Faptul că multă lume vorbește despre o implicare prea mare, aproape periculoasă, a serviciilor speciale în politică, în justiție arată că aceste funcții de poliție politică sunt îndeplinite și astăzi într-o formulă soft, nu contondentă.
Or, fără o punere în discuție a rolului represiv al Securității, cu tot ce a însemnat această represiune, repet, de la cazurile cele mai rafinate până la cazurile care amintesc de anii ’50, fără o astfel de discuție nu se poate delegitima această componentă încă activă, argumentează istoricul Cosmin Popa, într-un interviu la cald acordat spotmedia.ro, în urma deciziei Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie referitoare la dosarul disidentului Gheorghe Ursu.
Cosmin Popa, ce înseamnă această decizie din dosarul disidentului Gheorghe Ursu, ucis de Securitate?
Era absurd ceea ce până cum Justiția susținea, evident fără argumente, și anume că inginerul Gheorghe Ursu nu a fost victima represiunii politice.
Din decizia de joi decurge o altă situație esențială pentru înțelegerea regimului comunist din România, și anume că poliția politică a regimului comunist, Securitatea, se afla în conflict cu poporul român, așa cum formulează Justiția și era un organism de represiune politică.
Gheorghe Ursu nu a fost un infractor de drept comun, cum încerca să ne facă să credem Securitatea și cum și acum Justiția a încercat să ne facă să credem în continuare, ci a fost unul dintre opozanții regimului comunist.
Ce a spus practic fosta decizie, care și-a permis o interpretare deja istorică, mai mult decât juridică a perioadei comuniste, era că în anii '70-80 se terminase cu statul represiv. Aveam un fel de regim politic care nu prea contravenea societății sau, în fine, nu reprima societatea.
Asta nu era decât o manieră de a perpetua teza Securității și a regimului Ceaușescu, în deplină democrație. Nu era o neînțelegere a felului în care funcționa represiunea, pentru că dosarul, știu sigur din discuțiile pe care le-am avut cu reprezentanții Parchetului, reprezentanţii Ministerului Public, conținea multe documente și dovezi care să ateste natura represivă a regimului și funcția represivă a Securității și felul în care aceasta masca afacerile de represiune politică sub afaceri penale, sub cazuri penale.
Deci, din punctul ăsta de vedere, nu era nicio necunoscută, nu era nimic incert acolo. Pur și simplu, cei care au judecat cauza au încercat să protejeze Securitatea și, mai precis, securiștii care au ordonat moartea inginerului Gheorghe Ursu în arest.
Să ne amintim că el a murit în urma violențelor aplicate atât de securiști, cât și de deținuți de drept comun, cu care, nu-i așa, Securitatea a vrut să-l asimileze ulterior.
Sigur că da, însuși Clita a recunoscut în repetate rânduri că era un informator al Miliției și al Securității, între care nu exista nicio diferență, pentru că Miliția practic îndeplinea și ea funcții de poliție politică, era subordonată total.
Deci practic și de multe ori Securitatea acționa sub aparența Miliției. Ceea ce au încercat cei care au judecat cazul a fost să îndepărteze această responsabilitate pentru decizia uciderii inginerului Gheorghe Ursu de Securitate, de la securiștii care au continuat să lucreze în aparatul informațional al României democratice și după 1989.
E o întrebare de context. De ce acum, are vreo legătură cu acțiunile din ultimele săptămâni, chiar dacă e o decizie bună, avem de-a face și cu o reabilitare cumva a Justiției, în acest context în care ne uităm spre serviciile de informații care au ratat fenomenul extremist din România?
Este greu să dovedești o legătură directă între contextul politic actual și această decizie, dar este la fel de greu s-o negi.
Ceea ce, sper eu, este ca acesta să fie începutul sfârșitului protecției vechilor securiști care au acționat și după 1989 din partea Justiției din România.
Pentru că, sigur, am putea spune că acești oameni sunt istorie, dar nu, acești oameni nu sunt istorie. Acești oameni sunt o piedică în calea evoluției României, în calea modernizării României, în calea unei Românii moderne și a unei Românii morale.
Pentru că ocultarea responsabilității directe a acestor oameni pentru crime, pentru represiunea politică este practic o manieră de discreditare a moralei publice. Pentru că atâta vreme cât făptașul, cât ucigașul nu sunt pedepsiți, atunci nu are rost să vorbim despre morală și nici despre stat de drept în România.
Mai mult, cred că o astfel de decizie s-ar putea să deschidă calea reevaluării unor alte cauze care nu s-au bucurat de sprijinul aparatului de justiție în România, cum este cea a existenței programului de ucidere în masă a copiilor considerați pacienți irecuperabili în instituțiile românești în anii '70-80, cu precădere în anii '80.
Cred că, dacă nu se întâmplă toate aceste lucruri, este limpede că, de fapt, nu se dorește nicio schimbare a felului în care a funcționat România până acum. Să sperăm că asta este doar începutul.
Să ne uităm puțin și la ce ce însemna în anii '80 represiunea. Nu mai însemna, știm, marile loturi din închisori, motiv pentru care s-a creat această teză că statul nu mai era chiar atât de violent și de represiv. Care erau metodele mascate de represiune?
Am să spun ceva, am văzut în discuțiile pe care le-am văzut cu reprezentanții Ministerului Public, un deficit, dacă vreți, periculos, de cunoștințe istorice, mai ales când e cazul instrumentării unor astfel de cauze.
