Mare și sfânt, iubit de popor, ctitor de biserici. Aproape fiecare epocă politică a României a adăugat un strat nou de mitologizare asupra lui Ștefan cel Mare, fiecare după nevoile momentului, încât s-ar putea să ratăm adevăruri potrivite despre domnitorul moldovean care poate nu a ctitorit atâtea biserici câte spune legenda, dar a ctitorit o țară și de aceea contemporanii îl numeau, și ei, sfânt.
A luptat împotriva turcilor, dar și contra polonezilor, a fost aliat, dar și dușman al lui Vlad Țepeș, despre care nu putem ști dacă erau veri de sânge sau doar de pedigree, numele de „Mare” i l-au dat otomanii și era un personaj politic de neratat în regiune, chiar dacă nu era egalul suveranilor din epocă. Și nu doar atât: real polik-ul și o bună stăpânire a propagandei și a carismei personale l-au ajutat pe Ștefan cel Mare nu doar să aibă o domnie lungă, ci să lase tronul moștenirii, într-o tradiție genealogică mai rar întâlnită în Moldova.
Sunt teme discutate cu istoricul Liviu Cîmpeanu, care tocmai a lansat la București Cruciadă împotriva lui Ștefan cel Mare. Codrii Cosminului 1497, volum publicat la Editura Humanitas.
Liviu Cîmpeanu, Ștefan cel Mare este un personaj istoric care a fost îndelung mistificat și mitologizat. Să începem de aici, care sunt marile neadevăruri, jumătăți de adevăr spuse despre Ștefan cel Mare de-a lungul istoriei?
Ștefan cel Mare - luptător cruciat, Ștefan cel Mare - ctitor al nenumăratelor biserici din Moldova, Ștefan cel Mare - un patriarh al țăranilor moldoveni, aceștia ar fi, să zic, pilonii principali ai mitului lui Ștefan cel Mare. Dar trebuie avut în vedere că faptul că această mitologizare a lui Ștefan cel Mare nu interesează doar prin perioada comunistă. Ștefan cel Mare a fost instrumentalizat practic de România modernă de la 1859 încoace.
Ca orice națiune, națiunea română în curs de afirmare a avut nevoie de eroi, a avut nevoie de un background cultural comun și atunci s-au căutat eroi atât din Moldova, cât și din Țara Românească. Nu putea să fie altcineva decât Ștefan cel Mare, doar că este practic o victimă a acestei mistificări, insistându-se foarte mult asupra acestor aspecte care, într-un fel sau altul, trebuia să-l identifice cu organele de partid și de stat din momentul în care se discuta. Deci, fie că vorbim de un Carol I avant la lettre, fie că vorbim de un Carol al II-lea avant la lettre, fie că vorbim de un Ceaușescu avant la lettre, imaginea lui Ștefan cel Mare a fost mereu adaptată în funcție de necesitățile imediate ale propagandei de stat și, din păcate, avem imaginea asta destul de deformată a lui Ștefan cel Mare. La deformarea imaginii lui Ștefan cel Mare a contribuit în bună parte atât literatura, vezi epopeea scrisă de Mihai Sadoveanu Frații Jderi, cât și cinematografia.
Aceste mitologizări există absolut oriunde în lume și cum spuneți, mai ales atunci când fac parte dintr-un proces de construcție a identității naționale. Ați spus că a fost cumva decupată imaginea lui Ștefan cel Mare în funcție de necesitățile momentului. Când a apărut această necesitate ca atributul creștin, ctitor de biserici, să fie alăturat imaginii lui Ștefan?
Practic, sunt două perioade: până la comunism, în perioada interbelică s-a insistat, s-au scos lucrări despre bisericile lui Ștefan cel Mare și apoi în comunism, acest aspect a fost unul tabu. Știm foarte bine, comunismul promova ateismul și combaterea credinței.
Apoi avem perioada de după 1989, când românii și-au redescoperit latura creștin-ortodoxă. Numai că nu se pretindea că românii sunt creștini ortodocși de la Burebista încoace! Deci după 1989 și mai ales în 1992, când Sfântul Sinod l-a proclamat pe Ștefan cel Mare drept sfânt al Bisericii Ortodoxe. Ceea ce nu înseamnă că parțial nu a avut Sinodul dreptate. O legendă de secol al XVII-lea evocă faptul că Ștefan cel Mare, în rândurile elitei politice ale Moldovei de atunci era considerat sfânt. Grigore Ureche zice „până astăzi îi spun sveti Ștefan Vodă, adică Sfântul Ștefan Vodă”. Dar, zice Grigore Ureche, parafrazez acum și simplific, nu pentru păcatele lui de om, că și el a fost om și a greșit, era „grabnic vărsătoriu de sânge”, ci pentru faptul că a fost un ctitor de țară.
Deci, cumva, Ștefan cel Mare era părintele lor. Fără doar și poate, cumva Ștefan cel Mare i-a furat fața, să zic așa, lui Alexandru cel Bun, care și el a fost un ctitor de țară, cu domnie de 32 de ani, despre care nu știm mai nimic din cauza domniei lui Ștefan cel Mare, care a umbrit această domnie importantă din istoria Moldovei.
