Platformele de social media îi sperie pe majoritatea părinților de adolescenți. Dar prin ce trec cu adevărat unii dintre ei, așa cum va urma povestea de mai jos, sunt lucruri greu de imaginat. Daca le-am cunoaște și dacă am ști că trec singuri prin situații de acest gen, ne-am putea uni forțele și oferi un ajutor, poate.
Din păcate, aceștia, de cele mai multe ori aleg să treacă singuri prin ele, din rușine, frica de interdicții din partea părinților, din lipsa de empatie care li se oferă.
Urmează povestea unei adolescente, pe care am cunoscut-o de curând și care m-a marcat profund.
“La mine, situația a început la liceu, pentru că, eu fiind o persoană mai extrovertită, am pornit un club în școală, și consider că așa a ajuns mai multă lume din școală să știe de existența mea. Eu sunt foarte prietenoasă cu toată lumea, doar că după ce am început acest club, care a prins atenția tuturora, că noi ne-am dus pe la clase să îl prezentăm, am devenit o persoană mai publică în școală și viața mea personală, pagina de instagram, au devenit și ele mai publice. A crescut și numărul de oameni care accesau contul și toate lucrurile astea. Și se mai luau de mine băieti pe holuri, doar că nu-i băgam foarte tare în seamă, ziceam, ok, vin la mine să își bată joc, asta e, trecem peste.
De mine ca persoană se luau foarte mult de fizic, mai ales, adică, se luau de mine că aveam coșuri pe atunci, de orice, de faptul că sunt grasă, astea erau cam principalele, că altceva nu prea mai aveam. Și bine-nțeles că mi-au găsit și pagina de instagram, am mai avut cont și pe tik tok și acolo a fost mult mai nasol, mai constant decât pe instagram, și de-asta am hotărât și să-l șterg.
Ce făceau mai exact, era că își făceau conturi false, așa că eu nu am aflat niciodată cine erau persoanele astea, am avut mereu bănuielile mele, doar că nu puteam să acuz pe nimeni pe față, pentru că nu aveam de unde să știu dacă zic de persoana potrivită sau nu. Îmi trimiteau mesaje în privat, și cometarii, au postat două sau trei comentarii, și ziceau că ce bine că a trecut carantina că: „Nu trebuie să te vad zilnic la școală, pentru că ești o vacă și nu te suport, și se vede că te-ai îngrășat 10 kg.” Apoi îmi trimiteau mesaje în privat ca să continue să mă insulte, eu încercam să rămân cât de cât calmă, nu voiam să fac nimic sever, le ștergeam comentariile, le dădeam report, mai mult de atât nu aveam ce să fac, dar îmi trimiteau mesaje în continuare, și le răspundeam: „Știu că ai niște frustrări, dar pagina mea de instagram nu e chiar locul unde să le manifești.”
Pe instagram au fost 3 sau 4 oameni care făceau asta. Pe tik tok am primit comentarii de la tot felul de persoane, de la copii de 12 ani, până la adulți de 24 de ani. Fetele erau mai mici, ceea ce mă îngrijora foarte tare, cei mari erau bărbați în toată firea, cu toate că nu mă pricep la vârste. Și acum mai primesc poze pe instagram de la bărbați în toată firea, și eu sunt pentru încă o lună încă minoră. Și este ilegal, cum ar veni. Sunt efectiv nuduri.
Sau: „Cauți sugar daddy, uite numărul meu de telefon... te-aș plăti”, și chestii de genul ăsta. Chestia cu bullying-ul s-a terminat pe instagram, adică bănuiesc că și-au găsit o altă victimă, pe tik tok eu mi-am șters contul și am zis: „Gata, uit de el, nu mai postez în viața mea.” Încă mai primesc, și nu știu niciodată la ce să mă aștept.
O dată la câteva luni mă mai sună câte un băiat și mă invită să ies cu el în oraș, și ultima data i-am dat la telefon un prieten, băiat, și i-a zis că sunt iubita lui, și să mă lase în pace.
Eu nici n-am împărtășit neapărat cu alte persoane chestia asta, dar am prietene pe care le văd că li se întâmplă similar, știu că se întâmplă destul de des, mai ales pe tik tok și pe instagram. Mai ales de cum arăți se iau cel mai tare.
Am decis să nu spun nimănui, pentru că nici nu știam cui să spun, adică dacă ziceai la prieteni e una, nu aveau cum să mă ajute, și dacă mă duceam la părinți, mi-ar fi zis să șterg contul. Și voiam să iau decizia asta pe cont propriu.
A fost o perioadă în care am fost depresivă. Eram, nu neapărat pe partea cu cyberbullying-ul, eram din mai multe motive, eram în clasa a opta, era stresul examenului, eu eram singura persoană din școala mea care era out, care își exprima sexualitatea, care spunea ce sexualitate e. Diferit de straight.
Mi-am dat seama de asta acum foarte mult timp, mie mi se părea ceva normal, încă de când eram mică, și am fost out încă de prin clasa a 7-a sau a 8-a. Am făcut public tot pe instagram.
A venit lume la mine să mă întrebe: „Ce-i cu asta?”, și se luau, oarecum, de mine, doar că comunitatea LGBT a fost mereu alături de mine, așa că nu a fost ceva de care să îmi fie neapărat rușine.
Se luau de mine dar i kept strong, pentru că știam că e ok. Și cu stresul examenului, cu despărțiri, ... La mine a fost destul de nasol, adică a ajuns la depresie de nivel major și am încercat să mă sinucid, și am ajuns în spital, și am stat ceva timp internată, până să fie bine.
