Speriați de tribunul C.V. Tudor, votanții progresiști care îl puseseră la zid pe Iliescu „au fost obligați“ să-l voteze pe acesta la alegerile prezidențiale din 2000.
Este forfotă mare în mass-media și pe scena politică dezlănțuită de presupușii candidați la alegerile prezidențiale din 2024. Deși mai sunt aproape doi ani și jumătate până la confruntarea electorală pentru fotoliul de la Cotroceni, au apărut deja nume livrate opiniei publice pentru ca electoratul să-și dea cu părerea.
Mai mult, se speculează și perspectiva alegerilor prezidențiale anticipate în situația în care Klaus Iohannis ar părăsi funcția de șef al statului dacă ar fi propus și ales prin consens ca secretar general al NATO. Într-o conferință de presă recentă, la întrebarea dacă ar accepta o asemenea propunere, Iohannis a răspuns: „Dacă mi s-ar face o astfel de propunere, aș evalua-o foarte serios și aș face o declarație publică“.
Vorbe fără susținere. România îl are deja în staff-ul civil al NATO pe Mircea Geoană, care ocupă funcția de secretar general adjunct al Alianței. Este de bun simț să conchidem că celelalte 29 de state aliate ar vota ca secretar general tot un demnitar român, fie el și președintele statului. Astfel că Iohannis își va duce în liniște mandatul până în 2024. În aceeași liniște care l-a însoțit șapte ani și jumătate de la câștigarea primului mandat, timp în care nu a luat nici o decizie majoră, radicală, în special în zona depolitizării Justiției.
Răul cel mai mic și înfățișările acestuia
Cu excepția lui Ion Iliescu, românii au ales mereu răul cel mai mic pentru funcția de șef al statului. Iliescu a fost întruchiparea binelui pentru poporul FSN începând cu alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, când a fost ales de 85% dintre votanți, continuând apoi cu mandatul 1992-1996.
Dar la prezidențialele din 2000 a fost supus și el balanței dintre rău și răul cel mai mic, atunci când în cel de-al doilea tur de scrutin l-a avut contracandidat pe C.V. Tudor. Speriați de tribunul PRM, votanții progresiști care îl puseseră la zid pe Iliescu „au fost obligați“ să-l voteze. În realitate, finala din 2000 pentru fotoliul de la Cotroceni a fost o manevră pusă la punct în laboratoarele puterii oculte. Nicicum C.V. Tudor nu ar fi putut câștiga alegerile, dar sperietura a fost mare.
În campania electorală pentru alegerile prezidențiale din 1996 Emil Constantinescu nu a convins, nu a arătat că ar avea stofă de politician. Victoria lui în fața lui Iliescu s-a datorat în mare parte moștenirii lui Corneliu Coposu.
A avut un mandat slab, în care nu a reușit să contribuie la instalarea păcii sociale și nici la reforma Justiției prin care să fie eliberată de ingerințele politice. Instituțiile de forță și-au făcut jocurile nestingherit, fapt care l-a determinat pe președintele Constantinescu să declare la sfârșitul mandatului că „a fost învins de sistem“. Logic ar fi să credem că fostul președinte s-a luptat cu sistemul, dar că a fost învins. Numai că istoria recentă îl contrazice.
Traian Băsescu a fost cel mai controversat președinte, mai ales în cel de-al doilea mandat. Este celebră întrebarea pe care i-a adresat-o contracandidatului Adrian Năstase în campania electorală din 2004 la o emisiune televizată: „Măi, ce blestem o fi pe poporul ăsta de a ajuns până la urmă să aleagă între doi foști comuniști?“ Blestemul a fost că românii au ales din nou răul cel mai mic. La fel ca și la alegerile prezidențiale din 2009, când Traian Băsescu l-a învins pe Mircea Geoană.
De la jumătatea celui de-al doilea mandat, serviciile secrete l-au lăsat din brațe pe președintele jucător, care a fost nevoit să lase garda jos. N-a spus, ca Emil Constantinescu, că a fost învins de sistem, dar faptele și ieșirile sale publice au lăsat să se înțeleagă acest lucru.
Faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că fostul președinte a fost colaborator al fostei Securități ne arată cât de mare a fost de fapt răul cel mai mic. Nimeni din elita intelectuală care l-a votat și pentru al doilea mandat pe Traian Băsescu nu a ieșit public să spună „Da, domnule, am ales din nou răul cel mai mic, pentru a nu ajunge să ne conducă Mircea Geoană“.
În ceea ce-l privește pe Klaus Iohannis, prima și cea de-a doua jumătate a actualului mandat au decurs lin, pas cu pas, într-o cadență de melc. Cea mai rușinoasă reușită a președintelui în exercițiu este construcția coaliției contra naturii PNL-PSD-UDMR. Cum a reușit Klaus Iohannis să câștige primul mandat cu un milion de voturi în fața lui Victor Ponta, după ce în primul tur de scrutin obținuse cu un milion de voturi mai puțin decât acesta? Sigur că mobilizarea extraordinară a românilor din diaspora și transmiterea mesajului celor de acasă au contribuit substanțial la victoria lui Iohannis. Atunci a fost mai degrabă un vot împotriva lui Ponta, iar nu unul pentru Iohannis.
Utopia unui președinte fără carnet de partid
La începutul lunii iulie a fost publicat primul sondaj pentru alegerile prezidențiale din 2024 realizat de Agenția Sociopol. Procurorul-șef european Laura Codruța Kövesi și secretarul general adjunct al NATO Mircea Geoană se plasează pe primele locuri în preferințele electoratului, cu 30%, respectiv 29% din voturi.
Întrebat dacă Kövesi ar putea fi un candidat pentru Cotroceni, proaspătul lider al USR Cătălin Drulă a răspuns că „partidele încearcă să își găsescă candidați și soluții interne, dar, la anumite momente, poate fi o soluție și să ai un candidat extern“. Miercuri, Laura Codruța Kövesi tocmai a declarat că nu va candida pentru funcția de președinte.
Un candidat la președinție care să nu aibă în spate un partid politic este o utopie. Pe de altă parte însă, partidele nu au avut preocuparea fundamentală de a crește și de a aduce în față oameni politici de anvergură, pe care să-i treacă prin focul luptelor electorale. Clientelismul politic a lăsat deoparte oameni valoroși pentru a trimite în arena politică executanți loiali.
Autor: George Arun