Multă lume din Turcia și din Occident se aștepta ca, în fine, longevivul lider politic de la Ankara să fie învins acum, după 20 de ani de putere.
Ultimii cinci dintre aceștia au fost exercitați de-a dreptul în regim prezidențial autoritar (discreționar), aproape dictatorial, cu politizarea intensă a Justiției, Poliției, Armatei, administrației publice și Educației, cu suprimarea presei independente și reprimarea opoziției liberale seculariste și pro-occidentale din universități și din societatea civilă, cu anularea tradiției republicane kemaliste și cu instaurarea treptată a unui islamism politico-administrativ considerat încă „moderat”, dar totuși evident pentru oricine, cu îndepărtarea politică de valorile occidentale și de politicile UE, NATO și SUA, respectiv cu apropierea de Rusia lui Putin etc.
Erau întrunite aparent toate condițiile pentru o schimbare de regim la aceste alegeri prezidențiale – opoziția unită („Masa celor 6”), primarii marilor orașe de partea Opoziției, criza economică prelungită și inflația corozivă din Turcia, pauperizarea unei părți a societății (inclusiv o mare parte din electoratul tradițional al lui Erdoğan din categoria socială lower-middle), cutremurul devastator din februarie și vina uriașă a autorităților pentru nerespectarea criminală a standardelor din construcții (cel mai probabil din motive de corupție), protestele din perioada post-cutremur, sentimentul de panică al regimului și devansarea alegerilor din 18 iunie în 14 mai tocmai pentru a nu lăsa timp Opoziției să se întărească și mai mult, prezența impresionantă la vot (88,3%) etc.
Și, totuși, Recep Tayyip Erdoğan a supraviețuit acestor alegeri. Probabil, va câștiga și turul al doilea, cel decisiv, din 28 mai, după ce a fost foarte aproape de a obține majoritatea absolută încă din primul tur, iar fostul său partid (AKP) a câștigat, din nou, majoritatea în Marea Adunare Națională (Parlamentul Turciei).
Schimbarea nu s-a produs așadar, nici de data aceasta. Nu avem deocamdată rezultate oficiale, dar presupunem că va exista turul al doilea, cu o infimă speranță a unei schimbări democratice, în favoarea unui candidat kemalist.
Altele sunt însă surprizele, chiar mai șocante, ale acestor alegeri.
Votul turcilor din țările occidentale bogate precum Germania, Austria, Franța, Olanda a fost zdrobitor pentru Erdoğan, așa cum a fost și la referendumul din 2017. În mod categoric, se (re)confirmă o atitudine anti-occidentală a turcilor, indiferent că fac parte din prima, a doua sau a treia generație de imigranți naturalizați, care trăiesc în Occident și care s-au radicalizat împotriva UE, NATO și SUA, la fel ca mulți musulmani din aceste democrații liberale avansate.
Chiar și în zonele afectate de cutremur, Erdoğan a obținut rezultate surprinzător de bune, în multe astfel de localități sinistrate devansându-și rivalul din Opoziție, spre uluirea analiștilor locali și internaționali.
A pierdut, într-adevăr, la Istanbul, orașul lui de suflet, unde a fost și primar. A fost zdrobit la Izmir, unul din orașele moderne prin care Turcia respiră aer european mediteranean. Nu l-au ales nici kurzii, bineînțeles. A pierdut, în general, în regiunile costiere mai bogate și mai dezvoltate ale țării, dar a câștigat masiv în Turcia profundă, unde naționalismul, islamismul și anti-occidentalismul (anti-americanismul) prind rădăcini.
De ce nu au funcționat oportunitățile importante pe care candidatul Opoziției le-a avut la dispoziție de data aceasta?
Motivul principal al victoriei lui Erdoğan este că temerile identitare acționează întotdeauna mai puternic în alegeri decât eventualele argumente raționale și economice ale schimbării.
Ceea ce a reușit să facă Erdoğan a fost să-i sperie suficient de puternic pe turcii de rând că o plecare a lui de la putere ar însemna „afectarea identității” acestora – religioase, naționale, suverane etc. și ar favoriza interesele externe ale dușmanilor Turciei.
