N-a trebuit doar să luptăm în istorie, știam dinainte că nu putem să învingem și atunci trebuia să găsim alte forme, ca șmecheria, bășcălia, care amândouă pot să ne facă rău, ca orice medicament care, luat într-o doză prea mare, îți face rău, dar care au reușit să ne salveze.
Ana Blandiana a decis să publice jurnalul pe care l-a scris în ultimii doi ani ai dictaturii comuniste sau, așa cum o descrie ea, a timpului absurd pe care îl trăia. E o carte de memorii puternică, necosmetizată, în care poți să simți atmosfera de suspiciune generalizată dintr-o țară intrată într-un scenariu dicatorial fără logică. Două sunt constantele care au făcut-o să fie puternică și să nu pună nuanțe răului: scrisul și iubirea dintre ea și scriitorul Romulus Rusan, o iubire cinematografică, după ce acesta a cerut-o în căsătorie la o oră după ce s-au cunoscut.
„Există două personaje de care eu eram foarte apropiată și pe care le apăr în carte, deși îmi pun problema dacă trebuie sau nu apărate, Dinescu și Buzura. Faptul că amândoi au fost de partea lui Iliescu după 1989, Iliescu, care, în mod evident și cum se spune acum, cu subiect și predicat, apăra noțiunea de comunism și acoperea atâtea dintre crimele care se făcuseră, dovedește că probabil n-am avut dreptate când i-am apărat atunci, dovedește că exista ceva tulbure încă de atunci. Dar mie mi se pare mai ușor să fiu de partea celor din Piața Universității, care regretă ce n-au făcut, decât să fiu din partea cuiva care a fost atunci contra lui Ceaușescu, dar este după aceea de partea lui Iliescu”.
Volumul Mai-mult-ca-trecutul. Jurnal, 31 august 1988–12 decembrie 1989, a apărut la Editura Humanitas și a fost punctul de plecare al acestui interviu-eveniment.
Ana Blandiana, această carte, care e un jurnal care acoperă anii 1988 și 1989, este un document foarte important pentru generația mea, generația celor care în 1990 abia începeau să afle lucruri despre ororile comuniste. Simțiți cumva că ar fi fost mai bine să apară acea carte atunci, mai bine pentru tot ce a urmat după, pentru toată societatea care încerca să se democratizeze?
Primul meu șoc și unul dintre motivele pentru care m-am hotărât s-o public a fost faptul că atunci a fost mai rău decât țineam eu minte. Ceea ce mi se pare cu adevărat ciudat, pentru că nu fac parte dintre oamenii care ziceau că era mai bine pe vremea lui Ceaușescu. Dimpotrivă.
Am știut mereu că era rău, și am considerat că n-am uitat și dimpotrivă, am scris despre cultul memoriei. Și totuși, descoperind niște pagini scrise atunci, am avut surpriza că răul era mai absurd, mai nebunesc decât îl țineam eu minte, ca și când pe parcurs aș fi aranjat puțin lucrurile, memoria ar fi stilizat puțin aducerea aminte și ce urma să rămână.
Probabil că una dintre explicații este faptul că tot ceea ce ni se întâmplă în tinerețe până la urmă se cuprinde într-un fel de lumină plăcută. Probabil și din cauza asta și pentru că pe de altă parte, în mod evident, sunt acum alt om decât personajul din carte, iar acest alt om, care trăiește de 30 de ani într-o societate de consum, a pierdut înțelesul absurdului, care era o noțiune de bază în comunism.
Am o poezie despre ce or să zică tinerii care se vor naște după, e și cântată de niște tineri astăzi. Eram obsedată de chestia asta și acum prima mea emoție a fost cum cei ca dumneavoastră, dar și cei care s-au născut după, vor reacționa.
Recitindu-vă caietele de atunci, ce vi se pare cel mai greu de îndurat când trăiești într-un regim de tipul dictaturii comuniste care a fost în România? Ce vi s-a părut cel mai dificil de acceptat, de îndurat, de trăit?
Forma mea de nevroză a fost nehotărârea între protest și protestul politic, nu ca scriitor și care ar fi atras după sine, evident, o represiune serioasă, deci terminarea scrisului. Deci faptul că nu puteam să mă hotărăsc să optez între scris și protestul care ar fi fost forma de morală pe care o consideram cea corectă. Și asta, de fapt, e tema acestei cărți, temă care a fost de nesuportat. Într-o legătură atât de puternică precum cea dintre mine și soțul meu, a fost singura temă pe care ne-am ciocnit, pentru că el spunea, și acum sunt convinsă că el avea dreptate, spunea că scriitorul trebuie să înregistreze, nu să schimbe. Numai că tot ceea ce trăiam era atât de îngrozitor, încât nu credeam că există ceva mai important decât să schimbăm.
El avea o convingere puternică că așa stau lucrurile, că este mai bine pentru un intelectual să lase mărturii despre epocă decât să încerce să o schimbe și să ajungă în temniță sau în exil? Sau era și o formă de a vă proteja, pentru că pe fundalul epocii, pe fundalul acestei cărți sunt figura lui, cuplul dintre dumneavostră, iubirea mi se pare că e celălalt personaj principal care dă alternativa la epocă.