Așadar, Ștefan a fost considerat drept sfânt încă din secolul al XVII-lea, cu atât mai mult cu cât aceeași elită politică vorbea despre semne și minuni cu care Ștefan cel Mare s-a întâlnit de-a lungul vieții, și anume apariția diferiților sfinți, Sfântul Gheorghe, Sfântul Dimitrie, care în diverse bătălii apăreau miraculos din ceruri și „dădeau vâlvă oștirii”, cum se zicea.
Dar e adevărat că după fiecare bătălie ctitorea o biserică?
Pe scurt, nu. Avem un singur caz în care știm că a fost ctitorită o biserică. Majoritatea bisericilor ctitorite de Ștefan cel Mare deserveau curțile domnești, deci practic erau capelele curții domnești. Acolo mergeau domnul, familia și poate câțiva boieri care în momentul respectiv se aflau la curte.
Singura biserică-mausoleu despre care știm că a ctitorit-o expres ca memorie a unei bătălii este cea de la Războieni, în județul Neamț, construită la 20 de ani fix după bătălie - bătălia a fost la 1476, iar biserica-mausoleu este ridicată în 1496, ca un manifest al puterii, pe de o parte, și ca un prinos adus divinității pentru umilința pe care i-a provocat-o lui Ștefan cel Mare la război. Pentru că, după cum știm, el a pierdut bătălia. Biserica a fost ctitorită literalmente pe oasele boierilor căzuți în bătălia respectivă. Și astăzi dacă mergeți la Războieni, în Neamț, în naos vedeți că sunt lăsați martori din sticlă în pardoseală, prin care se văd oasele persoanelor peste care s-a construit acea biserică. Este o pisanie impresionantă deasupra ușii, în care Ștefan cel Mare narează bătălia de la Războieni. Una peste alta, este o adevărată filă de cronică în piatră și asta este singura ctitorie a lui Ștefan cel Mare care poate fi legată cu certitudine de o bătălie.
A ctitorit o biserică, de exemplu, în satul Reuseni, de lângă Suceava, unde a fost omorât tatăl său, Bogdan al II-lea în 1451, nu întâmplător cu hramul Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, pentru că a tatăl lui a fost decapitat acolo.
A ctitorit la Borzești Biserica Adormirii Maicii Domnului, pentru că se pare că Borzeștii au într-adevăr o legătură cu familia dinspre mama lui Ștefan cel Mare. Deci astfel de manifestări ale puterii și monumente ale memoriei există din epoca lui Ștefan cel Mare, dar, repet, singura care poate fi legată de o bătălie este cea de la Războieni, Neamț.
Dacă regimul comunist a scos această parte de voievod sfânt, de mare creștin, din imaginea lui Ștefan cel Mare, ce a adăugat?
S-a insistat cât s-a putut de mult și s-a îngroșat cât s-a putut de mult ipostaza de tribun al poporului. Ștefan cel Mare, un tribun al poporului. El, înconjurat de răzeșii lui moldoveni, îmbrăcați în costume populare imaculate, care, trup și suflet, și-au dat viața pentru patrie și pentru păstrarea ființei de stat. Or, nimic mai greșit.
Țăranii medievali era foarte, foarte departe de toate astea, nu puteau pricepe niște noțiuni atât de abstracte precum patrie, onoare, jertfă, sacrificiu, bine comun. Deci este o deformare voită. Este un articol din anii 1950, scos de Barbu Câmpina, care se cheamă Bazele puterii lui Ștefan cel Mare și practic de acolo se pornește. Este temelia tuturor lucrărilor ulterioare care insistă asupra susținerii populare de care Ștefan s-a bucurat de-a lungul domniei. Ceea ce nu înseamnă că, la nevoie, nu a mobilizat parțial și după anumite condiții și termene, să zic așa, o parte dintre țăranii Moldovei, cum se obișnuia și în Ungaria, și în Polonia, și în Imperiul Otoman. Dar nu înseamnă că aveau loc mobilizări în masă, adică mobilizări generale, în sensul modern, contemporan al cuvântului: toți bărbații valizi ai Moldovei să vină sub arme. Nu, asta e o prostie.
În primul rând, nici armata nu era practic formată din țărani, ci mai degrabă din rândul boierimii.
Acesta era rolul nobilimii medievale, nu doar în Moldova, rolul principal era să asigure puterea armată a suveranului, este practic urmașa elitei războinice tribale din epoca anterioară, din epoca migrațiilor. Desigur că boierii aveau și alte atribuții, aveau și atribuții politice, diplomatice, asta e altă poveste, dar războinicii erau în primul rând nobilii. La nevoie puteau fi recrutați și țărani și pe acest aspect de recrutare a țăranilor s-a marșat foarte mult în perioada comunistă și mai ales în perioada timpurie a comunismului, a lui Gheorghiu Dej.
Se da astfel o alură democratică epocii lui Ștefan cel Mare.
