Pe o zi cu ninsoare, într-un orășel liniștit din prefectura Kumamoto, zeci de japonezi în căști de protecție și pantofi sport stau ghemuiți pe scaune de birou, cu ochii fixați pe linia de start. Când se dă semnalul, pornesc în trombă, împingând cu putere în asfalt și propulsându-se cu spatele pe străzi, printre viraje strânse și aplauzele spectatorilor.
Nu este o glumă și nici un festival excentric, ci o competiție care a început să prindă amploare în Japonia: curse de scaune de birou, un sport în care echipe de câte trei concurenți încearcă să parcurgă cât mai multe ture într-un circuit stradal, timp de două ore.
Potrivit CNN, echipele ajung să acopere adesea peste 20 de kilometri.
Ideea i-a aparținut lui Tsuyoshi Tahara, care a organizat prima cursă în 2010, în orașul Kyotanabe din prefectura Kyoto, inspirat de o amintire din copilărie: un profesor care îl certase când se juca pe un scaun de birou.
De atunci, competiția a crescut și a ajuns să fie organizată anual în 10 orașe din Japonia, inclusiv Tokyo, Kyoto și Shizuoka. Chiar și companii mari, precum Toyota, trimit echipe la start, arată CNN.
Farmecul acestui sport, spune Tahara, este tocmai faptul că poate participa aproape oricine. Într-o țară cunoscută pentru cultura muncii intense și pentru programul prelungit de birou, cursa oferă participanților șansa de a ieși, măcar pentru câteva ore, din rutină.
CNN îl citează spunând că oamenii din Japonia „muncesc poate prea mult”, dar pot fi în același timp complet dedicați și entuziasmați de ceva aparent absurd ca o cursă cu scaune de birou.
Premiul cel mare este și el cât se poate de japonez: 90 de kilograme de orez, ales pentru că este un produs comun în toată țara și ușor de împărțit. Există însă și variații locale. La Tokyo, de exemplu, premiul întâi este de 5 kilograme de ton.
În spatele imaginii amuzante se ascunde însă un sport care cere condiție fizică serioasă.
Unul dintre participanți, Yasunori Miura, spune că se antrenează de patru ori pe săptămână cu un scaun mai greu, pentru a-și încărca suplimentar picioarele, și merge de două ori pe săptămână și la sală. El povestește că, într-un antrenament obișnuit, face chiar și 40 sau 50 de repetări a câte 200 de metri pe un scaun de sală. Competiția, explică el, nu înseamnă doar viteză, ci și tehnică, forță și capacitatea de a depăși alte echipe care rulează constant pe același circuit.
Regulile sunt surprinzător de stricte. Concurenții trebuie să poarte cască, cotiere, genunchiere și mănuși. În plus, pot folosi doar scaune comerciale obișnuite, fără modificări speciale. Problema este că aceste scaune nu sunt concepute pentru curse de stradă, iar unele modele mai fragile crapă efectiv în timpul competiției. Dificultatea diferă și în funcție de traseu: Miura spune că, în Shizuoka, denivelările sunt atât de mari încât roțile scaunelor se agață de asfalt.
Pentru a câștiga, nu este suficient un singur concurent foarte bun. De regulă, echipele victorioase parcurg între 20 și 25 de kilometri, ceea ce înseamnă că fiecare membru ajunge la aproximativ 8 kilometri de efort. Miura spune că toți trei trebuie să fie puternici, așa că antrenamentele se fac împreună, ca la orice sport de echipă adevărat.
Fenomenul are și o estetică inspirată din Formula 1. Cursele sunt prezentate ca niște Grand Prix-uri, iar materialele promoționale folosesc steaguri în carouri, imagini care sugerează viteză și chiar scântei sărind de la roțile scaunelor.
Tahara visează să ducă această competiție și mai departe și spune că și-ar dori, într-o zi, să organizeze o cursă chiar la Monaco, pe celebrul circuit urban pe care se aleargă în Formula 1.
Pentru organizatori, competiția nu este doar despre distracție, ci și despre comunitate, prietenie și o formă de joacă pe care mulți adulți au uitat-o.
Tocmai aici pare să fie secretul succesului ei: într-o lume a muncii rigide și epuizante, japonezii au inventat un sport care pare ridicol la prima vedere, dar care le oferă exact ce le lipsește cel mai mult - libertatea de a se lua, pentru o clipă, mai puțin în serios.