Cred că amândouă, adică cred că pot susține cu egală dreptate ambele puncte de vedere și singurul argument dincolo de posteritatea care aparține întotdeauna scrisului este faptul că românii nu au cultul propriilor lor eroi.
Cei care au protestat au dispărut din memoria publică. Am dat mereu exemplu lui Liviu Babeș, pentru că el are un termen de comparație în Cehoslovacia, unde tot așa, un tânăr și-a dat foc ca să protesteze și a devenit erou național. Are statuie în principala piață a orașului, în timp ce la noi nici nu îi știe nimeni numele.
De ce credeți asta? Credeți că ne este foarte greu să ne uităm în oglindă atunci când admitem că cineva a fost mai bun și mai puternic decât noi? De ce nu avem un cult al acestor eroi autentici? Pentru că chipuri cioplite ne facem.
Cred că a fost greu să schimbăm diapazonul, după ce reușisem să rezistăm făcând bășcălie. Adică ar fi trebuit să ne schimbăm pe cu totul altă șină. Am avut odată o conferință la Teatrul Național despre bășcălie, ea s-a dovedit de-a lungul veacurilor un bun instrument de salvare, dar care ne-a dizolvat, care nu se știe dacă nu ne-a făcut mai mult rău.
Bășcălia de pe stadion. Ceaușescu, pus în bancuri ca formă de rezistență sau ca formă de eschivare de la conștiință, de fapt?
Era o formă de supraviețuire care funcționa. Funcționa într-un mod extraordinar. Simplul fapt că în mod evident acum avem mult mai puțin umor decât aveam atunci dovedește cât de autentic și profund era acel fel de a reacționa.
Dar tehnica aceasta a supraviețuirii în istorie ce pierderi aduce? Dacă scopul e să supraviețuiești?
Răul pe care îl face a la longue este că dizolvă criteriile. Nu poți să trasezi ferm niște linii de demarcație între rău și bine, dacă pe parcurs încerci să le iei peste picior.
Este foarte complicat, într-adevăr foarte complicat, dar întotdeauna am crezut că istoricii nu vor fi singurii în stare să descrie acea epocă, pentru că era aberantă, totul era absurd, adică nu se desfășura pe niște coordonate logice. Mă gândeam că scriitorii vor fi în mai mare măsură în stare să refacă epoca. Din păcate, nu prea se întâmplă. De exemplu, rușii o fac. La ruși continuă să apară mari scriitori care descriu represiunea anilor 30-50 într-un mod extraordinar.
Nu a apărut o carte cutremurătoare despre fenomenul Pitești, de exemplu, o temă uluitoare.
Și ofertantă chiar și psihologic.
Exact, din toate punctele de vedere. Cred că, printre altele, înclinația noastră spre umor explică asta. Există o frază a lui Platon care spune că niciun popor nu e atât de rău încât să nu merite să-ți dai viața pentru el atunci când îi aparții. Nu e vorba de dat viața, dar e vorba de a judeca, niciun popor nu e atât de rău încât dacă îi aparții, să ai dreptul să-l condamni. Trebuie doar să analizezi și la o analiză adâncă, istoria psihologică a poporului nostru este extraordinară, absolut extraordinară și de multe ori m-am gândit că felul în care anumiți străini se îndrăgostesc de noi vine și din faptul că simt aceste lucruri stranii din formarea noastră, mai mult decât le simțim noi.
De exemplu, faptul că în basmul românesc se petrec anumite acțiuni într-un loc în care ajunge Făt-Frumos, iar locul acela este locul în care se bat munții în capete. Este o formulă absolut genială. Nu există o metaforă mai potrivită care să ne rezume istoria decât această localizare a noastră în locul în care se bat peste noi munții, iar noi trebuie să inventăm forme de a supraviețui și de a scăpa într-un fel, deoarece, în mod evident, munții sunt mai puternici decât noi.
Adică gândiți-vă că am fost mereu între trei mari puteri, Imperiul Otoman, Imperiu Rus și Imperiul Habsburgic, complet diferite de noi și ca origine, și ca putere și ne erau dușmani nouă și dușmani erau și între ei. În această situație extraordinară am reușit totuși să supraviețuim, să ne păstrăm definiția.
Nu e vorba doar de a rămâne în viață, pentru că și sclavii rămân în viață, dar faptul că n-am fost islamizați, de exemplu, ca bulgarii, o mare problemă a Bulgariei de azi a fost problema minorității islamice care era mare și care se născuse acolo.
O minoritate care a fost opresată în comunism.
În mod clar am reușit în mare măsură și prin șmecherie. N-a trebuit doar să luptăm, că știam dinainte că nu putem să învingem și atunci trebuia să găsim alte forme, ca șmecheria, bășcălia, care amândouă pot să ne facă rău, ca orice medicament care luat într-o doză prea mare îți face rău, dar care au reușit să ne salveze. Deci lucrurile sunt foarte complicate.
