O criză energetică veche de peste 50 de ani revine în actualitate pe fondul războiului care destabilizează Orientul Mijlociu. The Conversation arată ce s-a întâmplat în 1973, cum a fost zguduită economia mondială și ce lecții sunt relevante acum.
Pe 6 octombrie 1973, Războiul de Yom Kippur – în care au fost implicate în principal Egiptul, Siria și Israelul – a declanșat una dintre cele mai mari crize energetice ale secolului XX.
Unsprezece zile mai târziu, mai multe state arabe membre ale Organizației Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) au anunțat că vor înceta să mai vândă petrol țărilor care sprijineau Israelul și că vor reduce producția.
Efectul a fost imediat. În doar câteva luni, prețurile globale ale petrolului s-au cvadruplat.
După decenii de stabilitate a prețurilor, lumea s-a confruntat cu o penurie severă. Benzinăriile au rămas fără carburanți, unele afișând un steag roșu pentru a semnala că pompele sunt goale, iar șoferii stăteau la cozi ore întregi.
În anumite părți ale SUA, carburanții au fost raționalizați în funcție de numărul de înmatriculare. Până în martie 1974, timpul petrecut la coadă majorase costul benzinei cu aproximativ 50%, deoarece șoferii „plăteau” și prin timpul pierdut, ore care altfel ar fi putut fi folosite pentru muncă.
În toată Europa, guvernele au impus măsuri de economisire a carburanților. Țările de Jos și Germania de Vest au introdus duminici fără mașini, în timp ce Marea Britanie a redus limitele de viteză pentru a diminua consumul de benzină.
Astăzi, pe măsură ce Statele Unite și Israelul continuă un război în extindere împotriva Iranului, piețele energetice au reacționat din nou: perturbările din Strâmtoarea Ormuz, o arteră esențială pentru petrolul mondial, au împins prețurile peste 100 de dolari pe baril, amintind de șocurile de aprovizionare din anii 1970.
Aceste presiuni fac oportună o reamintire a anului 1973 și la motivele pentru care efectele de atunci au fost atât de severe din punct de vedere economic.
Când OPEC a câștigat influență
Amploarea și persistența șocului petrolier din 1973 nu au reflectat doar embargoul în sine, ci și felul în care acesta a interacționat cu sistemul economic al vremii.
O schimbare importantă a fost că SUA au încetat să mai fie principalul „furnizor de rezervă” de petrol al lumii. Timp de decenii, producția americană fusese suficient de mare încât să poată crește atunci când oferta globală se restrângea, însă producția a atins vârful în jurul anului 1972.
Fără acest tampon, piețele au devenit mult mai sensibile la perturbări. În același timp, țările producătoare de petrol din Orientul Mijlociu au câștigat o pârghie politică prin coordonarea producției în cadrul OPEC, consolidându-și influența asupra prețurilor.
Inflația a explodat, la fel și salariile
Creșterea prețurilor petrolului a împins în sus costul aproape tuturor bunurilor și serviciilor. Transportul a devenit mai scump. Facturile la electricitate au crescut. Companiile s-au confruntat cu costuri de producție mai mari și le-au transferat către consumatori.
Inflația a explodat în multe economii avansate. Muncitorii au încercat să își protejeze nivelul de trai cerând salarii mai mari. În multe țări, sindicatele puternice au negociat creșteri salariale consistente pentru a ține pasul cu scumpirile.
Așteptările au agravat șocul: temându-se de penurii, companiile și gospodăriile și-au făcut stocuri, reducând oferta disponibilă și împingând prețurile și mai sus.
În același timp, creșterea economică a încetinit brusc. Fabricile produceau mai puțin, șomajul a crescut, iar investițiile au scăzut.
Consecința economică a acestui șoc a fost un deceniu de stagflație: inflație ridicată în condițiile unei creșteri economice stagnante.
Guvernele au încercat mai multe modalități de răspuns. Unele țări, precum SUA, au introdus controale de preț pentru a limita cât de mult puteau companiile petroliere să ceară pe carburanți. Altele, precum Regatul Unit și Franța, au impus reguli de raționalizare pentru a gestiona penuriile.
Probleme pentru băncile centrale
Și băncile centrale s-au confruntat cu alegeri dificile: majorarea ratelor dobânzilor putea reduce inflația prin încetinirea creditării și a consumului. Dar dobânzile mai mari riscau, de asemenea, să împingă economia și mai adânc în recesiune.
În anii 1970, multe bănci centrale, inclusiv Rezerva Federală a SUA, au avut dificultăți în a găsi echilibrul potrivit. Fed a continuat să reducă ratele dobânzilor pentru a sprijini economia, însă acest lucru nu a făcut decât să alimenteze inflația.
Rezultatul a fost o „psihologie inflaționistă”, în care așteptările privind scumpiri viitoare ajung să se autoîndeplinească.
Lumea de astăzi are mecanisme de apărare mai solide împotriva unui șoc petrolier. Băncile centrale au acum mandate clare pentru menținerea inflației la un nivel scăzut și credibilitatea necesară pentru a acționa rapid.
Cercetările sugerează că impactul economic al șocurilor de preț la petrol a scăzut în timp, deoarece salariile se ajustează mai repede, băncile centrale acționează ferm pentru a ține inflația sub control, iar petrolul reprezintă acum o pondere mai mică în economie.
Șocurile recente confirmă această transformare: invazia rusă din Ucraina a împins în sus prețurile la energie și inflația, dar nu a declanșat o recesiune profundă.
Mai există și o altă diferență. Astăzi, prețurile ridicate la petrol pot încuraja investițiile în energie regenerabilă și au potențialul de a accelera tranziția către surse de energie mai curate.
Economiile moderne sunt mai bine pregătite
Evenimentele din 1973 oferă încă o lecție importantă.
Daunele produse de un șoc energetic depind nu doar de amploarea perturbării, ci și de mediul economic în care aceasta are loc. În anii 1970, dependența puternică de petrol, sistemele salariale rigide și politicile economice incerte au amplificat criza.
Economiile moderne sunt mai bine pregătite. Constrângerile privind oferta de energie rămân însă reale, iar perturbarea din Strâmtoarea Ormuz evidențiază această incertitudine. Durata și obiectivele conflictului actual rămân neclare, iar incertitudinea în sine este costisitoare pentru companii și pentru economie.
Prin urmare, istoria este mai puțin utilă pentru predicție decât pentru perspectivă. Dimensiunea unui șoc de ofertă este doar o piesă din puzzle. Ceea ce contează este sistemul pe care îl lovește, cât timp persistă șocul și cum influențează el așteptările.