko a fost prilejuit de prezența ei la Timișoara, la o nouă ediție a deja influentului Festival Internațional de Literatură (FILTM).
Oksana Zabușko, scrieți despre identitatea ucraineană de ani de zile. Care sunt elementele acestei identități? Cum arată procesul de formare?
Nu aș spune că în cazul identității ucrainene este vorba despre un proces, nu suntem nou-născuți, avem o istorie veche și interesantă, care este acum descoperită atât de vestici, cât și de unii dintre ucraineni, pentru că acum ne întoarcem la moștenirea noastră, pusă sub tăcere în perioada colonialistă rusă. Acest proces a fost, desigur, accelerat de război, dar nu a început odată cu războiul.
Națiunea ucrainenană nu se naște acum, în ultimii 30 de ani de independență am învățat multe, cu fiecare generație în parte. A fost revoluția din anii 1990, căderea URSS și apoi a fost Revoluția portocalie, de când a început să fie pregătit scenariul pentru ceea ce se întâmplă acum în Ucraina. Putin credea că poate face ca în Belarus, să schimbe președintele, să manipuleze alegerile. Noi nu suntem Belarus, nu suntem nici ca oamenii din Rusia. Ucrainenii arată acum că au tradiții politice diferite, au o societate civilă care a fost mereu puternică. Nici măcar în timpul Uniunii Sovietice nu a fost un peisaj omogen.
A existat o identitate sovietică?
Au reușit să creeze o astfel de identitate, dar nu este vorba despre vreun om nou. Este doar rusificare, asta e tot, o rusificare dură, pe care Putin o continuă acum. Îi putem spune identitate sovietică sau identitate rusească, dar e vorba doar despre rusificare. Nu există Rusia ca o identitate eternă, care se poate schimba sau nu. Faptul că există o identitate eternă rusească este luată ca sigură și asta e o greșeală fundamentală.
Nu există o esență rusească, toți putem deveni ruși, durează generații, sigur, un proces de rusificare, dar aș spunea că Rusia înseamnă două lucruri:
- supunerea față de verticala puterii, capitala este Moscova, îți delegi toată responsabilitatea celor de deasupra sa; ești așadar un subiect al puterii și când ești întrebat ca rus dacă sprijini războiul, spui că acolo sus, puterea știe mai bine ce face, pe când noi suntem oameni mici.
- al doilea lucru este limba rusă: vorbești rusa și consumi informație rusească, pe toate nivelurile, de la școală, unde înveți versiunea rusească asupra istoriei, până la Russia Today, creată acum 20 de ani pentru a informa restul lumii despre punctul de vedere al Rusiei.
Îi putem numi sovietici sau ruși, e același lucru. E vorba doar despre a rusifica. Aceste tehnici - că le spunem autoritare sau altfel - sunt imperialiste și folosesc oamenii așa cum ar folosi orice alte resurse naturale: oamenii sunt la fel ca gazul, petrolul, lemnul și tot așa.
Poate fi Rusia democratizată?
Nu, nu a putut fi niciodată, fiecare tentativă de democratizare a eșuat și dacă ne uităm la aceste tentative, oricum ucrainenii erau cei din spatele scenei, care încercau să înceapă un proces de democratizare. Acum, vedem cum aceste măști europene pe care le-am împrumutat Rusiei cad și vedem chipul adevărat al Rusiei. Au fost crime pe care Rusia le-a repetat.
Sunt traumele moștenite de la o generație la alta?
Da, aceasta este tema care mă interesează, vreau să înțeleg până unde și în ce fel suntem făcuți din dramele celor de dinaintea noastră, din traume de care putem nici să nu fim conștienți, dar care sunt în noi și ne afectează viața de zi cu zi, din bucătărie, din dormitor, din orice aspect al vieții. Mă interesează cum istoria mare se reflectă în acest micro-spațiu al vieților cotidiene. Multe povești diferite pot fi spuse despre aceleași istorii, evenimente, dar poți tot timpul să crezi povestea celui care chiar a trăit-o, care a fost în acel proces istoric.
Asta mă interesează în ceea ce scriu, ficțiune sau non- ficțiune. Când sunt numită scriitor politic, nu cred că este întru totul corect, pentru că mă interesează de fapt dimensiunea personală a politicii.
Memoria socială, prin intermediul poveștilor personale. Cum rămâne atunci cu generațiile tăcute? Părinții v-au spus despre Holodomor?
