Care e strategia lui Putin?

Mihai Maci - lector universitar, Universitatea din Oradea. Absolvent de filosofie la Universitatea din Cluj. S-a specializat în filosofia contemporană. De-a lungul timpului a scris despre problemele educației românești și, în egală măsură, despre cele ale societății române prinsă în procesul modernizării. O parte din articolele lui despre educație au fost adunate în volumul ”Anatomia unei imposturi” publicat la Editura Trei în 2016.
Sprijină jurnalismul independent
Donează acum

Specialiștii militari par a fi de acord asupra unui lucru: campania rusă din Ucraina nu se desfășoară conform previziunilor planificatorilor de la Kremlin.

Mai întâi, din cauza faptului că repetatele anunțuri americane (bazate pe culegerea de informații atât cu ajutorul oamenilor, cât și cu cel al tehnologiilor) au lipsit invazia Ucrainei de elementul de surpriză care, pe moment, ar fi paralizat atât reacțiile interne, cât și pe cele externe.

Am avut de-a face cu o campanie anunțată în care, departe ca forța de invazie să fie subestimată, ea a fost exagerată. Când, în noaptea de 24 februarie, președintele Putin a anunțat intrarea armatelor rusești pe teritoriul ucrainean, el nu a făcut nimic altceva decât să confirme alertele pe care americanii și occidentalii le lansau – inclusiv cu date – de mai bine de o lună.

Al doilea lucru care – în chip manifest – nu merge bine e ritmul de înaintare al armatei ruse, corelat cu rezistența (deopotrivă militară și civilă) a ucrainenilor.

O operațiune rapidă, cu costuri minime; neutralizarea sau fuga în străinătate a conducerii de la Kiev; instaurarea ”rețetei ruse” (militarizarea instituțiilor, suprimarea presei libere, controlul unei mâini de oligarhi – interesați – asupra economiei etc.) pe un fond de apatie și dezamăgire și, în cele din urmă, apariția unui ”guvern liber”, alcătuit din fideli ai Moscovei, ar fi justficat post-factum invazia.

Căci Putin ar fi putut spune că poporul ucrainean, de vreme ce nu s-a revoltat în niciun fel, a primit ”cu brațele deschise” ”marele frate rus” și că singura problemă a reprezentat-o ”conducerea fascistă” care, fie prinsă, urma – convinsă cu ”mijloace speciale” – ”să-și mărturisescă crimele”, fie fugită în străinătate, atesta de facto varianta rusă a ”străinilor de neam și de țară”.

ADVERTISING

Evident, disproporția de forțe dintre armata rusă și cea ucraineană ar fi trebuit să aibă ca efect demoralizarea completă și – inevitabil – capitularea celei din urmă.

Or, nu s-a întâmplat așa. Ucraina nu doar că a rezistat, ci a reușit să țină în șah enorma mașinărie militară rusă de așa manieră că – după două săptâmâni de lupte – invadatorii nu au reușit să ocupe niciun oraș semnificativ din țara invadată (nici măcar cele din ținuturile rusofone, pe care pretindeau că ”le eliberează”).

Și, de parcă n-ar fi suficient, Occidentul – în ciuda problemelor ”cerebrale” ale numeroaselor lui capete (și a tentației gazului rusesc) – s-a mobilizat în mod remarcabil și a reușit, mult mai rapid decât ar fi crezut-o liderul de la Kremlin, să deschidă, grație sancțiunilor impuse, ”al doilea front” – cel economic – chiar pe teritoriul Federației Ruse.

În acest moment, nu mai contează deloc dacă Vladimir Putin e un strateg abil sau un golan ce merge la cacealma, căci posibilitățile lui s-au îngustat simțitor. Vrea – nu vrea, acum trebuie să îmbrace mantaua lui Stalin și să ducă un război total ”în stil rusesc”.

Ce înseamnă asta? Că scopul războiului nu îl reprezintă înfrângerea armatei adverse, ci supunerea populației de pe teritoriul pe care-l ocupă armata rusă. Iar această supunere, de vreme ce nu s-a putut face prin convingere, se va face prin teroare.