De exemplu, avem mereu problema Bisericii ortodoxe, care funcționează cum funcționează și mai e și faptul că este acuzată că de-a lungul timpului a colaborat. Este adevărat, dar ea a reușit să-și păstreze bisericile și să-și păstreze mănăstirile.
Această strategie de supraviețuire a bisericii nu este compromisă chiar de faptul că acum, în democrație, biserica este opacă și nu-și deschide arhivele din comunism?
În orice caz, ea este una din victimele acestea supraviețuiri. Felul în care funcționează acum și e clar că va reuși să supraviețuiască în profunzime, în măsura în care ea însăși va reuși să revină la valorile supreme.
Există în prefață un loc în care spuneți că în ziua de azi este chiar mai greu să-ți găsești metodele și drumul de a fi cinstit decât era într-o dictatură absurdă.
Se consideră că în condițiile dictaturii și ale răului s-a văzut cine era bun și cine era rău. Nu este adevărat. Toți se ascundeau atunci, și bunii și răii, în timp ce în condițiile libertății, când nimeni nu te mai obliga să faci rău sau să fii de partea rea, deși ai avea avantaje, s-a văzut cine a fost bun și cine a fost rău.
Tot timpul ați avut acest regret și această dilemă morală, că nu ați făcut mai mult în termeni de rezistență publică, de rezistență politică. Dar oamenii care apar în carte, unii dintre ei intelectuali, figuri publice și astăzi, nu făceau nici măcar când făceați dumneavoastră și vă întrebau chiar “ce ți-a trecut prin cap, ce-ți veni să scrii așa?”.
Se vede în aceste pagini cât de tare mă rănea faptul că se mirau. Există o scenă în carte în care un coleg de facultate al soțului meu, un inginer, a venit la noi și ne-a povestit niște grozăvii despre relațiile uzinei lor cu conducerea de partid. Povestea, de exemplu, că erau la o consfătuire unde vorbea Ceaușescu și care le dădea indicații și spunea asemenea prostii încât îi era frică și să nu scrie, că trebuia să scrii tot, dar și să scrie asemenea aberații, că ar fi părut că el ca inginer își bate joc. Și totuși, după ce ne-a povestit toate astea, m-a întrebat “De ce ai făcut-o?”.
Am făcut ceva ce nu credeam că trebuie să facem toți. Era ceva foarte puțin ce-am făcut, dar faptul că mă simțeam altfel l-am suportat foarte greu.
Cum ați suportat faptul că nu a existat o solidarizare masivă cu dumneavostră? Au existat voci izolate, dar în niciun caz ceea ce ați propus dumneavostră, un manifest care să condamne tot ceea ce se întâmplă în comunism.
Pe de o parte a existat solidarizarea cititorilor care copiau de mână, care difuzau, care îi spuneau lui Ceaușescu Arpagic, dar n-a existat o solidarizare nominală, ca să zic așa. Adică nimeni nu și-a luat răspunderea. Dar nu asta era problema, să se solidarizeze cu mine.
Problema mea pe parcursul acelui an a fost că mi se părea că descoperisem o formulă ca să scriem un text absolut de analiză și de condamnare totală a ceea ce se întâmplă în România, să îl arătăm unui mare număr de colegi, nume care ar fi avut greutate, ei să-și dea acordul, dar textul să nu fie semnat, să fie trimis separat și pe alte linii să fie trimisă lista. Să se știe cine e de acord. Dar în felul ăsta ei oricând la o represiune ar fi putut să nege.
De ce nu s-a coagulat disidența, rezistența în România? I-am avut pe cei care au spus “cu toții au colaborat cu Securitatea, într-un fel sau altul”.
Această poziție, toți sunt vinovați pentru că au colaborat, nu este cea corectă, dar fiecare din noi de fapt am avut în fundul sufletului o vinovăție. Eu cel puțin am simțit-o tot timpul și se vede din această carte, în sensul că în mod evident am făcut mai puțin decât polonezii, de exemplu. Sigur, noi nu am avut un Papă, ceea ce era enorm. Întotdeauna se pot găsi explicații, dar post factum n-ai dreptul să judeci fără să să aduci toate argumentele pro și contra.
De asta mi se pare esențial ce a fost Piața Universității. Pentru mine Piața Universității rămâne un element absolut esențial al epocii post-Revoluție, post-1989. Acei oameni au reprezentat majoritatea în toate protestele, și în cele Rezist. Se spunea că erau tineri în Piața Victoriei, dar de fapt majoritatea erau oameni între două vârste, care mai fuseseră și în Piața Universității. Elementul esențial era faptul că ei regretau că nu făcuseră mai mult, nu regretau nimic din ceea ce făcuseră.
Nu erau oameni vinovați pentru ceva. Erau oameni care se învinovățeau singuri că nu făcuseră mai mult.
Credeți că trecem prin același fenomen și acum? Pentru că acum pare și mai greu să coagulăm un protest. Cum am ajuns de la o majoritate și de la un popor care în 90 a decis să-și asume istoria pe care o trăiește, la imposibilitatea de a mai coagula o masă critică în societate?
Acest fenomen continuă și părerea mea e că acum trebuie să ne simțim toți vinovați de guvernele pe care le avem.
