Aproape că nu mai circulă autobuz, troleibuz, tramvai sau vagon de metrou prin București în care să nu asculte cineva muzică sau reel-uri tare la telefonul mobil. E un comportament care-i deranjează pe mulți. Dar sunt încă puțini călătorii care au curajul să ia atitudine.
Legea e de partea lor. Doar că nu prea se poate aplica. În plus, antropologul Radu Umbreș susține că e un eșec al civismului nostru să așteptăm mereu să ne vină poliția să ne rezolve astfel de probleme.
Cum facem ca acest comportament să dispară.
Discoteca din autobuz
Urc în autobuzul 331 la stația Dridu. Câțiva tineri, probabil la vârsta liceului, în fața mea, ocupă un rând de scaune. Unii cu ghiozdane, alții cu genți de sport pe umăr.
Printre râsete și îmbrânceli amicale, unul dintre ei își scoate telefonul din buzunar și începe să navigheze de la un reel la altul.
Brusc, muzica izbucnește tare, în tot autobuzul.
„Păi naaa, păi naaa, nu te lasă mama taaa să umbli cu Babashaaaa, că te ia de lângă eaaa”.
Schimbă. Acum, vocea e feminină.
„Eee, haiaiai, dincolo de Rai, du-mă la inima ta, spune-mi unde stai”.
Schimbă. Tot voce feminină, care cântă sacadat.
„Cătălin, Cătălin, Cătălin! Tu ești băiatul meu fin, Cătălin!”
Schimbă. Voce masculină, tărăgănată.
„Bună dimineața, prieteni! Anunț foarte important! Începând de astăzi, prețul brânzei de oaie pentru weekendul viitor a scăzut la ...”
Râd toți.
Între timp, încă vreo doi băieți din grup și-au scos telefoanele. Din câte aud, cu toții se uită pe rețelele de socializare. Și niciunul nu folosește căști.
Câțiva călători mai aruncă, uneori, câte o privire dezaprobatoare către tinerii gălăgioși. Dar nimeni nu le zice nimic.
Așa că, până la urmă, le zic eu.
Cei mai mulți dintre băieții din grup se uită urât la mine. Unul spune, pe ton scăzut, indignat, un „Ia-auzi-l băăăh!”.
Cu toate astea, cei mai mulți își pun telefoanele pe modul silențios. Unul singur refuză să o facă. Dar și el reduce sonorul considerabil.
De ce să le spui celorlalți că deranjează
E un episod pe care l-am retrăit de sute de ori în autobuzele, troleibuzele, tramvaiele și trenurile de metrou din București, în ultimul an.
Am ascultat, fără să vreau, manele și hip-hop, horoscopul, dar și sfaturi de îmbogățire în funcție de zodie. Am auzit stand-up comedy cu înjurături.
Am schimbat priviri stingherite cu părinți însoțiți de copiii lor de grădiniță, în timp ce ascultam cu toții, în troleibuz, din telefonului unui pasager, sfaturi explicite despre sex.
Am aflat că există mușamale care durează o viață. Și că sunt chiar ieftine, dacă le cumperi la pachet de 3.
Am ascultat teorii despre diferența dintre „omul bogat” și „omul sărac”. Am auzit motorul Lamborghini-ului cu care subalternii îl duc pe Pescobar la pâine, în Mamaia Nord.
Am prins urale care urmau, probabil, vreunui gol de senzație. Și zgomotul făcut de trupul uman atunci când se prăbușește pe ceva tare (zgomot precedat de remarca băiatului care ținea telefonul: „Frate, ej nebuuuun? Ia-uite-l aiiici! Bhăăăi!”).
Am ascultat toate astea de nevoie. Și din ce în ce mai des.
Acum, aproape că nu mai fac nici măcar drum fără să fiu însoțit - în mijlocul de transport în comun - de călători din telefoanele cărora aud, tare, de toate: de la muzică și reel-uri până la apeluri video în timpul cărora oamenii râd, plâng și își povestesc viețile în prezența tuturor celorlalți pasageri.