Și, invariabil, toți boierii erau răi și trădători, cu tendințe centrifuge față de puterea centrală. Apropo, iarăși, se vorbea despre centralizarea statului la Ștefan cel Mare - două prostii într-o singură frază. În primul rând că nu exista stat și în al doilea rând că nu exista conceptul de centralizare, care a început mult mai târziu, Ludovic al XIV-lea este unul dintre primii artizani ai centralizării de stat. Iar statele naționale unitare, indivizibile sunt realități ale epoci moderne, din secolul XIX, epoca națiunilor. Nu putem discuta despre așa ceva în secolul XV, nici în Moldova, nici în oricare din țările de atunci.
Ștefan cel Mare nu a fost un inovator, din contră, el a încercat să mențină pe cât posibil structurile politice și sociale moștenite de la strămoșii lui și să le lase moștenire. În sensul acesta, domnia lui Ștefan cel Mare a fost una de succes maxim, pentru că este printre puținii domni care au reușit să-și asigure o succesiune lină, fiul și apoi nepotul. Probabil că și Ștefăniță, dacă ar fi avut copii de vârsta potrivită, și-ar fi asigurat și el succesiunea. Doar că erau prea mici și erau și ilegitimi, așa că varianta cea mai la îndemână a fost Petru Rareș. Care a fost un adevărat anti-talent politic, dar asta e o altă poveste.
Probabil cheia de lectură cea mai populară a cărții dumneavoastră ar fi aceea că îl demistificați pe Ștefan cel Mare. Mie nu mi s-a părut asta, din contra, cred că lărgiți portretul lui Ștefan cel Mare, pentru că s-au ratat foarte multe conservând această imagine de Ștefan cel Mare și Sfânt. S-a ratat ideea de stabilitate politică pe care a adus-o. Și dacă ne uităm în urmă, un dormitor cu o domnie atât de lungă nu e atât de des întâlnit, nici în epocă, să nu mai vorbim despre instabilitatea politică din zilele de astăzi, unde avem peste 20 de miniștri la educație în 30 de ani.
Intenția mea nu a fost să demistific, nu mă consider un demistificator, ci pur și simplu am trecut pe curat rezultatele la care am ajuns în urma consultării izvoarelor istorice.
Nu mi-am propus din capul locului să scriu un bestseller, nu mi-am propus să demistific tot ce s-a scris, să vin cu buldozerul peste tot ce s-a scris și să zic că scriu eu mai bine. Nici pe departe. Am trecut pe curat, cum zic, o seamă de concluzii la care am ajuns după consultarea izvoarelor și a literaturii și am încercat să redau o viziune mai largă asupra domniei lui Ștefan cel Mare, pentru că, sub nicio formă, domnia lui Ștefan cel Mare și Moldova din vremea sa nu au fost ca o bulă etanșă. Moldova lui Ștefan cel Mare nu a fost o țară autarhică, tăiată de restul lumii și care voit a încercat să fie pe spezele ei și să nu intereseze pe nimeni, nici să invadeze pe cineva, dar nici să fie invadată de altcineva. Este o absurditate, nu a existat așa ceva niciodată.
Am încercat să evoc un cadru politic și un context istoric mai larg, în care am vorbit despre Ungaria, în care am vorbit despre Polonia, despre ordinul teuton, despre tătari, despre turci și despre munteni, pentru că ne place, nu ne place, Muntenia și Moldova până la 1859 nu au fost aceeași țară. Din contra, au fost țări aflate pe poziții antagonice.
De multe ori îi prezentăm umăr la umăr pe Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș, care erau sau nu erau veri?
Mai degrabă nu erau veri. Știm că la o bună vreme, Vlad Dracul a fost căsătorit cu una dintre fiicele lui Alexandru cel Bun, dar dacă această fiică a lui Alexandru cel Bun a fost sau nu mama lui Vlad Țepeș, nimeni nu ne poate spune.
În tot cazul, ei se considerau rude în virtutea faptului că amândoi erau fii de domni, deci rude în familia mare a suveranilor europeni, nu atât de bogați ca Huniazii sau Jagellonii sau Habsburgii. Bineînțeles că la nevoie au și colaborat. Adică în 1476 știm sigur că au colaborat, dar în 1462, când Vlad Țepeș s-a confruntat cu invazia masivă a sultanului Mehmed al II-lea, s-au aflat pe poziții adverse, pentru simplul motiv că făceau parte din două sisteme de alianțe diferite și chiar antagonice. Vlad Țepeș era aliatul Ungariei împotriva Imperiului Otoman, Moldovei și Poloniei, Ștefan cel Mare era aliatul regelui Poloniei și al sultanul otoman.
În momentul 1462, Ștefan cel Mare se afla în război cu Vlad Țepeș de 6 luni. În iarna 1461-1462, o sursă genoveză ne zice clar și răspicat că cei doi se aflau în stare de război. În iunie 1462, izvoarele nu sunt foarte clare, dar totuși pot să spun cu toată responsabilitatea că a fost vorba de un atac comun moldo-otoman asupra Chiliei. Oastea Moldovei a atacat cetatea dinspre uscat și flota otomană dinspre Dunăre. Cetatea a reușit să facă fața asediului. Cetatea nu era a Munteniei, ci a Ungariei, fusese predată de voievodul Petru al II-lea în 1448 și a fost menținută de o garnizoană maghiară până în 1465. Istoriografia comunistă a încercat să spună că acolo era un fel de condominium maghiaro-român, dar de ce ar fi cedat regele Ungariei o parte dintre drepturile pe care le avea asupra Chiliei domnului din Muntenia, care îi era vasal, și încă un vasal de rangul al doilea?