Ele nu au venit din cer sau din iad, ele pur și simplu sunt rodul felului în care reacționăm noi.
Avem un compas moral un pic mai defect decât al altora sau avem politicieni cu o clasă politică mai malefică sau o nomeclatură care a reușit cumva să paraziteze?
Adevărul e că dacă te uiți bine la ei, toți sunt mizerabili, în toate țările. Acum mi se pare că doar Meloni, premiera Italiei, este cineva care are curaj.
Puteți da vreun exemplu de mare om politic din lume, din orice loc? Adică gândiți-vă ce puteați spune acum 30 de ani, puteați să numiți doi, trei oameni care au rămas în istorie, cei de acum evident că vor rămâne doar pentru nevolnicie, ca să spun așa.
Mie îmi trece prin cap doar președinte Zelenski, pentru felul în care s-a ridicat la misiunea istorică.
Am avut o experiență extraordinară. În urmă cu cred că vreo trei ani, înainte de pandemie, am fost la un festival de poezie organizat de Cehia, era un festival care se petrecea în patru țări. Am sosit în Cehia, am avut un recital, a doua zi dimineața am plecat spre Slovacia, am avut o recital, de acolo în Polonia am avut un recital și de acolo am ajuns în Ucraina. A fost singura dată când am ajuns în Ucraina, despre care nu știam mare lucru.
De la început știam că o să fie foarte obositor, dar mă gândeam ce interesant este să trec prin patru țări foste comuniste, așa, una după alta. Ce-am văzut e că sunt la fel. Nici vorbă să fim noi mai rău decât ele, nici vorbă să fim mai înapoiați. Postcomunismul este ca o pastă care se întinde peste tot și toți fac eforturi să depășească, cu sau fără ajutorul structurilor politice.
Personajul cred că cel mai greu de dus din această carte mi s-a părut cel pe care îl desemnați pe inițiale GR, îl dezvăluiți în prefață, Gogu Rădulescu. E greu de dus pentru că e un personaj care în prin excelență face lucruri rele, participă activ la dictatura comunistă, dar încearcă să-și salveze conștiința prin cultură, prin acele organizări ale unor seri culturale la care vă era foarte greu să mergeți. Ați găsit un răspuns în toți anii aceștia cum se poate să se îmbine în același om și bine și rău, să fii ticălos și în același timp se iubești poezia, de pildă?
Eu cred că poezia este ceva imposibil de definit și foarte mulți folosim termenul pentru lucruri diferite. Deci eu chiar nu cred că un om rău, oportunist, ticălos, oricum vreți, poate să fie un poet bun. Chiar nu cred că e posibil.
Se scriu milioane de poezii pe zi în lume, dintre care destul de puține se cuprind în definiția pe care eu o dau și care este încăpățânarea de a exprima inexprimabilul. Dacă cerni toată poezia lumii, cei care rămân în sita asta au reușit să facă, să exprime ceva ce nu se poate spune altfel și nici nu se poate rezuma, pentru că nu poți să spui despre ce e vorba în poezie.
Niciodată ,dacă este o poezie adevărată, nu poți să spui despre ce e vorba în poezie.
Eu îmi amintesc perfect cum am avut marele noroc de o învățătoare care se refugiase din Basarabia, și care în fiecare zi începea ora citindu-ne o poezie de Eminescu și punându-ne după aceea s-o citim noi. Am crescut într-un cult al lui Eminescu, evident neînțeles, dar devenit un fel de fond sufletesc. De fapt, am început să înțeleg cine a fost Eminescu abia după ce am terminat facultatea, adică după ce am terminat cu studiul a ce se spune în poezie.
Ați spune că acest Gogu Rădulescu, dacă ar fi personaj al unei cărți, ar fi un personaj tragic?
Nu poate fi în același timp și jalnic și tragic. El este jalnic pentru că, deși îl ura pe Ceaușescu, totuși nu a avut curajul. Era un om bătrân, depășise de mult vârsta pensiei, nu trebuia decât să zică că e bolnav și toți doctorii i-ar fi dat certificate. Și totuși n-avea curajul, pentru că avea ideea fixă că se va interpreta că l-a părăsit pe Ceaușescu și se va răzbuna.
Deci era un personaj jalnic, dar era și un personaj dramatic, pentru că într-adevăr tot ce povestesc despre el dovedește cât de complicată era situația unui om care fusese de stânga încă din prima tinerețe. Ar putea fi personajul unui roman extraordinar, dar nu un personaj tragic. El nu atingea intensitatea lui Dostoievski, dar dădea măsura amestecului indigest al societății noastre.
Și acea stare de suspiciune generalizată care traversează această carte. După 90, ați avut vreun șoc să aflați că oameni pe care înainte îi credeați de partea binelui să se fi deconspirat? Există cazul lui Comarnescu, de pildă, care a șocat lumea intelectuală după 90.
Vorbiți despre Mircea Dinescu?
E adevărat că Mircea Dinescu apare pe un soclu în memoriile din acei ani, cuprinse în această carte.