Capacitatea de-a exercita teroarea în orice teritoriu controlat de el reprezintă principalul ”avantaj” al lui Putin în raport cu adversarii săi occidentali. Aceasta este ceea ce s-ar putea numi ”dimensiunea asiatică” (și medievală) a autocrației ruse: totala indiferență față de costurile materiale și, mai ales, umane ale unei operațiuni militare.

Dimpotrivă, cu cât aceste costuri sunt mai mari – și expresia lor mai spectaculoasă în dezlănțuirea violenței pe care o manifestă –, cu atât ele exercită mai eficient o ”pedagogie” a demoralizării: ”Suntem în stare să vă omorâm pe toți dacă nu vă supuneți”.

Piramidele de capete ale lui Tamerlan aparțin aceleiași istorii. De aceea, bombardarea maternităților, a spitalelor, a blocurilor și a caselor, a coloanelor de civili, a cisternelor cu apă sau a magazinelor alimentare nu e accidentală, orice pretind reprezentanții diplomației și ai armatei ruse.

Și nici nu ”se justifică” prin faptul că ar fi camuflaje ale unor forțe (para)militare ucrainiene. Din contră, ea se concentrează în mod deliberat tocmai împotriva unor ținte civile, pentru a induce frica (de ce-ar putea urma) și a impune (sub amenințarea distrugerii totale) acceptarea capitulării necondiționate.

În logica (ciudată a) lui Vladimir Putin, dacă ucrainenii își susțin clasa politică (pe care stăpânul de la Kremlin o consideră) ”fascistă”, atunci înseamnă că și ei – cei pe care noi îi numim civili – sunt ”fasciști” și, implicit, ”denazificarea” Ucrainei presupune exterminarea lor.

Altfel spus, dacă populația își susține președintele și guvernul, războiul – cu orice mijloace – împotriva ei este (din perspectiva lui Putin) ”legitim”.

Pe modelul supunerii Ceceniei ori a Siriei, obediența populației nu poate fi obținută decât prin teroare și decimare. Asemeni lui Hitler după Stalingrad, și Putin – după eșecul blietzkrieg-ului de la finele lui februarie – se consideră în drept să poarte un ”război total” împotriva ucrainenilor și a susținătorilor lor occidentali.

Miza lui e dublă: o dată că-i reduce pe ucraineni la supunere, a doua oară că-i sperie pe occidentali și-i forțează la tratative. Acum înțelege bine că nimeni nu-l mai consideră un partener, dar crede că – încă – poate fi ”respectat” în virtutea fricii pe care o propagă.

Și da, e perfect adevărat faptul că toată civilizația occidentală e formată împotriva barbariei masacrului în masă și a considerării individului un simplu număr în statistica ”pierderilor colaterale”. A accepta dezlănțuirea unei violențe de război împotriva populației civile chiar pe continentul european revine la a nega tot ceea ce reprezintă Europa și istoria ei.

Poate tocmai de aceea mobilizarea în riposta economică a fost atât de rapidă. Europenii au înțeles bine: Putin nu se vrea doar Stalin ajungând până la Berlin sau Alexandru I până la Paris; el se consideră urmașul lui Batu Han care are menirea de-a duce campania europeană a acestuia până la Atlantic.

Și, aici, cred, vom vedea a doua componentă a strategiei lui Putin: multiplicarea fronturilolr împotriva Europei (și – de ce nu? – a Americii) pentru a îi dispersa atenția și forțele și a-i slăbi capacitatea de ripostă.

E foarte adevărat că, la ora actuală, președintele rus e în criză de aliați statali. Cu excepția Coreei de Nord, a Venezuelei, a Eritreei, a Belarusului și a Siriei, nimeni nu ține să-și atragă oprobriul (și sancțiunile consecvente) pentru faptul de a susține o invazie ce contravine normelor dreptului internațional.