Ridicați puțin colțul perdelei și în privința lui Vlad Țepeș și aveți un fragment foarte scurt în care spuneți așa că n-a fost nici chiar reformatorul pe care îl credem, nu a fost nici justițiarul sau cel care a luptat contra corupției.
Dar a beneficiat de un PR bun, să zic așa. Aceste povestiri slavone și germane despre Dracula voievod au contribuit în bună măsură la crearea legendei despre Vlad Țepeș și aici nu pot decât să indic celor ce ne urmăresc să citească lucrarea lui Matei Cazacu despre geneza și răspândirea poveștilor medievale despre Vlad Țepeș. Este în franceză, din păcate încă nu s-a tradus la noi, dar este accesibilă acum și poate fi citită, cu atât mai mult cu cât are și o variantă de popularizare, tradusă și publicată la Humanitas acum vreo 15 ani.
Vlad Țepeș nu a fost un reformator al societății muntenești, nu a ctitorit prea mult, a contribuit la construcția curții domnești din București și a mănăstirii de la Snagov, dar nu în forma pe care o vedem în prezent, care datează din secolul XVI, ci o biserică din lemn, poate cu câteva chilii de jur împrejur. La fel era și Comana, de exemplu, din sudul Bucureștiului și se pare că Vlad Țepeș, în paranteză fie spus, nu a fost înmormântat la Snagov, ci la Comana. Așa zice regretatul profesor Rezachevici, care reușește să plaseze bătălia undeva în sudul Bucureștiului și se pare că trupul mutilat și decapitat al lui Țepeș a fost dus și îngropat, în grabă, la cea mai apropiată biserică, asta fiind cea a mănăstirii Comana.
Spuneți că Vlad Țepeș a beneficiat de un PR mai bun, pentru că totuși Ștefan cel Mare a avut o domnie foarte lungă și, așa cum îl descrieți, a fost și un diplomat foarte bun, precum și un politician aproape umăr la umăr cu liderii regionali de atunci. Și totuși, Vlad Țepeș este cel care a devenit personaj internațional, despre care se fac filme.
Există o carte foarte frumoasă a lui Dan Horia Mazilu, care se cheamă Un Dracula pe care Occidentul l-a ratat - Ștefan cel Mare, pentru că nici Ștefan cel Mare nu a făcut excepții de la aceste cruzimi, decapitări și tras în țeapă. Chiar ne zice și Grigore Ureche că era mâniosu și degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat, doar că despre el nu s-au scris legende de groază.
Există o prelucrare germană a Letopisețului slavon de la curtea sa, care din păcate nu s-a păstrat integral, ci doar prin intermediul unor copii fragmentare și rezumative, iar una dintre ele este o traducere germană făcută de Hartmann Schedel. Acesta a fost un medic din Nuremberg care a strâns materiale cu tot ce a găsit scris despre epoca lui, în încercarea de a face o istorie universală a epocii, și a copiat și această cronică, dar a introdus diverse pasaje din astea, de groază. De pildă în 1480 sau 1479, nu-mi aduc aminte anul exact, Ștefan cel Mare cucerește de la domnul Țării Românești cetatea Teleajenului. Și nu numai că îi decapitează pe pârcălabii cetății, dar masacrează toată garnizoana, astfel încât ieșeau râuri de sânge, cetatea fusese inundată și mustea de sânge. A decapitat 20 de boieri mari și a tras în țeapă alți 40 de boieri mici care nu și-au îndeplinit un ordin în timpul unei bătălii. Deci și despre el apare aura asta de sânge, de groază, dar este doar o scriere singulară.
Or, profesorul Matei Cazacu demonstrează că acele povestiri germane despre Dracula voievod au fost bestseller-uri, pur și simplu, adică au fost zeci de ediții de la 1463 de când este prima cunoscută, prin intermediul unei copii realizate de umanistul Enea Silvio de Piccolomini, devenit apoi Papa Pius al II-lea. Până pe la 1520 erau deja bestseller-uri, s-au tipărit sute de pamflete despre cruzimea lui Dracula Vodă.
Ștefan cel Mare a rămas Sfânt, Vlad Țepeș a rămas cel crud. S-au împărțit cumva atributele, pentru că așa a lucrat imagologia?