Am întrerupt din folosirea telefonului mobil o mulțime de oameni de toate vârstele - de la elevi, la femei și bărbați de 50-60 de ani - cu aceeași formulă: „O rugăminte: dați telefonul mai încet! Mă deranjează.”
Mulți m-au privit urât. Alții m-au înjurat. Iar alții au răspuns scurt „Da!” și au închis sonorul telefonului.
N-am ținut nicio evidență. Dar aș zice, totuși, că mai mulți au fost cei care și-au dat telefonul pe silențios, când le-am cerut-o.
Doar de vreo două ori m-au amenințat călători pentru că am îndrăznit să le cer să oprească muzica.
Nu m-a lovit niciunul, încă. Deși, probabil, am ajuns de câteva ori la un pas să fiu „șifonat”.
Încă n-am regretat niciuna dintre intervenții pentru că toate mi s-au părut necesare. Consider că, indiferent ce asculți, e lipsă de respect să le impui și celorlalți călători să o facă. Dacă ai căști, folosește-le! Dacă n-ai căști, nu asculta nimic în mijloacele de transport în comun.
Cum pedepsește legea tulburarea liniștii
Legea 61/1991 (pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice) prevede, la Articolul 2, alineatul 25) că „tulburarea, fără drept, a liniștii locuitorilor prin producerea de zgomote cu orice aparat sau obiect ori prin strigăte sau larmă”.
Articolul 3 al aceleiași legi stabilește că amenzile pentru tulburarea liniștii variază între 200 și 1.000 de lei.
Problema este că amenzile nu sunt deloc ușor de aplicat.
Ce fac STB, Metrorex și polițiștii
Am întrebat Societatea de Transport București (STB) și Metrorex SA dacă intervin în cazul în care unii călători îi deranjează pe ceilalți. Spre exemplu, folosind telefonul cu sonor ridicat, fără căști, în timpul călătoriei.
Niciuna dintre societățile de transport nu intervine.
Iată ce a transmis STB, la solicitarea spotmedia.ro:
„Conducătorii de vehicule sunt instruiţi să intervină atunci când apar situaţii deosebite, care pot genera riscuri pentru călători, prin apelarea numărului de urgenţă 112”.
În rest, STB colaborează cu poliția pentru a-i identifica pe cei care distrug mobilierul, în autobuz. Dar încă n-a făcut o centralizare a cazurilor în care a anunțat oamenii legii cu privire la distrugeri.
Tot STB ne-a transmis că desfășoară campanii de informare în mijloacele sale de transport în comun prin lipirea de afișe cu privire la condițiile în care e firesc să călătorim și cum putem cere ajutor, la nevoie.
Călătorii deranjați de zgomot în autobuzele, troleibuzele și tramvaiele STB pot suna la 112 și la Poliția Locală a Municipiului București. Numai că, probabil, n-ar ajuta la nimic.
Până să preia polițiștii sesizarea și până să intervină – presupunând că ar ști în care dintre autobuze s-au desfășurat lucrurile – e posibil care pasagerul care deranjează să își bage telefonul în buzunar. Sau să coboare.
Metrorex a transmis, la solicitarea spotmedia.ro:
„În cazul în care sunt sesizate comportamente inadecvate/agresive în interiorul stațiilor/trenurilor de metrou, călătorilor le este recomandat să apeleze Poliția Metrou, singura autoritate abilitată să intervină și să sancționeze, în astfel de situații”.
Tot Poliția Metrou atrage, însă, atenția că „activitatea polițiștilor din cadrul Serviciului de Poliție Metrou se desfășoară, în cea mai mare parte, pedestru.
Mobilitatea este influențată în cea mai mare parte de intervalele de timp la care circulă trenurile de metrou în direcția locului de semnalare a unui eveniment, precum și de locul în care se află, la momentul sesizării, polițiștii care intervin la eveniment.
Polițiștii intervin după principiul «cel mai apropiat echipaj», astfel încât intervenția se face în cel mai scurt timp”.
