Războaiele și pandemiile sunt capabile să ne tâlhărească de simțul umorului, încât să nu rămână decât cinism, resemnare sau apatie, spune medicul psihiatru Gabriel Diaconu.
Într-un interviu acordat SpotMedia.ro, dr Diaconu a explicat care sunt presiunile și pericolele la care ne este expus psihicul în această perioadă post pandemică: „Oamenii investesc foarte ușor pe bursa speculei emoționale când nu se simt bine, căutându-și o suzetă existențială”.
Nevindecați după trauma pandemică, am intrat sub semnul altei crize: „Războiul sângeros dus tocmai de Rusia cred că a trezit în români o genă latentă și o îndârjire transgenerațională.
Naționalismul românilor e foarte curios, pshiatric vorbind. E adoctrinar, poporanist și ține de legătura metafizică cu pământul. Aici rezonăm cu Ucraina”.
Dar, spune Gabriel Diaconu, există și soluții pentru a ne păstra igiena mentală.
De la reacțiile paradoxale ale unor cunoscuți, până la valul de sinucideri, inclusiv stranii ca a femeii care s-a aruncat de pe bloc împreună cu copiii, violențe în familie, în stradă, lumea pare că trece printr-o criză și la nivel psihic. Se întâmplă ceva cu noi?
În anii de pandemie, mai multe organizații au făcut o monitorizare a stării de sănătate a populațiilor din diverse țări și a devenit evident că efectul pandemic asupra comunităților este din ce în ce mai apăsător.
Pentru că suma măsurilor luate pentru salvarea de vieți a însemnat și claustrație, distanțarea socială, întreruperea palierelor firești de comunicare, telemunca, refugiul digital.
Momentul când au fost ridicate restricțiile a scăpat probabil atenției oamenilor. Am atins, simbolic, limanul pandemic și nimeni nu a ieșit să spună asta oamenilor, pentru că e o victorie relativă. În urmă au rămas zeci de mii de morți, numai în România, 6 milioane, doar oficial, la nivel mondial.
Este o victorie crâncenă și umanitatea suferă în mijlocul unei celebrări, care nu a prea fost, și începe lunga convalescență postpandemică. Iar în timpul ei avem război la graniță, cu toată retorica nucleară care pare că i-a smintit și pe cei care o rostesc, și pe cei care o neagă.
Când nu sunt vremuri simple, tumultul social, cultural generează niște extreme. Ele au fost tot timpul acolo, numai că acum sunt mai dese, iar noi mai atenți.
Mi se întâmplă din ce în ce mai des în ultimele săptămâni să discut cu pacienți care refuză să dea masca jos. Vă dați seama cât de traumatizați au putut să fie încât, și când este sigur, ei rămân sub umbrela apocalipsei epidemiologice?
În anii pandemiei nu am creat vreo instituție care să răspundă nevoilor emoționale postpandemice ale oamenilor. Nu avem niciun plan postpandemic de îngrijire a sănătății mintale. Prioritățile sunt altele.
Psihiatria a fost mereu Cenușăreasa sistemului medical.
Nu mai e chiar așa, oamenii sunt mai pregătiți să caute sprijin, dar ezitarea finanțiștilor din acea perioadă vine.
Cine bagă bani se așteaptă să facă bani. Sunt ramuri de intervenție unde rata de profit e rapidă și vizibilă. Ar trebui să îi convingem pe guvernanți să învestească astăzi în sănătatea mintală și să aibă rodul peste 10-15 ani.
De ce atât de mult?
Povara perversă a dizabilității psihice e dată de faptul că lovește direct în celula societății – familia. Părinții cu boală mintală „dau mai departe” tare, fiind greu accesibili de către copii, nu se ridică la înălțimea așteptărilor în privința creșterii lor.
Când părinții consumă mult alcool, au comportamente maladaptative, insecurități, copiii duc mai departe. Ereditatea în cazul infarctului sau al cancerului nu se compară cu această cale alternă de traumă și adversitate psihologică timpurie, care dictează parcursul unei întregi civilizații.
Nu există boală cunoscută pe lumea aceasta care să nu vină la pachet cu o suferință psihică.
Deci respectul pentru îngrijirea sănătății mintale ar ridica o povară de pe întreg sistemul sanitar, de protecție socială, de acces pe piața forței de muncă, dar nu deodată, tocmai pentru că vrei să schimbi un mod de viață.
Cine e azi dispus să bage 10-15 miliarde de euro, suma care nici nu e foarte mare în raport cu nevoile, pentru că peste 10 ani acești bani vor fi scutit de la bugetul de stat 50 de miliarde? Raportul e 1 la 5, 1 la 10.
În SUA, un studiu a dovedit că pentru fiecare dolar cheltuit de contribuabilul american pentru alcool, statul american dă 5 dolari în deconturi medicale.
Postpandemic, indicatorul sănătății mintale e nevralgic, există o suferință care conduce lumea către o stare de criză. Dar, desigur, nefericirea, criza unor oameni, e o oportunitate de afaceri pentru alții, inclusiv din punct de vedere electoral.