Propaganda funcționa și-n epocă. În egală măsură, Matia Corvinul a reușit să se erijeze în luptător cruciat, deși el numai împotriva turcilor n-a luptat. El a luptat pentru supremație în Europa Centrală cu cehii, cu austrieci, dar cu turcii nu. Culmea, are o singură bătălie împotriva Imperiului Otoman, de fapt cucerește o cetate de graniță, în 1475, Cetatea Sabacs, și o transformă într-un așa mare succes, de zici că ar fi cucerit cel puțin Constantinopolul. În realitate era o cetate din lemn, o garnizoană de graniță. Și chiar există o scrisoare a lui Frederic al III-lea de Habsburg către Matia Corvinul și acum parafrazez: „ești un neobrăzat, nu ți-e rușine, primești fonduri de cruciadă și tu conlucrezi cu turcii, nu numai că nu-i împiedici, le și acorzi ajutor să treacă peste Ungaria, să vină să îmi jefuiască mie provinciile, Austria și Stiria”.
Practic aici se vede cum funcționa propaganda, cum Matia Corvinul și-a construit imaginea de luptător cruciat. În istoriografia maghiară nu i se spune niciodată Matia Corvinul, ci Matias Kiraly, Regele Matia. Nu-i contestă nimeni calitățile diplomatice, politice sau militare, atâta doar că n-a luptat cu turcii. Are însă și această ipostază de cruciat, care este un construct de propagandă.
Dar la el este un construct care vine din epocă, nu a fost adăugat ulterior.
Și conștient, planificat și cu scopuri clare. Eu am socotit de-a lungul domniei lui Matia Corvinul, el a primit vreo 400.000 de galbeni din partea Papei să lupte cu turcii. În realitate a luptat o singură dată, după cum vă ziceam, bine, a mai recuperat și o cetate din Bosnia, dar nu a avut o bătălie din asta hotărâtoare, epocală, cu turcii, în care să iasă ca erou cruciat.
Ștefan cel Mare, însă, a avut.
Ștefan cel Mare a beneficiat parțial de războiul ăsta propagandistic pe care l-a dus Matia Corvinul, pentru că în 1475 i-a jurat credința lui Matia Corvinul și Matia îl considera „căpitanul meu” și și-a atribuit practic succesul antiotoman al lui Ștefan cel Mare. În felul acesta, propaganda lui Matia l-a afectat în bine, putem spune, și pe Ștefan. Scrisoarea principilor creștini a apărut după îmbunătățirea legăturilor cu Matia Corvinul. Chiar dacă scrisoarea este din ianuarie, iar alianța, oficial, din iunie, există indicii că ei s-au înțeles încă din 1474, cu luni înainte, deci conlucrau dinainte de bătălia de la Vaslui.
Alianțele se făcea și desfăceau în epocă. Pentru cititorul de astăzi, fără ochiul istoricului de profesie, această aliere a lui Ștefan cel Mare cu Ungaria și cu turcii, care face obiectul cărții, contra Poloniei pare nefirească astăzi.
Dar Ștefan cel Mare era un real-politiker. El nu putea judeca doar în termeni morali sau etici, creștini sau necreștini, el era ceea ce trebuia să fie.
Dacă în momentul 1497 a avut nevoie de sprijin împotriva regelui Poloniei, căruia îi jurase credință în urmă cu 12 ani, la Colomeea, și a avut nevoie de ajutor atât din partea turcilor, cât și din partea ungurilor, cât și din partea muntenilor, ei bine, asta a făcut, n-a avut scrupule.
Să ne înțelegem, nu este vorba doar despre Ștefan cel Mare, să nu credeți, de pildă, că Ferrante de Aragon, regele Neapolelui, era mai bun. Alianțele fluctuau în funcție de necesitățile imediate.
Chiar îmi scria cineva pe Facebook: „da, mi-a plăcut cartea foarte mult, dar parcă Ștefan nu a fost foarte fair-play”. Bine, dar ce politician este realmente fair-play? În ce epocă și în ce spațiu geografic?
A posteriori, aplicăm această grilă moralizatoare asupra istoriei, cam mereu.
Da, dar nu este corect, ar trebui să nu fie aplicată.
Atunci iată o întrebare din prezent: putem spune că liderii europeni au aplicat această politică de real politik față de Vladimir Putin ani de zile, până la momentul invadării reale a Ucrainei? Angela Merkel ar putea invoca real politik-ul?
Dar așa a și fost. Până în 23 februarie 2022, toată Uniunea Europeană a considerat că este bine să conlucreze cu Federația Rusă, iar de la data menționată lucrurile s-au schimbat la 180 de grade.
Eu cred că sentimentele astea personale de amiciție sau inamiciție, ură, antipatie sau simpatie în politică n-au ce să caute și nici nu au avut ce să caute vreodată. Nici acum, nici în alte secole.
A fost realmente o cruciadă contra lui Ștefan cel Mare? Pentru că există cavalerii teutoni implicați, uniforma cavalerilor teutoni, dar nu există o bulă papală.
Apropo de propagandă, regele Poloniei, Jan Olbracht, a erijat acest război de expansiune pe care l-a purtat împotriva Moldovei într-o luptă sfântă. Deci, în aparatul său de propagandă apare așa „lupta sfântă pentru apărarea patriei, pentru apărarea țării noastre”. De fapt, noi nu știm exact ce și-a propus Jan Olbracht, putem doar presupune că această campanie pe care întreprins-o în 1497 avea trei obiective.
