Un medic anestezist român din așa-numita „prima linie” povestește despre noile provocări ale meseriei în epoca SARS-CoV-2, despre pacienți, boala necunoscută și coronascepticii care le știu pe toate.
În paturile pe care le-a văzut duminica trecută președintele Klaus Iohannis stau, de luni, bolnavi Covid. Legați la aparate. Intubați. Dacă au norocul unui organism puternic, vor pleca de acolo pe picioarele lor.
Sunt patru paturi într-un corp de cinci containere. O minisecție de terapie intensivă improvizată pentru a permite Institutului Clinic Fundeni să se ocupe de mai mulți coronapozitivi.
Numărul celor ce au nevoie de aparate pentru a supraviețui unei infecții cu virusul SARS-CoV-2 crește continuu în România.
"E nevoie de oameni"
Institutul Clinic Fundeni este un caz oarecum fericit: s-au strâns fonduri din donații, astfel ca paturile să vină cu tot cu aparatură. Și nici deficitul de cadre medicale nu este la fel de acut ca în alte spitale.
Dar se simte, pentru că, până la urmă, Clinica de la Fundeni face și ea parte din corpul epuizat al sistemului medical românesc.
„E nevoie de oameni. Nu există capital uman suficient, așa că s-a încercat expandarea resurselor inclusiv prin delegarea unor responsabilități sub un control”.
Profesorul Dana Tomescu (în stânga în foto) este doctor în medicină și șefa secției de anestezie și terapie intensivă 3 din clinica Fundeni.
Undeva în mijlocul primei mele întrebări, vocea doctorului Tomescu rostește, peste vorbele mele, cuvântul „Amenințată”. Așa trăiește perioada aceasta.
„Mă simt diferit față de cum m-am pregătit să fiu. M-am pregătit să fiu anestezistă-reanimatoare și să salvez oameni. Nu m-am pregătit să-mi pun viața în pericol pentru acest lucru. Temerile pe care le-am avut până să intrăm în contact cu astfel de pacienți s-au diminuat. Nu au dispărut”.
Peste puterile sistemului
Pe 26 noiembrie, în ziua în care se împlineau nouă luni de la primul caz de coronavirus în România, în spitalele din ţară, 1.226 de pacienți erau internați la ATI.
Printre inaugurări festive în campaniile electorale, gafe ale administrației și declarații contradictorii, numărul de paturi de terapie intensivă aflate la dispoziție pentru pacienții infectați cu virusul corona pare a fi fost depășit de solicitări.
E în regulă, spun autoritățile, se anunță noi paturi. Cumva, cifrele nu se potrivesc. Dar cine le mai numără?
Paturile singure nu rezolvă problemele. Este nevoie de aparatură și de oamenii calificați. Legislația este încă perfectibilă și unele ambiguități din normativele în vigoare îi țin pe medicii de alte specializări departe de secțiile Covid. Așteaptă o garanție. Pandemia nu așteaptă, însă.
„Pandemia este dinamică. În situații de urgență, lucrurile devin mai laxe și vor avea și puncte slabe”.
Doctorul Tomescu vede și bunăvoință, și implicare. Are convingerea că legislația va fi îndreptată. Până la urmă, e veche de un deceniu și jumătate, nu se mai poate lucra în 2020 după o lege din 2006.
Covid-19: Medicii cer o lege a malpraxisului
Până una-alta, e nevoie de personal acum „se caută voluntariate, se caută rezidenți care au drept de liberă practică supravegheați de un medic specialist. Toată lumea caută o formulă să ne protejeze, dar e important să protejeze și actul medical și să-i ofere siguranță pacientului. Armonizarea tuturor acestor lucruri e foarte dificilă”.
Aproape 2.000 de studenți la Medicină se alătură, ca voluntari, cadrelor sanitare din prima linie
„Ei le știu pe toate”
Era o vreme când viața pacientului în spital se împărțea între orele de vizită ale medicului și cele de vizită ale familiei.