Există două personaje de care eu eram foarte apropiată și pe care le apăr în carte, deși îmi pun problema dacă trebuie sau nu apărate, Dinescu și Buzura. Faptul că amândoi au fost de partea lui Iliescu după 1989, Iliescu, care în mod evident și, cum se spune acum, cu subiect și predicat, apăra noțiunea de comunism și acoperea atâtea dintre crimele care se făcuseră, dovedește că probabil n-am avut dreptate când i-am apărat atunci, dovedește că exista ceva tulbure încă de atunci. Dar mie mi se pare mai ușor să fiu de partea celor din Piața Universității, care regretă ce n-au făcut, decât să fiu din partea cuiva care a fost atunci contra lui Ceaușescu, dar este după aceea de partea lui Iliescu.
La urma urmei, postcomunismul este încă mai toxic prin felul în care se prelungește.
Se pare că abia Piața Universității a cernut cu adevărat, pentru că puteai să alegi liber.
Exact, libertatea îți dădea această putere care e foarte greu de purtat. Adică e e mult mai greu când ai dreptul să alegi.
Nu poți da vina pe nimeni altcineva din exteriorul tău atunci când ai dreptul să alegi. De bună seamă, știți teza lui Adam Michnik, cum că nu e bine să luptăm cu comunismul în numele altui -ism, pentru că ajungem tot acolo. L-a reevaluat astfel și pe Ion Iliescu, îi dați dreptate în vreun fel?
Această întrebare dovedește că e bine că această carte a apărut acum, când deja păreau că s-au stins problemele ținând de comunism, când tinerii sunt neomarxiști sau adepți ai mișcării Woke și ai altor mișcări care au ieșit din corectitudinea politică, forme care ne întorc spre comunism și care reinventează cenzura și pun sub semnul întrebării necesitatea liberului arbitru și a liberei expresii. Asta mi se pare teribil.
Intelectualii, de-a lungul întregii omeniri, au luptat să se poată exprima liberi și acum intelectualii sunt pentru corectitudinea politică, o mișcare născută din mintea unor filozofi. Acum ei reinventează și definesc cenzura ca ceva necesar a sta la baza societății, ceea ce mi se pare mi se pare îngrozitor.
Cum vă explicați seducția pentru ideile comuniste? Era șocant să vezi și în timpul comunismului, cât noi eram sub dictatură, comunismul ca idee seducea, de pildă, intelectuali din Franța.
Faptul că marile partide comuniste din Franța și din Italia au dispărut în momentul în care a dispărut Uniunea Sovietică, care le finanța, spune totul și mi se pare grozav de ciudat că nu se discută mai mult în Occident despre asta. Bine, oricum s-a ajuns la o formă aberantă, că nu mai există partide de stânga, au dispărut nu numai cele comuniste, au dispărut și cele socialiste.
Felul în care lumea are tendința să se învârtă în cerc este cu adevărat teribil. Chiar felul în care ne întoarcem la războaie, după ce, când a început războiul din Ucraina, toată lumea spunea că nu credeam să se mai întâmple în secolul 21.
Ce firesc ni se părea să spunem asta, iar acum, între timp, deja a fost Nagorno-Karabah, acum e situația tragică din Israel. Toate rănile încep să supureze. Totul se ia de la capăt și asta după ce s-a terminat o utopie și deja o luăm de la capăt, într-un fel care chiar distruge speranța.
E o întrebare greu de pus din exterior. Ați spus că mereu ați avut această dilemă, dacă să consemnați istoria sau să protestați față de un rău politic. Avem această situație în Rusia. Intelectuali care rămân în Rusia, dar nu protestează, nu spun niciun cuvânt acum anti-Putin, se pot salva prin scris? Poți rezista prin cultură, în orice fel de condiții?
Vreau să vă spun că asa este cea mai teribilă dintre întrebări. Și poate că vi se pare incorect ce spun, dar mie mi-e mai milă de ruși decât de ucrainieni, adică de intelectualii ruși care au fost tot timpul împotriva lui Putin; înainte intelectualii au ajuns în Siberia, de la decembriști până la Saharov și totuși s-a ajuns la o formă, sau poate tocmai de aceea, pentru că s-a strâns prea mult timp de represiune, o formă în care chiar nu mai au ce să facă, chiar nu mai au putere să facă ceva. În orice caz, situația lor trebuie să fie teribilă.
Eu sunt convinsă că majoritatea rușilor sunt împotriva războiului. Nu cred că de fapt Putin are un sprijin pe această temă. Cred însă că există o oboseală, o oboseală istorică.
Dictatorii, liderii politici malefici tot timpul vor specula oboseala istorică. E mai convenabil să ai un popor obosit, apatic, oriunde, nu numai într-o dictatură. Uitați-vă la formele astea semidemocratice, la Ungaria și ce se întâmplă acolo.
Ungurii parcă încep un pic să protesteze, dar da, e îngrozitor ce se întâmplă în general, și în Slovacia, această prostire a mulțimilor pe baza unor idei frumoase, a patriotismului de exemplu, sau a credinței în Dumnezeu.