În primul rând, schimbarea lui Ștefan cel Mare de pe tron cu Sigismund, singurul dintre frații lui care în momentul respectiv nu avea un tron propriu.
În al doilea rând, recuperarea Chiliei și a Cetății Albe, pierdute în favoarea Imperiului Otoman în 1484, acesta fiind mărul discordiei în acest conflict.
Nu în ultimul rând, deși într-un viitor destul de abstract, eliberarea Europei, întregii Europei și poate și recuperarea Constantinopolului din mâna otomanilor.
Bine, asta trebuia trecută, deoarece în epocă campaniile cruciate duceau oricum la Constantinopol.
Cum ziceți și dumneavoastră, în 1497 nu a fost emisă o bulă de cruciadă și în ciuda faptului că regele numește acest război un “război sfânt”, nu este vorba practic de o cruciadă.
Cea mai recentă cruciadă în momentul respectiv fusese proclamată în 1484, când s-a mobilizat tot Polonia și scopul ar fi fost eliberarea Chiliei și Cetății Albe, din nou mărul discordiei. Doar că această cruciadă s-a împotmolit în Podolia, care în momentul respectiv a fost atacată de tătari. Descriu în carte, pentru prima dată în istoriografia română, bătălia dintre polonezi și tătari în Podolia, unde Jan Olbracht a învins.
Pseudo-cruciada a eșuat, se încheie un tratat de pace pe care Ștefan îl încalcă în momentul în care își trimite oștile după polonezii care se retrăgeau?
Eu cred că Ștefan cel Mare a anticipat faptul că Jan Olbracht nu se va ține de cuvânt. Un aspect cât se poate de practic: când polonezii și aliații lor teutoni au ajuns la Codrii Cosminului, lucrările pentru ambuscadă fuseseră deja terminate, pentru că în dimineața bătăliei pomii au fost prăvăliți dintr-o dată. Dacă ar fi pregătit ambuscada doar cu o noapte înainte, ar fi fost zgomot mare, deoarece când cineva lovește un lemn cu un topor în pădure răsună toată pădurea. Dacă erau doar 10 oameni, s-ar fi aflat imediat, nu mai zic cum sună când sunt 100 de oameni cu topoare. Așadar Ștefan a pregătit ambuscada, a intuit cumva că Jan Olbracht o s-o ia pe drumul cel mai scurt, pentru simplu motiv că acela era drumul mare, drumul polonez care începea la Marea Baltică și se termina la Chilia - Cetatea Albă, dar segmentul acela de drum era proprietatea privată a lui Ștefan cel Mare.
Nici Ștefan, nici reprezentantul polonezilor nu au fost sinceri în momentul în care au încheiat armistițiul, probabil că au încercat să câștige puțin timp.
În bătălia de lângă Codrii Cosminului, polonezii a fost practic umiliți. Descrieți în carte cum au fost bătuți până la ultimul, cum au fost umiliți și au fost luați prizonieri. Cât de rapid a fost uitat în istorie acest moment, de către Polonia sau cum a influențat relațiile cu Moldova?
Expresia “Când Olbracht a domnit, șleahta a pierit” nu s-a iscat din nimic. Apoi, după vreo jumătate de secol, avem un episod interesant în timpul domniei lui Despot-Vodă, un mare magnat polon, Albert Laski, vine cu armată mare în ajutorul lui Despot Vodă, împotriva unei partide adverse pro-otomane. Erau atunci vreo trei partide care se înfruntau pentru tronul Moldovei. Când oștenii polonezi au venit, au luat-o pe același drum pentru că drumul a rămas același și erau nevoiți să treacă prin Codrii Cosminului. Iar ei au refuzat, știind că părinții și bunicii lor au suferit acolo o înfrângere groaznică și considerau locul unul blestemat.
Deci a rămas în memoria socială a polonezilor?
A rămas în memoria elitei politice și militare a Poloniei. Acum nu știu dacă un țăran din Polonia ar fi știut de catastrofa din Codrii Cosminului. Dar un nobil, un șleahtic, sigur știa, pentru că toți avuseseră un părinte, un unchi sau un bunic care a suferit acolo.
Ați reușit să confruntați, de pildă, această felie de istorie, privită cum ați privit-o dumneavoastră, cu izvoarele cercetate și cum o privesc polonezi, cum o relatează ei?
Nu e contestat episodul de niciun istoric polonez serios. Din păcate, noi avem imaginea evenimentelor din Codrii Cosminului doar din prismă poloneză, nu este nici un izvor moldovean care să descrie desfășurarea evenimentelor. Da, cronica de curte menționează bătălia, menționează victoria lui Ștefan, dar nu avem desfășurarea.