Ce ar putea face Putin

Dar asta nu înseamnă că dictatorul de la Kremlin se consideră izolat. În ultimul deceniu și-a multiplicat – grație paramilitarilor Wagner, contractelor economice, susținerii mai mult sau mai puțin discrete – aliații mai ales în țările în care au avut loc lovituri de stat, în care se află la putere junte militare sau care au căzut pradă războaielor civile.

Fără a obliga statele respective să intre în războiul împotriva Occidentului, Putin se poate folosi de bazele lui pe teritoriul lor pentru a duce un război nedeclarat și murdar cu țările europene. De pildă, se poate folosi de juntele Sud-Sahariene și de prezența mercenarilor săi în Libia pentru a accelera un nou val migraționist către Europa mediteraneană.

Închirierea unor ambarcațiuni care abia se mențin la suprafață și împingerea lor în largul coastelor franceze sau italiene nu costă mult, dar creează probleme mari. Și, mai ales, distrage în bună măsură atenția media de la situația din Ucraina. Și situația poate fi multiplicată, chiar de la bazele rusești de pe teritoriul sirian.

N-ar fi deloc exclusă nici activarea ”lupilor singuratici” din capitalele occidentale. Un nou val de terorism, în inima Europei, ar arăta – în chip manifest – slăbiciunea ”sistemică” a acesteia și, implicit, ar ridiculiza pretențiile ei de a se opune unor mari desfășurări militare în estul continentului.

De asemenea, varii atentate punctuale (efective sau cibernetice) în noduri militare ale sistemului NATO ar putea pune în discuție capacitatea de rezistență a alianței.

Încă mai important este faptul că astfel de ”măsuri speciale” ar muta atenția și dezbaterea – cel puțin un timp – pe problemele lumii occidentale și i-ar crea președintelui rus culoare de manevră (inclusiv prin intensificarea terorii) pe teritoriul ucrainean.

Nu e imposibil nici să facă apel la radicali ai stângii occidentale care să scoată în stradă mii de ”veste galbene” revoltate de scumpirea carburanților și a materiilor prime.

După vorba lui Che Guevarra, Putin e pregătit să le ofere vesticilor ”două, trei, o mulțime de Vietnamuri”; crize punctuale care să blocheze reacția țărilor occidentale la operațiunile lui militare. În definitiv, într-un ”război total” orice slăbiciune a adversarului și orice fisură în frontul aliaților e locul în care se poate deschide un nou front.

Firește că acesta ar fi și unul propagandastic; cu atât mai mult cu cât propaganda rusească old style e în criză și poveștile lui Serghei Lavrov nu mai au căutare.

Dar concentrarea Vestului împotriva migrației mediteraneene ar deschide calea narativului ”dublei măsuri”: îi primiți pe ucraineni, dar îi refuzați pe eritreeni.

Riposta împotriva tulburărilor publice din capitalele occidentale ar fi, rapid, asimilată măsurilor ”antiteroriste” care au sugrumat libertatea cuvântului în Rusia și Belarus. Iar reacția la atentate teroriste pe teritoriul european ar fi echivalată, nici mai mult, nici mai puțin, cu ”operațiunea militară specială” de ”denazificare” a Ucrainei.

Așa cum ne-a obișnuit, propaganda Kremlinului ar muta discuția de pe catastrofa pe care-o determină invazia rusă și de pe strângerea șurubului în interiorul Federației, pe problemele lumii occidentale. Acestea ar fi hiperbolizate, prezentate ba sub semnul slăbiciunii (din cauza corupției ”fibrei morale” a Vestului), ba sub cel al excesului de forță (care ar fi ținut a-l relativiza pe cel rusesc).

Scopul tuturor acestora e, în fapt, de a-i permite lui Vladimir Putin să-și ducă la capăt războiul împotriva Ucrainei. Care nu mai e un război împotriva unei armate sau a unei conduceri, ci împotriva unui întreg popor. Dar care, tocmai de aceea, îi va oferi poporului ucrainean mitul fondator.


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