Vestea că notele obținute în clasele V-VIII vor fi eliminate din nota finală pentru repartizarea computerizată în licee a elevilor a fost primită cu surprinzător de multă satisfacție, pe alocuri cu tuse de nostalgie comunistă: așa era și pe vremea noastră, foarte bine!
Ceea ce foarte puțină lume a sesizat este abandonul și resemnarea din această decizie. Una care completează obsesia pentru reintroducerea concursului de admitere la colegiile naționale.
Da, în acest moment notele pe care elevii le primesc, nu numai în gimnaziu, nu au o relevanță unitară. Modalitatea de evaluare și notare în cine știe ce școală din rural, din urbanul mic sau periferia urbanului mare, cu exigențe scăzute până la nivelul satisfacției că elevul, de bine de rău, vine la ore, sunt adesea cu totul diferite de cele din școlile cu pretenții.
Dar și în școlile cu pretenții există cauze care pot denatura relevanța notei, începând cu subiectivismul profesorilor, uneori stimulat prin diverse metode, inclusiv meditații, de părinți. Să nu uităm nici faptul că în școala românească este cultivată obediența și nu sunt apreciate întrebările. Deci copiii care nu intră în tipar devin adesea antipatici și evaluați ca atare.
Dar prin excluderea acestor note, ce ne spune dl ministru în aplauzele unei părți din societate? Că nu se va schimba nimic. Nici nu va încerca să schimbe ceva. Că sistemul de notare va rămâne la fel, calitatea profesorilor, la fel, discrepanțele, la fel.
În loc să încercăm să corectăm, ne resemnăm și eliminăm, e cel mai simplu.
La fel și cu admiterea în liceu. Ce ne spune ministrul? Că nu va încerca să facă evaluarea națională mai relevantă, că nu vă îmbunătăți conceperea subiectelor, sistemul de notare. Ele vor rămâne cu imperfecțiunile lor pentru gloată, iar pentru elita financiară, care își permite meditații cu profesori de la colegii naționale, va fi creată o soluție alternativă.
Efectele eliminării notelor din gimnaziu vor fi dintre cele mai rele și aș menționa două.
- Nu se mai învață decât la materiile de examen pentru admiterea în liceu. Nici acum nu e mare aplecare pentru ele, din diverse motive, inclusiv conținutul și predarea anoste, dar dacă nu vor mai conta deloc, va fi și mai rău.
2. Lasă soarta unui copil strict în funcție de un examen, pentru care nu există posibilitatea măririi de notă, ca în facultate, de repetare, ca în cazul admiterii la facultate, sau de a doua șansă, că în cazul interviurilor la angajare.
Un copil de maximum 14 ani, unii chiar de 13 - vârstă la care legea îi prezumă în mod absolut lipsiți de discernământ - trebuie să aibă autocontrolul, capacitatea de gestionare a emoției și norocul unei sănătăți impecabile în ziua respectivă.
Ce depinde de toate acestea? Pe scurt, viitorul lui.
Și cel mai mare pericol nu e calitatea proastă e educației în școlile unde va ajunge. Asta se poate compensa, la o adică, cu meditații - de care nu scapi nici la mult cântatele colegii naționale - și multă voință.
Marele pericol ține de anturajul, influențele la care va fi expus. Copiii buni se pot pierde pentru că într-o zi nu au reușit să facă față emoțiilor sau pur și simplu erau bolnavi.
Aud argumente de tipul: pentru toți e la fel, restul cum pot? Vom înțelege vreodată oare că nu toți oamenii, deci nu toți copiii sunt la fel. Unii sunt mai emotivi și anxioși, alții mai puțin.
În timp, gestionarea emoțiilor poate fi educată, dar la 14 ani, în plină furtună hormonală, ea e departe de final. E sadic ca de asta să atârne soarta unui copil.
Sau: pe vremea noastră, cu treapta întâi și a doua, cum se putea? Se putea cu multe. Se putea învățatul la lumânare și în frig. Se putea trăi cu mâncare pe sponci și în teroare. Se putea și în condiții de lagăr, da.
Dar asta nu înseamnă că era bine, că acela e standardul. Și atunci copiii buni, dar emotivi și fragili au ratat în fața altora mai puțin pregătiți, dar mai puternici emoțional. Acesta devine un criteriu în viață, dar nu la 14 ani.
Ne vom vindeca oare de idealizarea școlii românești comuniste? Sigurul lucru minunat în legătură cu ea era că eram tineri, sănătoși și cu viața înainte. În rest, școala românească a fost o oroare, la fel ca sistemul comunist în ansamblu.
Au fost oaze de lumină, am beneficiat de ele și am scris cu recunoștință despre ele. Dar ele erau excepțiile. În rest școala românească făcea parte din filosofia sistemului represiv, egalizator, distrugător de imaginație, creativitate și curiozitate.
I-am supraviețuit pentru că pe vremea aceea era singura șansă pentru cei care nu reușeau cumva să fugă din țară.
A fost un iad prin care am trecut cu poza tovarășului Ceaușescu deasupra capului, îndopați cu minciuni și propagandă, iar acum îl idealizăm și vrem să îl ăagăm pe gât și copiilor noștri din cauza unor nostalgii pe care nu ni le înțelegem.
Cați dintre cei formați în spiritul valorilor minunatei școli comuniste au ieșit în stradă în 1989? După cum spune istoricul Mădălin Hodor (știu, adevărul e detestabil când strică mituri convenabile și cei care-l grăiesc au capul spart) regimul ceaușist a început să crape în lumea marginalilor, a celor care reprezentau eșecul școlii, nu în lumea produselor ei premium bine dresate.
În mod normal, așa cum a gândit profesorul Mircea Miclea în Legea Educației naționale din 2011, notele din gimnaziu trebuie să aibă o pondere foarte mare în nota de admitere în liceu, pentru că ea reflectă evoluția de ansamblu a unui copil vreme de 4 ani.
Ea e cu mult mai importantă decât cele câteva ore de examen în care copilul poate fi cu mult sub potențialul sau.
Grija ministrului Cîmpeanu ar fi trebuit să fie ca notele să devină relevante, să profesionalizeze profesorii, să standardizeze evaluările și criteriile, să stimuleze dezvoltarea fiecărui copil conform aptitudinilor sale fără șocuri și presiune.
Grija unui ministru ar trebui să fie cum să apropie educația din România de sistemele de succes ale lumii, nu să o arunce în mitul fals și găunos al școlii comuniste.