O cunoaștem din două cronici, pe de o parte cronicarul Bernard Wapowski, cronicarul oficial al dinastiei Jagellonilor și, pe de altă parte, un caz foarte interesant, cronica doctorului Micowski care a scris o cronică a Poloniei, a încercat să o scrie cât posibil de neutră, a publicat-o în 1519 și descrie catastrofa suferită de armata poloneză în 1497. Aici iarăși avem un caz interesant de propagandă. Când cartea gata tipărită a ajuns la dinastia Jagellonilor, deja domnea Sigismund cel Bătrân, cel care ar fi trebuit să domnească în Moldova în locul lui Ștefan cel Mare la 1497. Când dinastia domnitoare a văzut cartea, a scos-o de pe piață, a dat-o la topit și au rămas doar trei exemplare pierdute în biblioteci private, rarități bibliografice descoperite abia la mijlocul secolului al XIX-lea. Cartea a reapărut, corectată și revizuită, după doi ani, în 1521, în care episodul este prezentat destul de neutru, adică s-a luat hotărârea să se poarte un război pentru apărarea patriei și războiul a avut loc și gata, niciun cuvânt despre umilințele la care au fost supuși prizonierii, legați de păr unul de celălalt, deci toate pasajele care într-un fel sau altul au deranjat au fost scoase sau ajustate.
Se făcea un adevărat efort imagologic în epocă, adevărate campanii de imagine aveau loc încă pe atunci.
Cred că unul dintre primii artizani ai imaginii proprii a fost Sigismund de Luxemburg, care a fost un suveran foarte complex, rege al Ungariei, rege al Boemiei, rege al romanilor, Împărat al Imperiului German. Practic sub sceptrul său se aflau toate provinciile și orașele de la Hamburg până la Chilia. El a devenit, printre altele, un motiv artistic, apare în foarte multe altare și icoane, unde este reprezentat în diverse ipostaze. De curând am văzut o icoană, ortodoxă de data asta, bineînțeles că nu ne mirăm când vorbim de icoane și de picturi religioase catolice, dar asta era o icoană ortodoxă pictată la începutul anilor 2000, în care bunul Dumnezeu este reprezentat cu chipul lui Sigismund de Luxemburg. Este inconfundabil, cu barba lui pieptănată în două. Și Vlad Țepeș a fost motiv artistic, doar că el era de regulă un personaj negativ, de genul Ponțiu Pilat.
Cred că nimeni nu mai asocia, de pe la 1500, chipul cu Sigismund cu numele său. Adevărul e că Sigismund era și un bărbat frumos, era înalt, blond, ochi albaștri. El a fost unul din primii artizani ai propagandei, la fel au început să facă și contemporanii săi, de pildă Vladislav Jagello, bunicul celor care s-au confruntat la Codrii Cosminului, și el a dat mult pe propagandă și auto-reprezentare.
Fiecare război beneficia de propagandă, deși, în teorie, plasăm începutul propagandei de război cam în Al Doilea Război Mondial, când au început să se folosească mijloacele de comunicare în masă moderne.
Propaganda a fost întotdeauna. Noi eram buni, ei erau răi, depinde cine scrie, asta e toată treaba. Trebuie să vedeți cum sunt descrise toate aceste episoade în cronistica otomană. Acolo se vorbește despre ghiaurii cei umili, mai jos decât praful de pe drum, cam așa sunt prezentați inamicii. Ghiaurii umili care s-au adunat într-o ceată și s-au revoltat împotriva stăpânului lumii.
Cum era perceput Ștefan cel Mare de către ceilalți lideri regionali? Era considerat egalul lor, un lider politic puternic?
Puterea lui Ștefan cel Mare era o putere de necontestat. Asta era clar și pentru suverani epocii lui, dar niciunul dintre ei nu l-a considerat egal, pentru că regele Ungariei îi era suveran, regele Poloniei i-a fost și el suveran, hanul tătarilor pretindea că se trage din Ginghis Han și probabil avea și dreptate, sultanul otoman - nu mai vorbim, deci sub nicio formă principi și suverani nu îl considerau pe Ștefan un egal. Dar puterea lui era una reală și prestigiul de care se bucura era unul real.
Nu multă lume știe - sau largul public nu știe - că primii care i-au spus lui Ștefan cel Mare „Ștefan cel Mare” au fost turcii, într-o o cronică de pe la 1480 și abia apoi, într-un document de la 1499, apare „Stephanus ille Magnus”. În 1484 de pildă, când Turcia a cucerit Chilia și Cetatea Albă, s-a creat un mic conflict de graniță, pentru că nimeni nu știa exact unde era delimitat teritoriul celor două cetăți cu Moldova. Și atunci, după câțiva ani, sultanul otoman a trimis o comisie specială acolo și comisarii otomani au primit următoarea poruncă de la sultan: să-l întrebați pe voievodul Ștefan, care este cel mai bătrân dintre principii vremurilor noastre și cel mai înțelept, pentru că el este singurul care știe exact cum e delimitat hotarul acolo.
Deci a contat stabilitatea politică. Cum și-a menținut-o, cum i-a convins pe boieri să-l susțină atât?