Primii ani i-am petrecut în Uniunea Sovietică și știam de mic copil că lucrurile pe care le vorbim acasă nu trebuie spuse și în afara apartamentului nostru. Aveam 5 ani când a venit KGB-ul la noi acasă și asta a rămas în memoria mea, să nu spun nimic din ce vorbim acasă, pentru că dacă KGB vine a doua oară, îl va duce pe tata la închisoare. Erau lucruri pe care nici nu le puteam pronunța.
Cum ne-a afectat asta? Pentru mine, această moștenire a tăcerii a fost o puternică motivație, această generație a poveștilor nespuse. Aș vrea să mai am o viață, pentru a avea timp să spun toate aceste povești copleșitoare. Este o provocare pentru mine, eu nu am o problemă pe care o au colegii mei din țări mai norocoase, blocajul în fața foii albe; eu am problema timpului prea scurt.
Mi-ați vorbit despre limba rusă adineauri. Este limba agresorului, pe care o vorbesc mulți ucraineni. Cum arată relația cu limba rusă?
Mulți dintre ucraineni au fost rusificați generații la rând, mai ales după Holodomor, când supraviețuitorii se ascundeau în orașe și încercau să-și ascundă rădăcinile, copiii culacilor, de pildă. Ei vorbeau rusa, ca să nu fie recunoscuți.
Sunt scriitori din Donbass, de pildă, care acum nu mai scriu în rusă și nu e ușor la 40 de ani, când meseria ta e cea de scriitor, să faci asta, să treci cu totul la altă limbă.
Limba rusă a fost limba banilor și astfel limba puterii. După căderea URSS, ucraineana a fost limba oficială, dar majoritatea presei era vorbitoare de rusă și nimeni nu deplângea atunci discriminarea lingvistică a ucrainenilor, cum țipă acum Putin, despre discriminarea rușilor.
Avem această dezbatere în derulare, imediat de după începerea războiului: ce facem cu cultura rusă? Trebuie să o reevaluăm în ansamblul ei?
Ar fi trebuit să facem asta cu mult timp în urmă. Am scris un articol în luna aprilie, Cum să citești literatură rusă, după Bucea. În multe țări, asta a fost prima întrebare pe care mi-o adresau jurnaliștii, pentru că ea stârnește cele mai mari controverse. Unde erau cei care se indignează și se simt acum ofensați în ultimii ani, unde erau cei care ar fi trebuit să tragă semnalul de alarmă în ultimii 20 de ani, specialiștii care știau limba rusă, înțelegeau ce se întâmplă și ar fi putut și chiar ar fi trebuit să avertizeze? Chiar și în anii 1990 erau simptome, dar mai ales în ultimii 20 de ani.
Bombele nu au început să cadă într-o zi din senin, au fost decenii de pregătire. Ca scriitor, îl înțeleg pe Putin, dacă ar fi un personaj, i-aș putea înțelege motivațiile, dar Putin nu e interesant ca personaj. E doar un studiu de caz pentru psihologia criminalistică. S-au scris cărți despre Putin și se vor mai scrie multe cărți. Avem biografii pentru Mao, Hitler e probabil cel mai interesant dintre toți acești dictatori, pentru că nu era complet cinic, avea idei în care credea. Erau niște elemente umane la el.
La Putin nu e vroba despre nicio ideologie. Putin nu are vreo ideologie, își poate schimba discursul, e doar un dictator manipulator și un criminal în stare pură. Psihologia criminalistică e foarte primitivă, acești oameni ca Putin sunt cei care s-au oprit din dezvoltarea morală la pubertate. Din punct de vedere moral, criminalii sunt adolescenți, nu s-au dezvoltat moral suficient, încât să înțeleagă ce e bun și ce e rău, nu și-au dezvoltat integral conceptele de celălalt, de relație, empatie, dialog, sunt incapabili pentru acestea.
Este primitiv, dar criminalii ca Putin au dezvoltat mecanisme de compensare, pe care le folosesc pentru a fi satisfăcuți. Criminalii se simt satisfăcuți când reușesc să ucidă, au aceste sentiment al recompensei, și devin foarte furioși, când victima le rezistă. Devin extrem de furioși. Când vezi tabloul acesta, înțelegi că criminalul este foarte primitiv.
Rusia a fost condusă astfel, de la Ohrana, la NKVD, KGB și FSB, prin structuri criminale. Această mentalitate criminală a fost proiectată asupra țării, de un infantilism iresponsabil, în care criminalul se plânge că victima rezistă: „E vina ta, de ce reziști? Mă simt mizerabil pentru că reziști!”.