Multe din temele populismului n-ar exista dacă n-ar exista aberația progresismului, care dă posibilitatea populiștilor să spună uite, occidentalii, ce aberanți sunt. Dar faptul că există nebunie într-un loc nu-i un motiv să acceptăm nebunia de partea cealaltă. Nu poți fi singur în această lume, în mod evident nicio țară nu mai poate să fie singură, după cum niciun om poate să mai facă ceva singur. În mod evident noi nu putem să aparținem decât Occidentului, o istorie întreagă numai asta ne-am dorit. Ideea că acum vin unii și explică cât e de corupt Occidentul, care cu siguranță este corupt, cum suntem corupți și noi. Eu cred, și toată viața mea m-am încăpățânat să fiu naivă, că Uniunea Europeană va reuși să se curețe de propriile ei aberații, de influența progresismului printre altele.
Și de curentele astea populiste, pentru că un conservatorism radical nu e soluția.
Salvarea Europei este salvarea culturii lumii, de fapt. Europa se neagă prin cele mai frumoase dintre ideile ei, adică prin sprijinirea drepturilor omului, pe care numai ea le sprijină de fapt, dar prin exagerarea lor, deci prin exagerarea migrației de exemplu, o migrație care să nu respecte legea locului în care vine, adică ideea că în Franța începe să fie negru pe stradă de femei care au fața acoperită, este, după părerea mea, un atentat la însăși structura spiritului european, care trebuie să-i salveze pe ceilalți în numele lui și al libertății lui, nu supunându-se aberației celorlalți.
Cum facem însă România? Va întrebați cum va fi receptată cartea de generația tânără, dar cum ajunge această carte și cum ajung ideile de însănătoșire în toate cătunele României? Pentru că atunci când vedem partidele extremiste depășind 20% în sondaje și ne uităm în jur, spunem de unde, că oamenii pe care eu îi văd sunt oameni care n-ar alege extremismul. Dar iată că în țara asta există zone marginale, unde nu ajunge nici Ana Blandiana, nu ajung nici știrile curate. Cum reconectăm acele zone cu țara?
Chiar credeți că acolo stă răul? Nu sunt atât de sigură, dar asta nu înseamnă că nu e o dramă felul în care satele se depopulează. Victoria unor mișcări extremiste nu cred că stă la țară, stă poate chiar în felul în care țăranii au fost distruși în spiritul lor. Țăranii reprezentau o definiție esențială, care a fost distrusă în mod evident. Deci populismul prinde la această populație care a părăsit satul, dar care n-are încă o definiție culturală.
Până la urmă, cultura e soluția, sunt absolut convinsă că în mai mare măsură decât economia.
Dar azi se citește mai puțin în samizdat, acum contează mai tare instituția de stat care duce cultura în toate zonele astea mai marginale.
Asta așa e. Statul nu-și de seama că tocmai cultura este singurul domeniu în care noi, românii, suntem cu adevărat competitivi. Asta e evident, de la copiii care iau toate medaliile de aur la concursuri, până la scriitorii care au succes traduși, pentru că acum se vede într-adevăr cât de mulți scriitori au succes, după ce s-a organizat forma de traducere pe vremea lui Patapevici la ICR și care funcționează în continuare.
Este evident că statul ar trebui să sprijine această cultură și este evident că își bate joc de ea. De la faptul că miniștrii al culturii devin cei mai puțin importanți, dintre personajele politice, până la faptul că se taie fondurile. Deci eu cred că școala, școala și cultura sunt punctele nevralgice care dacă nu se însănătoșesc, nu va fi bine.
Avem, pe de o parte, acest mare program România educată și pe de altă parte, un dezastru mult mai profund în școli, pe care îl vedem la fiecare examen national, atunci când vedem programa, faptul că părinții dublează școala printr-un sistem de meditații care mai tare obosește copilul care nu are cum să mai citească, iată, literatură, pentru că face meditații. Cum se explică contradicția asta?
România educată e o formă fără fond. Nici n-avem ce discuta. Adică din prima clipă, proiectul a fost discutat de specialiști ca fiind ceva ce nu duce la la nimic.
Dar problema formelor noastre fără fond e o problemă cu adevărat reală. La un moment dat am avut un eseu și chiar credeam că am dreptate și cred că am avut, pe o anumită porțiune de timp. Maiorescu a condamnat formele fără fond, dar încet, încet, în timp, până la urmă, evoluția noastră a transformat formele fără fond în niște puncte de reper, niște coloane de sprijin ale evoluției. Deci s-a impus o formă fără fond, după care, încet-încet, fondul s-a coagulat, s-a trecut mai departe la o altă formă fără fond și așa mai departe.
Chiar și integrarea noastră europeană e clar că a fost o formă fără fond. Adică am fost primiți fără temele făcute, dar în felul ăsta am înaintat din etapă în etapă, câștigând în esență, doar că e foarte obositor.
Sunt două mari variante de refugiu, în acest jurnal din comunism: iubirea și scrisul. Erați obsedată să scrieți măcar puțin în fiecare zi și vă simțeați vinovată la finalul zilei în care nu ați scris nimic. Ce rol a avut iubirea? Vă întrebați des în carte cum ar fi fost dacă n-ați fi fost împreună, cum i-ar fi fost lui?