În primul rând, cred că prin carismă, conta pentru un suveran medieval foarte mult carisma, dacă știa să se facă plăcut, dacă știa să facă compromis - și cât compromis să facă -, și dacă reușea să țină echilibru între factorii de putere. În Evul Mediu încă nu existau state teritoriale, statele erau niște structuri foarte fluide și depindeau foarte mult de relația suveranului cu factorii regionali de putere, fie că era vorba de persoane, fie că era vorba de familii, fie că era vorba de comunități. Deci practic, suveranul nu stăpânea teritorii, stăpânea sau colabora cu oameni și cu familii, era legitimat din recunoașterea de către factorii decizionali teritoriali, altfel nu se putea.
Ștefan cel Mare a știut să-i atragă pe boieri de partea sa, în primul rând prin compromisuri. Le-a lăsat dregătoriile, le-a făcut donații, îi invita la ospețe - și nu doar pe marii boieri, îi invita și pe oșteni. După victorii, îi convoca la o curte domnească, la Vaslui, Hârlău sau Huși, dădea un ospăț, în cadrul cărora le făcea daruri bogate. Acum, nimeni nu știe exact în ce ce constau darurile astea, dar presupun că erau de fapt donații de pământ. În cadrul acestor ospețe erau creați vitejii, adică această mică nobilime cu obligații militare permanente față de domnie, în schimbul scutirii totale sau parțiale de obligații fiscale. Aceste daruri aveau utilitate practică imediată, pentru că loturile de pământ primite și scutirea de taxe le asigurau acestor nobili un minim de putere economică pentru a se înarma corespunzător, adică să aibă minim un cal, un scut, o lance și o sabie. Dacă mai avea și un arc cu săgeți era cât se poate de bine.
La un moment dat menționați că polonezii au încercat să spargă încrederea în Ștefan cel Mare și să găsească un trădător printre nobili, dar n-au reușit.
Da, pe hatmanul Arbore în timpul asediului de la 1497, atunci au încercat să-l atragă de partea lor, iar Arbore ar fi răspuns: mergeți voi și îl învingeți pe Ștefan cel Mare într-o bătălie în câmp deschis și toate cetățile Moldovei vi se vor deschide, dar eu nu am puterea și voința să vă deschid vouă cetatea. Și le-a rezistat cu eroism.
De curând, Lucian Valeriu Lefter, un coleg de la Vaslui, și-a publicat o teză de doctorat, foarte bună, despre boierii lui Ștefan cel Mare, unde demonstrează că, în bună parte, boierii lui Ștefan cel Mare se trag din întemeietorii țării, dintre cei care l-au însoțit pe Bogdan în secolul al XIV-lea la descălecat, iar urmașii lor au supraviețuit până în secolele XVII-XVIII. Aceștia erau cei care legitimau și susțineau, literalmente cu brațul, puterea lui Ștefan cel Mare.
Ați menționat de-a lungul dialogului nostru câțiva colegi din generația dumneavoastră, simțiți că e un moment în care istoria este revalorizată, că profesia de istoric este revalorizată?
Da, dar nu este un hiatus față de generația profesorilor noștri, deoarece fiecare generație a avut cel puțin câteva nume forte care au avut curajul și onestitatea să se ocupe de aceste subiecte și să le expună, să le reevalueze, să le aducă la zi și să ni le lase nouă mai departe.
Spuneți “curajul”, există nevoia, după perioada comunistă, de a revaloriza și de a relua întreaga istoriografie și de a o corecta acolo unde e cazul?
Sunt teme care trebuie reluate, dar eu cred că este de datoria fiecărei generații de istorici în parte să reevalueze marile teme ale istoriei. Poți să fii super-specializat pe un detaliu minor, dar să pierzi din vedere ansamblul, ca o gospodină care știe ce are în cămară, știe că aici are zacusca și dincoace murăturile, dar ea nu iese din cămară ei niciodată, pentru că acolo se simte confortabil.
Este datoria noastră și plus că istoriografia română are o meteahnă: de ce să se mai scrie despre, că doar s-a mai scris.
Așa cum a fost în comunism, care voia să decupeze și să rescrie într-un fel convenabil prezentului istoria, se întâmplă și azi?
Nu oficial. Da, există anumite mișcări politice care și-ar dori o rescriere istoriei, dar eu sunt angajat al Academiei Române și vă pot asigura că nimeni nu îmi zice ce să scriu. Nimeni nu mă obligă să scriu despre o temă într-un anumit fel, dintr-un anumit punct de vedere.
Am ieșit din paradigma care spune că este scrisă de cei care au învins și atunci, evident, ai doar perspectiva învingătorului?
Da și nu. Ai uneori izvoare păstrate doar din mediul învingătorilor și atunci ele trebuie luate cu precauție maximă sau, din contră, ai izvoare care au o perspectivă foarte vindicativă. Să ne gândim la Flavius Josephus, care scrie despre războaiele iudaice și scrie foarte vindicativ la adresa Romei, deși scria deja în timpul stăpânirii romane. Există și perspectiva asta, perspectiva celui învins, doar că și asta trebuie luat cu maximă precauție.
De fapt și de drept, pe cât posibil trebuie citite toate izvoarele și găsite niște puncte comune. Dacă ai anumite aspecte atestate de izvoare total independente, poți să fii sigur că acele aspecte sunt reale sau cel puțin verosimile.