Poliția Metrou a mai precizat că are doar 80% dintre posturi ocupate. Așa că și intervențiile s-ar putea să fie mai lente, din cauza numărului mai mic de polițiști.
În perioada 2020 -2024, Poliția Metrou a înregistrat 465 de sesizări cu privire la încălcarea normelor de conviețuire socială, în subteran.
A intervenit la toate și a dat amenzi de 58.600 lei, a mai transmis instituția, la solicitarea spotmedia.ro.
Cu toate astea, sunt în continuare cel puțin câțiva călători în fiecare tren de metrou din telefoanele cărora auzim muzică, meciuri de fotbal, secrete ale rețetelor de ciorbe și tocănițe și câte și mai câte.
De ce a apărut comportamentul supărător
L-am întrebat pe antropologul Radu Umbreș de ce am ajuns să folosim telefonul mobil cu sonor ridicat peste tot, inclusiv în spații închise în care îi deranjăm pe ceilalți.
Iată explicația antropologului.
„Pe de o parte, telefonul mobil a devenit așa, un fel de extensie a noastră pe care o folosim la orice: la vorbit, la ascultat muzică, la social media...
Dacă vă aduceți aminte, și când au apărut telefoanele mobile și se vorbea de peste tot – inclusiv din autobuz – erau și oameni care se declarau deranjați de comportament.
Între timp, comportamentul s-a extins. Folosesc oamenii telefonul mobil acasă. Îl folosesc într-un cerc restrâns de oameni apropiați. Îl folosesc și unde e aglomerat. Nu mai fac neapărat diferența.
Până la urmă, înțeleg de ce o fac. Vor să asculte muzică. Vor să vorbească.
Mai ales la tineri poate fi și o modalitate de a atrage atenția. Un fel de frondă. Multor oameni tineri le-a plăcut dintotdeauna să provoace. Dar am văzut, totuși, că acest tip de comportament se extinde și la cei de alte vârste.
Tocmai pentru că telefonul mobil a devenit un fel de extensie a noastră, percepem diferit și relațiile. Ai telefonul mobil și prin intermediul lui parcă e un om cu tine acolo cu care petreci timp, cu care vorbești.
Nici nu mai sesizăm că este o chestie nepotrivită. Pentru că e ca și cum aș discuta cu cineva. Dacă persoana respectivă ar fi lângă mine și am vorbi, cu ce te-ar deranja?
În plus, în relația asta prea strânsă cu telefonul, poate că nu mai suntem atenți la ceilalți. Nu-i mai sesizăm, în jurul nostru. Și nici nu ne mai pasă dacă-i deranjăm”, a explicat Radu Umbreș pentru spotmedia.ro.
Poate că, de data asta, părinții și bunicii au învățat de la copii și apoi unii de la alții că e în regulă să stai pe rețelele de socializare și cu sonorul telefonului la maxim.
Radu Umbreș: Un eșec al civismului nostru. Cum ar proceda o societate mai sănătoasă
Antropologul Radu Umbreș spune că, dacă vrem schimbare durabilă în bine, trebuie să punem umărul.
„Ce mi se pare demn de remarcat este că acest comportament nu prea este sancționat. Sau nu într-un mod îndeajuns de puternic încât să fie contracarată norma asta nou instituită. Să se impună o altă normă, care să contracareze.
Noi, în general, în mediul urban pe care-l cunosc eu, avem așa, un fel de regulă pe care aș numi-o «Lasă-mă să te las». Nu te bagi în ce fac eu, nu mă bag în ce faci tu. Și ne ignorăm. Evităm conflictele.
În acest caz, ne uităm (la cei care folosesc telefonul la volum ridicat în mijloacele de transport în comun - n.red.) și poate nu suntem siguri că ceilalți ne-ar susține dacă am admonesta pe cineva.
Dacă e să ne referim la București, transportul în comun e folosit mai mult de persoane în vârstă și de cele cu un nivel de venit mai scăzut. Nu știi: ceilalți sunt de acord cu tine? Sau dimpotrivă, ar fi mai repede de partea celui despre care tu crezi că deranjează?
