Rămânerea lui Erdogan la putere, care are o slăbiciune față de Moscova, nu face decât să perpetueze jocul periculos al Turciei la Marea Neagră.
Parteneriatul Strategic dintre România și Turcia a fost semnat în perioada în care Recep Tayyip Erdogan era prim-ministru (12 septembrie 2011). Înainte de acest moment, Turcia a fost primul stat care a susținut aderarea României la NATO.
Și chiar în perioada comunistă, când Ankara era un pilon de bază al securității occidentale în regiune, au existat legături foarte bune cu Bucureștiul, iar Nicolae Ceaușescu a făcut cinci vizite oficiale în Turcia între 1969 și 1987.
Apoi, după 1989, în fiecare mandat, președinții români au făcut între două și trei vizite la Ankara și au primit cam tot atâtea. După 2016, însă, ritmul a scăzut, iar cei doi șefi de stat s-au mai întâlnit doar pe fugă, cu prilejul unor reuniuni internaționale.
De fapt, după 2016, când a avut loc și tentativa de lovitură de stat, Turcia și-a schimbat radical atât politicile interne, cât și abordările diplomatice.
După acel moment, Erdogan și-a acuzat aliații euro-atlantiști că nu l-au susținut și a făcut o piruetă mai apăsată spre Orientul Mijlociu.
Încă înainte de acest punct de inflexiune al politicii lui Erdogan, Ahmet Davutoglu, ministrul său de Externe (2009-2014) și apoi prim-ministru (2014-2016), a trasat o strategie pan-islamistă și de refacere a relațiilor cu statele care altădată făceau parte din Imperiul Otoman: așa-numita politică neo-otomanistă, îndreptată mai mult spre Est, cu toate că exista și componentă balcanică.
Odată cu plecarea lui Davutoglu, Turcia pare să fi renunțat la pariul său european, a întors cumva spatele Statelor Unite și a început politica de basculare spre Rusia: construcția Turkish Stream, gazoductul care traversează Marea Neagră; cumpărarea sistemului rusesc de apărare S-400, în ciuda opoziției partenerilor din NATO și a sancțiunilor americane; programul nuclear turco-rus, de construire a celor două centrale convenite de Vladimir Putin și Recep Tayyip Erdogan.
Dincolo de această basculare, România rămâne o constantă geografică pentru Turcia, un punct de interes economic și o axă de susținere reciprocă, chiar dacă în strategia la Marea Neagră Bucureștiul și-ar dori o relaxare a Convenției de la Montreux, în așa fel încât vasele militare ale NATO să poată intra fără restricții, mai ales că în războiul din Ucraina, Ankara joacă de ambele părți.
Realegerea lui Erdogan nu schimbă ecuația de putere din regiune, iar Parteneriatul Strategic româno-turc face primii pași concreți prin contractul de 321 de milioane de dolari prin care Bucureștiul cumpără drone de tip Bayraktar T2.
Din punct de vedere economic, Turcia este pentru România cel mai important partener din afara Uniunii Europene: volumul total al schimburilor comerciale româno-turce a fost de 9,4 miliarde de dolari în 2022, în creştere cu 12,5% faţă de 2021, potrivit Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti.
În România erau înregistrate la sfârșitul anului trecut 17.602 firme cu capital turcesc, cu un capital social subscris de aproape un miliard de dolari, care plasează Turcia pe locul 14 între statele investitoare.
Dacă Recep Tayyip Erdogan nu ar avea o slăbiciune atât de mare față de Moscova, probabil că și relațiile politico-strategice pe axa București-Ankara ar fi mai solide.
Dar, în ciuda acestui balans, Turcia a înțeles că are nevoie să-și mențină pârghii de influență în regiune, așa că, cel puțin formal, există câteva triunghiuri de lucru: între România, Bulgaria, Turcia sau România, Polonia, Turcia, deși pe moment, legătura cea mai bună rămâne între Ankara și Budapesta.
Pe fondul agresiunii ruse din Ucraina, deviația Turciei de la angajamentele atlantice ar putea face din Marea Neagră un cazino virtual, în care Ankara joacă de ambele părți, iar România asigură, cu sprijinul Aliaților, frontiera de margine a NATO.
Sabina Fati