Am fost foarte impresionată când la lansarea de la Librăria Humanitas, profesorul Stanomir a vorbit despre ea ca despre o carte de dragoste. Este absolut clar că, în nebunia din jur, dragostea era singurul lucru care putea salva cu adevărat ceva din miez. În acest sens, spun și în carte și am crezut întotdeauna, este foarte greu să spui cine iubește mai mult pe cine. Ne-am căsătorit când eram foarte tineri și am supraviețuit lumii, vieții, istoriei pentru că ne-am iubit și fiindcă am fost nedespărțiți.
În același timp, nu știu dacă fără mine soțului meu i-ar fi fost mai greu. Poate că într-un anumit fel ar fi putut să-i fie mai ușor, pentru că eu aduceam în familie problemele, dar eu fără el n-aș fi supraviețuit, din foarte multe motive. În primul rând pentru că aveam tendința să nu mă gândesc și să mă arunc cu capul înainte, iar el era cel care mă oprea. Așa se explică că eu eram în permanență iritată de faptul că nu mă lăsa să fac ce voiam, în sensul unei libertăți care probabil m-ar fi pierdut. Eu aveam mai puțin de 18 ani când, la o oră după ce am făcut cunoștință, el mi-a cerut mâna, asta într-un moment în care eu tocmai aflasem că nu o să mai pot publica. A fost cea mai grea perioadă din viață, pentru că încă nu știam cine sunt, nu știam dacă am talent sau nu am, dacă voi intra vreodată la facultate sau nu, nu avem un loc în societate. Tot ce exista era dragostea lui și el a fost personajul absolut miraculos al vieții mele.
Nu știu dacă în carte există asta, dar știu că am scris undeva, cred că a fost singurul scriitor despre care nu am avut sentimentul că mă invidiază. Felul în care el nu numai că nu încerca să concureze cu mine, dar făcea tot ce putea să se estompeze și în acest sens a fost pentru mine un extraordinar șoc, în sensul bun și cred că chiar m-a ajutat enorm la moartea lui, felul în care oamenii au reacționat. Eu m-am simțit vinovată pentru asta toată viața.
Pentru că v-a lăsat în prim plan?
Toată viața mi s-a părut că din cauza mea el nu se vede destul, deși pentru acest nevăzut și el era vinovat și făcea tot ce putea. Dar nu contează, era totuși din cauza mea. Iar din faptul că la moartea sa deodată s-au scris zeci de articole extraordinare, mi-am dat seama că nu avusesem dreptate: se vedea, toată lumea înțelegea, își dădea seama de tot, ceea ce a fost pentru mine o mare bucurie. La fel, faptul că Editura Spandugino i-a publicat seria de opere, despre care s-a scris din nou la fel cum se mai scrisese. După 50 de ani erau recitite, asta se întâmplă la foarte puțini scriitori. A fost o minune pentru care am fost foarte fericită.
L-ați făcut și dumneavoastră să se vadă foarte bine, după moarte, prin acel volum de poezii care este absolut formidabil.
Vreau să vă spun că el a fost un personaj extraordinar nu numai în raport cu mine, el a fost un personaj extraordinar în raport cu Memorialul, de exemplu. El chiar și-a întrerupt viața de scriitor, a făcut Memorialul, a condus centrul de studii. Moartea lui, la 80 de ani, nu-i ceva anormal, este o vârstă, cum se spune, acceptabilă și totuși a fost percepută, de mine și de cei din jurul nostru, ca o tragedie. Nu numai pentru că ne lăsa singuri aici, dar și pentru că tocmai se terminase construcția Memorialului și el urma să se întoarcă la scris, numai asta își dorise de ani de zile, de zeci de ani.
Faptul că a murit a fost ca o mare nedreptate, iar faptul că opera lui a apărut din nou, că a fost recitită și a fost redescoperită, a fost ca și cum Dumnezeu îi făcea dreptate.
Există vreun lucru pe care nu i l-ați spus și ați fi vrut să i-l spuneți? Mai aveți acum impulsul de a-i povesti ce se întâmplă peste zi?
Asta chiar e o întrebare, nu m-am gândit niciodată în termenii ăștia. Cred că nu, pentru că atât de mult am vorbit, absolut totul. În volumul pe care i l-am dedicat, Variațiuni pe o temă dată, apare această formă de contopire, atât de mare încât parcă nu mai poți să spui: te iubesc. Pentru că nu mai știi cine a murit și cine a rămas, se ajunge să fie vorba de o singură ființă. Deci nu, niciodată nu am reținut nimic care să nu-i spun.
Cum de nu v-a înfrânt comunismul? Dacă ne uităm și la cazuri din literatură, la Doctor Jivago, au fost iubiri mari învinse de istoria mare, potrivnică. Care a fost elementul magic, dacă vreți, dintre dumneavoastră? Cum ați rezistat iubirea dintre voi, într-o istorie atât de rea?