Nu prea avem așa, un set de reguli de bun simț, pe care să ne putem baza și pe care să le invocăm”, a mai precizat Radu Umbreș.
L-am mai întrebat pe antropolog și dacă nu cumva vede o conexiune între ceea ce se întâmpla în anii 1990 în Statele Unite, când parte dintre americani mergeau pe stradă cu casetofoanele mari pe umăr, susținând că e dreptul lor să se exprime în spații publice, ascultând muzică (în general hip-hop).
Oare și cei care ascultă muzică tare la telefon, în autobuz, se exprimă liber?
„Până la urma, dreptul cuiva de a se exprima se oprește acolo unde începe să încalce drepturile altora. Ai dreptul să nu fii asaltat cu diverse chestii.
Și aș da aici exemplul mâncatului. Ai dreptul să mănânci în public. Dar uneori nu o faci, mai ales în spații închise, din cauza că mirosurile pe care le emană mâncarea i-ar putea deranja.
E o limită destul de fină și de ambiguă între ceea ce putem și nu putem face într-un astfel de context”, a mai spus antropologul.
Tot Radu Umbreș spune că - deși probabil s-ar putea rezolva și cu amenzi - soluția sigură și durabilă pentru a scăpa de acest comportament este alta.
„Sigur, se poate regla chestiunea prin legi și sancțiuni.
Dar o societate mai sănătoasă ar găsi modalități prin care oamenii să se controleze, să își atragă atenția unii altora. Și să se impună o normă.
Probabil că la noi nu există ideea că ar exista o normă aici. Avem ideea unei libertăți în care fiecare ce vrea. Iar dacă te deranjează, nu știu ... te îndepărtezi, faci ceva să nu mai auzi.
Noi nu prea avem acest simț civic care să te determine să îți asumi, în numele unor norme, să le spui altora: «Uite, chestia asta pe care o faci nu e Ok. Mă deranjezi. Te rog frumos să te oprești». Cu politețe, bineînțeles!
Or, noi așteptăm să vină cineva să facă ordine. Să vină poliția sau vreo altă autoritate. Ceea ce este un eșec al civismului nostru.
În loc să intervină poliția, mai ușor, mai natural și mai productiv ar fi să există o autoreglementare socială. Nu e nevoie de foarte mult pentru asta, până la urmă. Și ar fi și mult mai ieftin, la nivel de societate.
Dar din păcate, repet, nu prea avem această cultură civică în care să ne gândim că fiecare dintre noi este responsabil pentru a contribui. Odată prin respectarea normelor, dar și prin impunerea respectării lor de către ceilalți.
Noi cam băgăm capul în pământ, cum se zice”, a mai spus Radu Umbreș.
Cum învățăm să rezolvăm problema
L-am întrebat pe antropolog cum învățăm să luăm atitudine, în astfel de cazuri.
„Nu e neapărat o chestie care să se predea la școală. Începe din familie și din cercul persoanelor apropiate: părinți, vecini ș.a.m.d.
Problema este una mai generală: noi nu prea ne simțim parte a unui corp social. A unei comunități. A unei colectivități, în care avem și drepturi și obligații.
Ne simțim mai degrabă parte a unei populații, fără ceva care să ne lege. Și asta înseamnă că nu simțim că am putea contribui la ceva comun.
Și da, dacă am încerca să impunem chestia asta ține și de asumarea unor riscuri, până la urmă.
Zici. Și poate te faci de râs. Poate ești singurul care încearcă să facă ordine. S-ar putea să fii întrebat «Ok, și în numele a ce îți arogi tu dreptul ăsta (în cazul nostru, de a-mi spune că dau sonorul telefonului mai încet – n.red.)?»
Or, dacă nu avem aceste norme generice, e cam greu să găsești ceva la care să apelezi, într-o astfel de situație.
Sunt lucruri care, din păcate, nu se pot educa peste noapte. Se pot schimba, sigur. Dar e nevoie de timp”, a mai explicat Radu Umbreș.