Însă am văzut și foarte multă bunăvoință din partea acestor oameni, astfel încât să afle și să înțeleagă ceea ce se întâmplă. Problema represiunii în România în anii '80 este că, pe lângă aparatul clasic de represiune, a fost delegată instituțiilor care în mod normal nu aveau un rol represiv.
Și aici nu vorbesc doar despre aparatul de justiție (procuror, judecător), dar vorbesc despre aparatul de sănătate, sistemul de învățământ. Toate aceste subsisteme ale statului comunist aveau departamente, aveau competențe care îndeplineau roluri represive. Pe lângă asta, faptul că o bună bucată de vreme emigrarea celor considerați ostil regimului a fost încurajată.
Faptul că Securitatea avea o rețea destul de extinsă de colaboratori, astfel încât crea impresia că orice ai spune, orice ai respira, ei mai devreme sau mai târziu vor afla, a făcut ca populația să fie înfricoșată și mai mult decât atât, amintirea anilor 1950 era încă vie în rândul multora dintre cei care au trăit atunci.
Însă a spune că represiunea a încetat în anii '70-80 este o minciună. Este un afront adus adevărului istoric, pentru că deficitul de bunuri, de alimente era o formă de represiune. Condiționarea înaintării în cariera profesională de apartenența la partid era o formă de represiune.
S-ar putea repara ceva din lustrația ratată practic în după 1990, printr-un proces, să spunem, mai amplu, nu colectiv, dar poate cauză cu cauză , un proces al Securității?
Sigur că da. Ar fi, dacă vreți, o formă nu numai de restabilire a responsabilităților. Și aici sunt și responsabilități de ordin penal, pentru că o parte din crimele comise de acest aparat de represiune, în mod direct sau indirect sau la instigarea acestui aparat de represiune, sunt imprescriptibile, pentru că ele sunt împotriva umanității.
Nu numai că ar face acest lucru, dar ar și delegitima un sistem pe care s-a construit, s-a fundamentat ceea ce noi numim România modernă și democratică de astăzi. Pentru că știm cu toții că adevăratele centre de putere și de influență în România de astăzi s-au construit fie în jurul foștilor ofițeri ai Securității, fie în jurul colaboratorilor notorii ai acesteia.
Pentru că vorbim zilele acestea de o reformare a serviciilor de informații sau o reformare măcar a sistemului de control pentru serviciile de informații, poate fi făcută această reformare fără, iată, a demantela Securitatea și metodele ei? Și fără a o expune practic?
Nu. Pentru că, dacă vreți, refolosirea reziduurilor Securității și ale securismului în construcția noului aparat de informații românesc a imprimat acestuia un puternic caracter de poliție politică. Faptul că multă lume vorbește despre o implicare prea mare, aproape periculoasă, a serviciilor speciale în politică, în justiție ș.a.m.d. arată că aceste funcții de poliție politică sunt îndeplinite și astăzi, sigur, într-o formulă soft, într-o manieră modernă, nu contondentă, dar sunt și astăzi îndeplinite.
Or, fără o punere în discuție a rolului represiv al Securității, cu tot ce a însemnat această represiune, repet, de la cazurile cele mai rafinate până la cazurile care amintesc de anii '50, fără o astfel de discuție nu se poate delegitima această componentă încă activă și importanță de poliție politică pe care o vedem astăzi în serviciile speciale din România.
Putem presupune că o facțiune a Securității sau oameni care au lucrat în Securitate sau care încă mai au legături cu sistemul au știut cumva și în ultimii ani de această creștere a curentelor extremiste, dar cumva a convenit, așa cum îi convenea lui Ceaușescu Cenaclul Flacăra, în așa fel încât regimul să creeze propria zonă de marginalizare, pe care tot el s-o controleze?
Sigur că da, deși este un mecanism care nu este specific doar serviciilor de informații de tip estic, pentru că, pe fond, serviciile speciale din România, serviciile de informații sunt de tip estic.
Au fost implicate în astfel de operațiuni, dacă vreți, de construcție politică, nu numai că au protejat, dar au și impulsionat creșterea în influență a acestor mișcări extremiste, într-un tip de alianță ocultă cu părți ale Biserici Ortodoxe Române, cu grupări ale Bisericii Ortodoxe Române.
Sigur că o astfel de politică vine fie din obiectivele lor legate de putere, de control a resurselor, fie și din convingerile lor.
Deci, practic, suntem încă în umbra fostului sistem, pentru că trăim pe rămășițele lui din punct de vedere instituțional, din multe puncte de vedere?
Sistemul comunist nu e istorie. Sistemul ceaușist este un prezent care se face și astăzi simțit în fiecare zi. Simplul fapt că în România nu reușim de 35 de ani să întronăm o minimă moralitate publică, să dăm hoțului locul pe care îl merită, plagiatorului locul pe care îl merită, impostorului locul pe care îl merită, ba din contră, vedem că cei demni și curajoși sunt pedepsiți, iar cei servili și umili sunt recompensați este și rezultatul rezistenței acestui sistem pe care s-au clădit foarte multe în România instituțională de astăzi.
Ceea ce ne-a salvat pe noi este că o parte foarte importantă din societate a reușit să se modernizeze, să evolueze în structuri aflate oarecum departe de controlul exercitat de aceste sisteme, care s-a manifestat cu precădere în administrație, în politică, acolo unde erau resursele, acolo unde erau banii ușori.
***Transcriere realizată cu aplicația VatisTech