Am rezistat pentru că ne-am iubit. Am rezistat pentru că am fost de același fel, deși psihologic eram extraordinar de diferiți. Aveam același tip de biografie, tatăl lui fusese închis și tatăl meu fusese închis, el scria și eu scriam. Aveam aceleași năzuințe, pentru noi nu conta decât scrisul. Niciunul nu voia să facă bani, niciunul nu se plângea dacă ne lipsea ceva. În schimb eram tot timpul disperați că nu scriem, iar această obsesie devine de-a dreptul patologică în această carte. De câte ori acum sunt nemulțumită că trece o perioadă și nu scriu, mă gândesc: Doamne, doar n-o să cad înapoi. Era ca o boală, pentru că dictatura și aberația din jur dădeau scrisului o și mai mare valoare. Într-adevăr, numai el conta.
În general, în viața noastră numai scrisul a contat. Scrisul și, ca să mă exprim așa, ideile politice. Deși nu erau chiar politice, era doar importanța pe care o dădeam noțiunii de adevăr sau celei de dreptate. Deci totul ținea mai mult de morală decât de politic.
Erau și micile gesturi cotidiene, se văd din carte, pe care le făceați împreună, de pildă culesul de ciuperci, adoptarea vreunei pisici, până și plasa pentru șoareci.
Uite cum se vede și din această carte cât de importantă este natura, într-adevăr extraordinar de importantă. Cu cât trece timpul și după ce am rămas singură, nu fac decât să sper să mai ajung din când în când la țară. Când ajung acolo descopăr într-adevăr cât de important este totul. Culmea este că și omenirea o descopăr, deși am impresia că puțin cam prea târziu.
Ca să înțeleagă cei care nu vă știu poezia, cum a fost cu poezia cu bucluc? Ce spunea ea contra regimului de v-a adus o nouă interdicție în 1988? Ce ați făcut cu motanul?
Întotdeauna am considerat, privind înapoi, că am avut un fel de înger păzitor al poeziei, care m-a împiedicat să scriu politic, de fapt. Sigur, cele patru poezii din Amfiteatru au teme fixe, dar în general cărțile mele se reeditează și se traduc pentru că nu sunt datate. Libertatea, noțiunea de libertate, nevoia de libertate, mai ales de libertate a spiritului, reprezintă o temă la fel de actuală în antichitate ca și acum. Dacă aș fi scris împotriva lui Ceaușescu, ar fi fost mai puțin important, pentru că el totuși este un personaj periferic, chiar și al vieților noastre. Chiar și în viețile noastre erau lucruri infinit mai importante și mai profunde decât dictatura.
Cred că în cartea asta se vede inclusiv acest lucru. În general n-am fost foarte dependentă nici de părerea criticilor, nici de succesul de public, adică mi se părea că important este să exprim și să nu încetez, să nu obosesc să exprim ceea ce vreau să exprim sau ce trebuie să exprim sau ce mi se transmite să exprim. Am sentimentul, de data asta, că totul trebuie să meargă înainte spre ceva mai adânc și mai profund. În sensul ăsta, s-ar putea întâmpla ca din cartea asta să treacă idei și sentimente, unele din ele greu de exprimat, chiar aparținând poezie și fiind inexprimabile. Toate la un loc, de la importanța fondului sufletesc, a naturii, a lui Dumnezeu și până la aberația dictaturii și absurditatea represiunii, să treacă la generațiile următoare, ca ei să înțeleagă. Nu ura împotriva comunismului, ci descoperirea a ceea ce este esențial în viață și în istorie.
Am fost întrebată de multe ori, mai ales în străinătate, ce definiție dau libertății. De fapt nu, sunt întrebată: ce spuneți tinerilor că trebuie să fie libertatea? Răspunsul meu este libertatea este să gândești cu propriul tău cap, să nu lași niciodată pe un altul să gândească pentru tine, pentru că toate dictaturile la asta au ajuns și pe asta s-au bazat. Felul în care curentul corectitudinii politice este în curs de a cuceri lumea și de a o distruge, după părerea mea, se bazează tot pe asta, în măsura în care lăsăm pe altul să ne spună ce este bine și ce este rău, ce este corect și ce nu.
Astăzi nu ai o dictatură, care nu este greu de recunoscut, ci ești inundat în social media, in spațiul public, de foarte multe idei și de foarte mult zgomot. Este foarte greu pentru un adolescent, pentru un tânăr să meargă pe cont propriu, din punct de vedere al rațiunii.
Au apărut noțiuni ca post-adevăr sau știre falsă, ca fiind ceva ce există în sine și luptă cu drepturi egale cu știrile ne-false. Toate astea fac, mai ales pentru tineri, ca viața să le fie mult mai grea decât viața generațiilor anterioare. Gândiți-vă cum era viața unui tânăr din secolul 19, să zicem a unui țăran, care făcea tot ceea ce făcea și tatăl lui, de la felul în care credea în Dumnezeu, la felul în care își respecta bunicii, la felul în care ara, și așa mai departe. În timp ce acum tinerii trebuie tot timpul să hotărască singuri ce este bine și ce este rău, într-o societate în care nu mai știe nici ea ce este bine și ce este rău.