Așa apar mișcările extremiste, partidele radicalizate, liderii providențiali, tot felul de "Isuși pe măgăruși", care promit să-ți dea ceva în plus în defavoarea celuilalt. Dezbinarea naște profeți și escroci, de multe ori vorbim de aceeași persoană.
Oamenii investesc foarte ușor pe bursa speculei emoționale când nu se simt bine, căutându-și o suzetă existențială.
Cum spuneați, războiul e la graniță, dar și pe ecrane. Imaginile de violență extremă, care se revarsă peste noi practic nonstop, au și ele un efect?
Cu siguranță, da. Alegerea televiziunilor de a transmite violența are două izvoare. Primul este nevoia de rating. Sângele vinde, iar impactul acestor imagini se traduce în bani.
Al doilea ține de faptul că alternativa de a nu vorbi este de neimaginat. Tăcerea mediatică, vidul informațional ne-ar face complici.
Contemplarea ororii a generat schimbări fundamentale de paradigmă în istorie: contemplarea lagărelor de concentrare la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial, a genocidului din Rwanda și Congo, apoi după 11 septembrie. Pe șiragul de mărgele este acum Ucraina, după cum putea fi altă țară.
La Siria nu ne-am uitat la fel de atent.
Ba da, dar lipsea convalescența postpandemică.
Nu e și teama că am putea urma noi?
Românii manifestă o cumpătare binevenită. Nu se tem cel mai mult de război. Mai degrabă se tem de recesiune, de privațiuni.
Războiul sângeros dus tocmai de Rusia cred că a trezit în români o genă latentă și o îndârjire transgenerațională, născută din vechi angoase ale comunismului și ale influenței vântului de la Est.
Un partid de filiație rusă care reușise să seducă destul de mulți români s-a prăbușit după începerea războiului. Foarte rar a picat un partid atât de repede.
Naționalismul românilor e foarte curios, pshiatric vorbind. E adoctrinar, poporanist și ține de legătura metafizică cu pământul. Aici rezonăm cu Ucraina.
Nu cred că pe români îi deranjează că Rusia se luptă cu Ucraina, dar îi scoate din minți că Rusia ia pământul ucrainenilor.
Ați observat modificări în cazuistică?
Absolut. În prima lună de invazie am avut un scurt val de bărbați tineri speriați că ar putea fi încorporați. Am avut persoane panicate de escaladarea războiului.
Acum unele lucruri s-au așezat. Mai am persoane speriate de potențialul unui atac nuclear. Sunt mai degrabă dintre cei care au trăit Cernobîl. Înfrigurarea e dublă pentru că avem și o memorie celulară despre Cernobîl, nu doar literară.
Și mai avem un lucru pe care l-am dus cu noi: naivitatea unei generații sub controlul totalitar al regimului. Informația nu a circulat, nu numai atunci, dar nici în anii următori, nici măcar după ’90. Faptul că vorbim în șoaptă despre riscul nuclear este simptomatic.
Nu trebuie urlat, nu avem nevoie de o percepție deșănțată a riscului, dar știind cât de precară e România în pregătirile unor asemenea evenimente, cred că discuția este inevitabilă.
Ce lipsește cras acestei generații și în prea multe locuri din arcul guvernamental și administrativ e minima competență educațională, în primul rând.
Am avut un simpozion cu CNCAN, organizat pentru medici, pentru restabilirea cunoștințelor de bază privind radiațiile, pentru că, făcând un sondaj în rândul cadrelor medicale, am constatat că nu știau diferența dintre o radiație nucleară și una ionizantă.
Oamenii au decăzut în România în privința culturii generice și, de aceea, suntem vulnerabili. Au decăzut și liderii, iar o țară fără un leadership educat, competent, antrenat e oricând predispusă la accidente sociale.
E musai să facem o catamneză, o autopsie psihologică a pandemiei și încă nu îndrăznește nimeni.
Ce am greșit, ce am ratat, ce nu ar trebui să se repete, ce ar trebui să facem mai bine, unde ar trebui să investim mai bine, în factorul uman sau în echipamente, care e viziunea? Asta e catamneza: ce faci după ce închei un proces?
Dar noi nu avem nici azi o catamneză a fenomenului Colectiv. După 6 ani, noi nu avem încă o viziune despre marii arși, nu avem o capabilitate să-i tratăm.
Am avut cea mai mare campanie de vaccinare împotriva unui agent patogen din istoria României. Se putea mai bine?
8 milioane de vaccinați e suficient în raport cu resursele noastre? Data viitoare, pentru că este evident că va exista în viața noastră sau a urmașilor noștri, va fi la fel de bine dacă nu începem să lucrăm? Eu cred că nu.
Am mai remarcat o creștere a conspiraționismului până la niveluri care frizează patologicul, „absolut totul este o minciună”, și o inclinație la opoziție față de orice regulă, chiar către anarhie, ca răspuns la restricțiile pandemiei.