Nu cred că am vrut să fac cu adevărat asta, sunt destul de convinsă acum, era un lucru legat de „nu mai pot, vreau sa scap”, dar știu că am regretat foarte mult a doua zi, când muream prin casă, efectiv, era să leșin, simțeam că mi se rupe stomacul în două, efectiv.
Nu am spus absolut nimic, până am ajuns la școală, și la școală am început să plâng atât de tare, și asta a atras atenția, și m-au dus la psihologul școlii, și acolo am spus. Am luat 30 de pastile de ibuprofen și a fost nasol, dar m-au și dus suficient de repede. Am ales să mă duc la școală ca să nu mă găsească ai mei. A doua zi eram foarte speriată, adică chiar nu voiam să mor. A fost foarte de moment când s-a întâmplat, în seara aia.
Și am stat aproape o săptămână în spital, și după, a trebuit să ies practic singura din chestia asta, nu am avut nici un suport. Părinții mei mereu au fost pe modelul: „Dacă ți se întâmplă ceva, te descurci singură, tu te-ai băgat, tu trebuie să ieși.” Le-a scris și doctorul: „Copilul trebuie dus la psiholog”, nu m-au dus la psiholog. A trebuit, din tot ce am făcut, să ies singură.
Am intrat din factori externi, și apoi a trebuit să ies și să mă descurc, să îmi dau seama că e ceva rău și să lupt cu chestia asta. Și după toată faza care s-a întâmplat, mi-a fost foarte frică de moarte și mi-am zis că viața e foarte scurtă și nu pot să mi-o petrec în depresia asta.
Și acum mai am episoade, dar acum sunt mult mai deschisă să cer ajutor, nu alor mei, că nu merge, dar am prieteni pe care mă pot baza. Eu aveam nevoie de cineva care să mă ajute și să mă apere, eu stăteam și plângeam să mă mute din școală.
Era foarte mult bullying, adică așa, pe față, se luau de mine, se prefăceau că sunt prieteni cu mine și se luau de mine pe la spate, făceau comentarii, și apoi veneau și spuneau: „Uite, pentru că suntem prietene, noi o să-ți spunem chestia asta: ești proastă.” Și era foarte emotionally damaging. Eu părinților le spuneam că nu mai pot, le dădeam exemple, ce mă deranjează, ce mă face să mă simt foarte prost.
Pentru că la noi acasă erau foarte multe probleme, încă sunt, la noi nu s-au terminat niciodată, și nu cred că o să se termine până nu plec. Părinții mei se iau de mine, cu comentarii răutăcioase. Mama mi-a spus, la un moment dat, că motivul pentru care mă urăște este pentru că sunt grasă. Și asta mi-a spus-o, aia a rămas cu mine. E mai mult cu mama, la tata, eu îl pun în aceeași oală, în sensul că dacă i-ar păsa, ar opri-o. Dar pe ea nu o oprește nimeni, o mai opresc eu când începe să facă chestia asta cu sora mea.
Eu sunt foarte speriată, pentru că, la un moment dat, i-am intrat în notes, pe telefonul ei, și am văzut cum își monitoriza, la 13 ani, câte kilograme are, și cum avea alarme la ce oră avea voie să mănânce, la 13 ani. Și mi-am zis, asta dă spre eating disorder. Și atunci am început să o opresc pe maică-mea când făcea comentarii despre soră-mea pe tema asta. Sora mea nu e slabă, dar are o greutate foarte normală.
Eu am fost genul de persoană care în gimnaziu, început de liceu, și încă și acum un pic, se sexualiza foarte tare, pentru atenție. Din îmbrăcăminte, nu neapărat din comportament, că nu am fost niciodată bună pe flirting, dar, pentru că eram foarte singură în gimnaziu, eu stăteam foarte mult pe telefon, pe platforme online de mesaje, se numea kick, unde puteai intra pe grupuri, după hashtag, și puteam vorbi cu mai multă lume. Acolo îmi exprimam eu, practic, foarte tare chestia asta de sexualitate. Ce îmi place, ce nu îmi place, și vorbeam cu bărbați mult mai mari decât mine.
Și asta a pornit oarecum de la maică-mea, care îmi spunea că sunt prea urâtă ca să mă placă și pe mine cineva, și chestii de-astea. Și voiam chestia asta, să îmi spună cineva că sunt frumoasă. După ce s-a întâmplat acest episod, am început să văd lucrurile din altă perspectivă, eu chiar pot să fac ceva, chiar pot să ajut alte persoane, am ideile, vreau să ajut, dar va trebui să fac toate lucrurile astea singură.
A fost, nu știu, eu acum mă consider o persoană foarte independentă, mă descurc singură, sunt angajată vara, îmi fac treaba singură, dar în același timp, uneori aveam nevoie doar de cineva la care să mă duc să mă plâng, să zic: „Mă doare asta.” Uneori vrei doar să te descarci un pic și eu nu am avut chestia asta foarte mult timp.
Acum, în liceu, după ce m-am înscris inițial la științele naturii, fiind olimpică la chimie, am descoperit dreptul, pentru că îmi place debate-ul foarte mult. Eu sunt debater la o echipă națională, dar mai mult sunt delegat, fac Model United Nations, și mai mult mi-a plăcut partea asta, de delegat politic. Eu m-am axat pe multe activități, pentru că plec în State și îmi trebuiau cât mai multe, dar nu o să le cer părinților să îmi plătească școlarizarea, vreau să aplic pe full scolarship în America.”