A apăsat, la final, inclusiv pedala antiamericanismului, răspândind mesajul fals și ipocrit că „Biden a decis schimbarea lui Erdoğan”.
Deși nu le merge deloc bine cu Recep Erdoğan, iar majoritatea au sărăcit în ultimii ani, regimul a reușit să-i convingă pe turci că venirea lui Kemal Kiliçdaroğlu la putere le va afecta „modul lor de a fi și de a trăi turcește”.
Apelul la politicile identitare (naționale, etnice, religioase, rasiale, sociale, de gen etc.) începe să fie devastator pentru democrațiile de pretutindeni și pentru centrul liberal moderat, peste tot în lume, favorizând, de la caz la caz, revizionismul de dreapta (ultraconservator) sau de stânga (ultraprogresist), discursul urii și propaganda anti-occidentală și anti-globalistă, atât de copios utilizată de Rusia, din SUA până în Germania, și din Franța (a se vedea protestele recente anti-capitaliste și anti-reformiste) până, iată, în Turcia.
Discursul identitar prinde foarte bine în rețelele sociale, acolo unde este mai ușor să creezi bule în care să învingi rațiunea, moderația și liberalismul individualist prin abordări radicalizate de grup, de tipul „noi” versus „ei”.
Faptul că argumentul identitar a devenit mai important decât cel rațional, liberal și economic este confirmat de votul aparent paradoxal pro-Erdoğan și implicit anti-Occident al turcilor care trăiesc în Occident.
Este evident că aceștia trăiesc mai bine decât cei din Turcia lui Erdoğan. Dacă n-ar fi așa, s-ar întoarce numaidecât din Germania, Franța, Marea Britanie sau Olanda „asupritoare” în Anatolia lor, dar nu se întorc...
La fel cum, în cazul votanților „creștini” naționaliști sau, dimpotrivă, „socialiști” progresiști din Europa, cam toți anti-SUA și pro-Rusia, aceștia s-ar putea duce să trăiască în Rusia lui Putin, dar nu se duce nimeni acolo... Acest vot este deci doar o frondă anti-sistem occidental, o expresie identitară a urii și frustrării lor ideologice, de dreapta sau de stânga.
Nu avem, în momentul în care scriu aceste rânduri, rezultatele oficiale.
Teoretic, orice se (mai) poate întâmpla, inclusiv la turul al doilea. Dar Opoziția nu a reclamat fraude electorale, deci nu e mare lucru de spus. În principiu, se pare că votul a fost corect.
Există o diferență, nu foarte mare, față de sondajele din ultimele zile. Erdoğan pare să fi crescut cu 2-3 puncte procentuale, iar Kiliçdaroğlu să fi scăzut cam tot cu atât. Primul era cotat cu 46-47 și a obținut 49, în timp ce reprezentantul Opoziției nu a obținut 48-49, ci 45. Sondajele nu au fost așadar greșite, cum s-a spus, dar a contat disciplina de partid și mobilizarea din ziua votului.
Explicațiile acestor mici variații pot fi multiple – de la emoția populară provocată de mesajul cu „decizia lui Biden de a-l schimba pe Erdoğan”, retragerea candidatului Ince de la Partidul Patria cu trei zile înaintea votului (cam 1-2 procente de naționaliști, care s-au întors probabil la Erdoğan, de unde plecaseră acum câțiva ani), mobilizarea mai bună a electoratului disciplinat al regimului AKP etc.
Dar nu este foarte important acest lucru, mai relevant este că Erdoğan nu s-a prăbușit electoral, ci a supraviețuit, deși toate argumentele raționale, liberale, economice pledau pentru schimbarea lui.
La fel s-a întâmplat, din păcate, anul trecut la Budapesta, cu realegerea complet irațională, strict pe bază identitară și pe temeri privind afectarea identității maghiare, a lui Viktor Orbán, într-o Ungarie care este deja serios afectată economic și pe plan internațional de politicile anti-occidentale ale șefului executivului și totuși votează în aceeași direcție. Până când?