În vremuri de pace, dezinformarea e agent de ubicuitate, dar nu e relevantă. Oamenii pot avea credințe bizare, magice, iraționale, care țin de diversitatea culturală.
În fața unei amenințări punctuale, canalele de irigații pe care le-am construit, rețelele sociale, rețelele informale dintre oameni, devin șenale ale dezinformării.
În pandemie, conform studiilor, doar 12 oameni au fost izvoarele unor idei care s-au răspândit cu o viteză amețitoare și au cuprins milioane de oameni. Virulența ideilor a depășit cu mult virulența patogenului.
Nu suntem pregătiți să răspundem definitiv de ce s-a întâmplat asta, care este noua vulnerabiltate a lumii din perspectiva interacțiunii om-mașină, până unde merge în asemenea medii constituționalismul și de unde începe sinuciderea culturală.
Facebook a introdus abia în contextul războiului din Ucraina un mecanism de fact checking care nu funcționa în pandemie.
Dar noi ținem mai mult la libertatea de expresie decât la adevăr. Românii vor să se facă auziți și probabil că e și acesta un efect postpandemic, reculul după starea de alertă și interdicții.
Și turbulențele anarhice sunt o formă de purgație socială, fac parte din procesul de doliu.
Cum ne putem proteja de derapaj în aceste vremuri grele? Cum păstram igiena mentală?
Igiena mentală începe cu fundamentele sănătății: somnul bun, mâncarea bună, mișcarea, rețeaua bună de prieteni, sistemul de suport afectiv. Fără acești piloni fundamentali nu se poate.
În plin război informațional, oamenii au nevoie să se educe și să revină la un fel de a trăi în societate activ, angajat, nu pasiv și contemplativ.
Oamenii au nevoie să îmbrățișeze cauzele. Cele comunitare fac parte dintr-o cultură pe care noi încă o privim temător. Ce înseamnă?
Curățenia mediului în care trăiești, a aerului pe care îl respiri, calitatea alimentelor pe care le consumi. Sunt acele lucruri la care poți să contribui în comunitatea din care faci parte.
Infernul urban e patogen psihologic și ieșirea din el nu se face când te înșiri cârnat pe Valea Prahovei. Se face către o filosofie de viață verde în mediul urban. E păcat că oamenii nu luptă pentru copacii lor, pentru parcurile lor etc.
De ani de zile, oamenii consumă mai mult informații vizuale decât informații scrise. Este simptomatic, pentru că imaginea văzută nu e egală cu slova citită. Vederea te înșală mai ușor decât cuvântul, pentru că nu e nevoie să gândești ca să vezi.
Cea mai mare înșelăciune la care sunt supuși românii este imaginea văzută. În tratatul de dezinformare al lui Volkov, printre credințele care îi fac pe oameni vulnerabili la dezinformare este ”cred pentru că am văzut”.
În Biblia dezinformării, la început a fost imaginea, nu cuvântul. Ce văd românii pe rețelele sociale, la TV, în podcasturi etc îi predispune la credințe pe cât de țipătoare, pe atât de puțin filtrate prin cuvânt.
Un test de turnesol în cabinetul meu este să îi pun pe oameni să vadă un videoclip de 2 min 44 sec, cu un experiment făcut pe maimuțe, care explică principiul inechității, și după aceea să povestească, să reformuleze ce au văzut.
Interesant că după primul moment de „șoc și groază ” își opintesc mintea și spun lucruri remarcabile. Încă reușim să ne muncim mintea. Și, de aceea, nu suntem atât de ușor de dus de nas pe cât e reputația noastră.
Pe de altă parte, nu trăim într-un univers al adevărurilor mutual exclusive.
Am o pacientă care a surzit de o ureche după prima doză de vaccin, era convinsă că vaccinul a fost cauza, eu nu. Între timp, au apărut studii că acesta poate fi un efect secundar rar al vaccinului. Și i-am spus pacientei că îmi pare rău că m-am înșelat.
E un lucru pe care ar trebui să-l practicăm mai des, filtrul nostru inițial să sufere modificări. Ceea ce pare uneori incredibil, uluitor nu înseamnă că este neapărat un fals.
Trebuie să facem exercițiul de căutare perpetuă a adevărului, fără de care nu putem fi bine.
Deci îmbrățișarea cauzelor și ne-lenevirea minții.
Și simțul umorului. Și nu e vorba numai despre bancuri.
Am avut un pacient comediant care și-a pierdut temporar simțul umorului după o intervenție pentru o tumoră pe creier. Am contemplat câteva luni cum șonticăia, în genunchi se ridica spre o glumă bună.
Războaiele și pandemiile sunt capabile ca pentru un timp să ne tâlhărească de simțul umorului, încât să nu rămână decât cinism, resemnare sau apatie.
Un prim pas de frondă împotriva infernului pandemic sau militar este umorul.