Trei povești despre omul care sunt. Vă mulțumesc!

Trei povești despre omul care sunt. Vă mulțumesc!

În prima zi a Săptămânii Patimilor încerc și vă propun, în egală măsură, un exercițiu de recunoștință profundă, pornind de la provocarea dintr-un interviu al prof. Violeta Dascălu:

„Unul dintre exercițiile pe care le-am făcut  (...) a fost să povestesc despre o ora de curs memorabilă din școală.(...) Sunt foarte puțini profesorii pe care îi ținem minte.

Câțiva ne-au marcat pentru că au reușit să se conecteze cu noi, copiii, și învățam cu bucurie de dragul lor. Știau să ne facă curioși, spunându-ne câte o poveste, personală sau din cărți, care rămânea în mintea noastră.”

Care au fost profesorii care m-au marcat pe mine, așa cum îi filtrează mintea la peste 30 de ani de la parcursul împreună?

Am fost, din ciclul primar până la bacalaureat, elevă a școlii care azi se numește Colegiul Bănățean, pe atunci Liceul de Filologie –Istorie din Timișoara.

Ecaterina Andreica era profesoara mea de limba latină și literatură universală. Austeră, mai degrabă rece și mereu puțin tristă, nu îmi amintesc să o fi văzut zâmbind. Nu știu dacă eram una dintre elevele ei preferate sau nu.

Părea că disprețuiește evaluările clasice, notele, catalogul aproape că o incomoda. Ceea ce sunt acum convinsă, dar nu înțelegeam atunci, era că marca ei de tristețe era rezultatul impactului dictaturii asupra unui spirit enciclopedic, liber prin definiție.

Nu ne învăța o materie sau alta, ci încerca să ne povestească lumea așa cum nimeni altcineva nu îndrăznea. 

O oră cu Ecaterina Andreica îmi revine instantaneu în minte. Era 1987 sau 1988. Apogeul delirului totalitar nordcoreean al lui Ceaușescu. 

„Există 3 mari filosofi care au schimbat lumea fără să-și fi scris opera: Socrate, Isus și Gandhi”, și-a început Ecaterina Andreica ora de literatură universală. După care, ne-a vorbit neîntrerupt 50 de minute despre ceea nu numai că programa nu prevedea, dar i-ar fi putut atrage o sancțiune extrem de severă.

Să explici esența creștinismului, nu doar să-l menționezi pe Hristos în școală, dar să-l povestești însemna un curaj vecin cu nebunia.

Înainte că zidul Berlinului să cadă, Ecaterina Andreica, la ora sa de literatură universală, a avut curajul să dărâme zidul cenzurii și al tăcerii. Mă văd și acum adolescenta care eram, în prima bancă, sorbindu-i vorbele cu capul între palme, temându-mă să și respir ca nu cumva să destram vraja.

Concursul național de limbi și culturi clasice îi poarta azi numele Ecaterinei Andreica, o prea mica recunoaștere pentru meritul acestei excepționale modelatoare de minți și caractere.

Liceul de filologie-istorie avea pe lângă secția care i-a dat numele, adică umanul de azi, și chimie-biologie, științele de azi, extrem de căutată pentru doritorii de Medicină, și mate-fizică, realul de azi.

Pentu profesorii de fizică, chimie, matematică, clasele de filo erau corvoadă. Pe unii, obligați să ne preia prin modificări de norme didactice, i-am adus la exasperare.

Și totuși, la filo, o profesoară m-a făcut să iubesc chimia. Silvia Vert era atunci la început de cariera. O bombă de entuziasm, veselie și dedicație.

Nu ne-a tratat niciodată  cu superioritate, cu exasperare sau depresie, nu ne-a bruscat, dar nici nu ne-a lăsat în plata Domnului. S-a străduit din răsputeri să facă chimia accesibilă unor filologi.

De dragul ei am învățat-o, am înțeles-o și mi-a plăcut. Și reușita a fost atât de mare încât la lucrări de control și teze făcea subiecte separate pentru mine, ca să nu fiu sursă de inspirație. Mărturisesc acum: îmi făceam repede subiectele și îi mai ajutam și pe cei din jur, așa că în jurul meu era o bilă de note mai mari care o și enerva, o și distra. 

Fericirea a fost brusc întreruptă, când, în ultimul trimestru al clasei a X-a, dacă nu mă înșel, a suferit o fractură destul de gravă și ne-am ales cu alt profesor de chimie care ne-a tratat așa cum “meritau” niște filologi. La final de an am străbătut pe jos orașul de la un capăt la altul ca să-i duc acasă un buchet de flori.

Silvia Vert a fost pentru mine dovada vie că orice copil poate fi bun la orice materie, nu excepțional, nu elită, dar bun, atunci când există un profesor care să-l inspire, să-l motiveze.

În 2017, Silvia Vert a fost aleasă de elevii Colegiului Bănățean profesorul anului, ceea ce înseamnă că deceniile trecute de când m-a făcut să iubesc chimia nu au reușit să o schimbe.

Adela Amzulescu - Birău a fost un personaj tragic. Când ne-a preluat clasa de-abia își pierduse fulgerător fiica, studentă, în urma unei meningite.

Nu am văzut-o altfel decât în negru, dar de la primă oră și-a făcut meseria impecabil cu o singură discretă precizare și scuză: "poate câteva ore va fi mai greu, vă rog să înțelegeți".

Am fost olimpică națională la Română datorita ei, în primul rând. Pregătirea pentru faza națională o făceam la ea acasă, unde mă chema, evident fără vreun cost, printre mormane de cărți și hârtii, ca să lucrăm suplimentar.

Boala care a răpus-o nu după foarte mult timp își făcea deja simțită prezența. Uneori nu putea mânca decât cartofi  fierți sau orez, cu dificultate, chiar în timp ce îmi explica.

Simțeam cumva că noi eram tot ce i-a rămas, de noi se agăța, în noi investea ultimele rezerve de speranță și dragoste ale unui suflet răstignit de moartea singurului copil.

Înmormântarea Adelei Amzulescu - Birău a fost o procesiune imensă, în care sute de elevi și foști elevi au condus-o de acasă până la cimitir.

Doamnelor, vă mulțumesc nu atât pentru ce m-ați învățat la latină, chimie și română, cât pentru exemplul și inspirația neprețuite, care fac parte din adultul de azi!

Acest articol face parte din secțiunea NEW EDU, susținută de
brio