De când cu pandemia, niciun aparținător nu mai ajunge la patul bolnavului. Zile în șir e așa. Cei de afară nu știu nimic despre rudele lor internate. Iar bolnavii au, pe lângă fizicul răvășit de virus, psihicul distrus de incertitudine. Sunt slăbiți și singuri printre necunoscuți. Pacienți străini, medici străini.
Asta dacă sunt conștienți. Mulți sunt ținuți în comă indusă, pentru a da voie organismului să se concentreze pe lupta cu virusul.
„De cei mai mulți pacienți te atașezi”, spune medicul ATI. „Sunt pacienți care intră în operație și nu mor dar care, post-operator, după zile de comă, sedați, intubați, pot să moară. Oameni cu care ai vorbit înainte de operație, cărora le-ai explicat chiar tu toate riscurile, toată devenirea pe care o pot avea post-operator. Te simți încărcat”.
Și-atunci se aude din afara zidurilor spitalului „jos dictatura medicală” sau „medici mincinoși”. Se aud coronascepticii. Indignați, negaționiști, anti-sistem.
„Sunt oameni care nu așteaptă argumente. Ei le știu pe toate. Au expertiză. Nu cred că vreodată voi reuși să-i conving că lucrurile se întâmplă așa”.
Profesorul Dana Tomescu: „Mă simt ca un cadru didactic fără studenți”. Și, din nou, medicul Dana Tomescu: „I-aș pofti să vadă cum se lucrează cu pacienții Covid, cum reacționează aceștia la tratamente. Ce volum de muncă este la această boală în care toate cutumele se modifică și la care comportamentul este foarte diferit în terapie intensivă.
Să vină să trăiască sentimentul acela când pierzi un pacient într-o afecțiune pe care nu ai cunoscut-o. Dacă ar veni să participe la această dinamică, la lupta noastră și la ceea ce se întâmplă cu cei care decedează, ar înțelege că pot face niște gesturi minime, prin care să nu își bată joc de munca și de viața altora”.
Semnele care pot salva
Poți spune despre vreun pacient că dacă ar fi venit mai devreme ar fi scăpat?
„Este unul dintre principiile mele de etică: pot spune ceva despre un pacient abia atunci când îl văd și îl evaluez eu sau echipa mea. Este o zonă foarte imprevizibilă, evoluția acestor pacienți. Sunt pacienți care au hipoxemie silențioasă, care nu știu, dacă nu își pun un pulsoximetru pe deget, că au saturația oxigenului la limita supraviețuirii.
Oameni tineri sau în formă pot să compenseze saturația scăzută, care altfel ne-ar fi făcut să-i punem pe aparate de respirație sau pe oxigen. S-a întâmplat însă la atâția pacienți să moară pe loc”.
Poate fi foarte simplu, în secolul 21, să nu ajungi la medic decât când e prea târziu.
Doctorul Tomescu recomandă „acele mici dispozitive, pulsoximetrele, există și ceasurile inteligente care au tot felul de sisteme care monitorizează pulsul, inclusiv saturația de oxigen, există brățări pentru sport.
Pacienții pozitivi care vor să stea acasă trebuie să aibă cel puțin un pulsoximetru cu care să-și măsoare saturația. Nu trebuie să ajungă la spital cu saturația 80. Sub 95 pot avea nevoie de oxigenoterapie. Și e bine să nu fie sceptici. Scepticismul ar putea să-i transforme în listele acelea negre”.
Aș fi vrut să mai stau de vorbă cu doctorul Dana Tomescu. Eventual să ne fi așezat pe marginea unuia dintre acele paturi care așteptau a doua zi pacienți Covid și să o întreb dacă s-a simțit epuizată, în vreun moment. Și ce face când nu mai poate. Dacă e pregătită pentru ce se spune că va urma. Dacă ar alege din nou această meserie. Și ce spune familia.
O aștepta, însă, tocmai familia. Se grăbeau să aprindă o lumânare, într-o biserică. Știți, Covidul nu este întotdeauna doar boala aceea necunoscută cu care medicii se luptă pentru viețile altora. Uneori intră, brutal, și în viața privată.
Cristian Ștefănescu