Vladimir Putin a făcut mai multe declarații prin care neagă dreptul la existență al Ucrainei. Apoi, trupele ruse au ucis, violat, executat civili ucraineni. Și atunci de ce președintele Macron, de pildă, evită să numească genocid ceea ce face Rusia în Ucraina? E importantă clasificarea marilor crime, de ce contează?
În 1994, Casa Albă a refuzat să utilizeze termenul „genocid” în legătură cu atrocitățile din Rwanda pentru că, la nivelul administrației, exista credința că o astfel de etichetare implica obligația de a acționa. Și în cazul crimelor din fosta Iugoslavie, Casa Albă a ezitat să folosească termenul „genocid”, dar totuși a autorizat intervenții militare. În cazul Rwandei, Statele Unite au condus eforturile diplomatice internaționale pentru rezolvarea crizei.
În anii 2000, avem o altfel de situație: administrația americană utilizează cuvântul „genocid” în legătură cu atrocitățile din Darfur, Sudan, dar nu intervine.
Pe scurt, avem etichetare ca genocid fără intervenție și avem refuz al etichetării ca genocid urmat fie de intervenție militară, fie de non-intervenție. Și mai este și cazul intervenției de ochii lumii, cum s-a întâmplat după atacul cu arme chimice din Siria, explică Adrian Cioflânca (membru al Colegiului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității și director al Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România "Wilhelm Filderman") în interviul pentru spotmedia.ro.
Vă propun o discuție despre genocid, termenul invocat zilele acestea pentru a descrie ce se întâmplă în Ucraina. Ce este genocidul? Cu câte definiții operăm?
„Genocid” este încă unul dintre cele mai puternice cuvinte în lumea de astăzi și, corespunzător, unul dintre cele mai disputate concepte.
Există mai multe registre de definire – academic, pe limba diferitelor branșe ale științei, juridic, politic – fiecare cu multiple interpretări în funcție de autori, școli de gândire, diferențe ideologice și tot așa. Când discutăm trebuie să fim atenți în ce registru ne desfășurăm.
Desigur, „genocid” este, în primul rând, un concept juridic.
Așa cum se știe, termenul este un neologism inventat de Raphael Lemkin, un jurist evreu din Polonia care, apropo, a făcut studii la Universitatea din Lvov, oraș care se află astăzi între granițele Ucrainei și este bombardat cu ferocitate de armata rusă. Lemkin s-a format profesional într-o perioadă în care se discuta despre pedepsirea celor vinovați de atrocitățile din Primul Război Mondial.
După Marele Război, a fost creată o „Comisie a responsabilităților” care viza încălcarea legilor războiului și a „legilor umanității” de către Germania și aliații săi.
Dați-mi voie să înșir tipurile de „barbarii” vizate de Comisia din 1919, ca să vedeți cât de actual sună: crime și masacre, torturi, folosirea civililor ca scuturi umane, pedepse colective, arestarea și executarea ostatecilor, înrolarea forțată în armată, bombardarea orașelor, distrugerea navelor comerciale, masacrarea prizonierilor, atacarea spitalelor, profanări, distrugerea deliberată și sistematică a industriei etc.
Regimul putinist și armata rusă nu au inovat foarte mult în materie de brutalitate. Problema este veche, iar umanitatea face eforturi să o rezolve; merge greu, dar s-au făcut progrese în ultimul secol.
Procesele organizate în urma recomandărilor „Comisiei responsabilităților” s-au dovedit un eșec și sub impresia acestui eșec juriștii au început să lucreze la crearea unui sistem penal internațional, vizând delimitarea unor infracțiuni recunoscute de toate statele și, în ultimă instanță, crearea unui cod comun și a unei curți penale internaționale.
Un rol major în acest efort, care va fi încununat cu aprobarea „Convenției pentru prevenirea și pedepsirea crimei de genocid”, de către ONU, în 1948, l-a jucat juristul român Vespasian V. Pella, profesor la Universitatea din Iași, o somitate internațională cu peste 50 de cărți publicate, din păcate foarte puțin cunoscut în România, în afara cercurilor de specialitate.
Pella a fost unul din mentorii lui Lemkin, lucru uitat ulterior, după ce Lemkin a intrat în conflict cu Pella. De la juristul român a preluat Lemkin – cu citare, ca să fim bine înțeleși – termenul de „barbarie”, pe care l-a conceptualizat juridic, înainte de a inventa cuvântul genocid, pentru a desemna exterminarea grupurilor etnice, sociale și religioase prin masacre, pogromuri, discriminare religioasă. Celălalt concept important care va fi inclus în versiunea lemkiană a definiției genocidului a fost acela de „vandalism”, însemnând distrugerea patrimoniului cultural.
Lemkin și Pella, provenind din Europa de Est, erau sub impresia masacrelor antisemite din timpul războiului civil din Rusia, multe petrecute pe teritoriul Ucrainei de astăzi, și a violențelor pogromiste din Polonia și România. Pe Lemkin l-a tulburat și genocidul armenilor, și impunitatea liderilor turci.
Raphael Lemkin a reușit să fugă din Polonia după invadarea țării de către Germania și Uniunea Sovietică. În schimb, 45 de membri ai familiei sale au fost uciși în Holocaust. Lemkin a stat o vreme în Suedia, apoi a ajuns în SUA, în 1941. Acolo a scris lucrarea sa fundamentală, „Axis Rule în Occupied Europe”, terminată în 1943, publicată în 1944, în care propune termenul de genocid.
În accepția sa, genocidul este rezultatul unui „plan coordonat de acțiuni diferite care urmăresc distrugerea fundamentelor vieții grupurilor naționale, cu scopul anihilării acestora.” Lemkin nu limitează definiția la crimele în masă: „Obiectivele unui astfel de plan ar fi dezintegrarea instituțiilor politice și sociale, a culturii, a limbii, sentimentelor naționale, a religiei, a existenței economice a grupurilor naționale, și distrugerea securității personale, libertății, sănătății, demnității și chiar a vieții indivizilor care aparțin unor astfel de grupuri”.
Am zăbovit asupra lui Lemkin pentru că, așa cum se poate observa ușor, această definiție se potrivește foarte bine la ceea ce se întâmplă în Ucraina, astăzi.
Cei care invocă „genocidul” în legătură cu crime comise de Uniunea Sovietică și apoi de Rusia au o înțelegere lemkiniană a termenului.
Dar Convenția din 1948 definește genocidul diferit...
Așa este, definiția juridică a ajuns să fie diferită, chiar dacă Lemkin a avut o contribuție esențială pe lângă ONU, alături de Pella și Donnedieu de Vabres, profesor la Sorbona, la definirea și penalizarea genocidului. Pella și de Vabres au pledat pentru restrângerea infracțiunii la „genocidul fizic” și s-au opus menționării „genocidului cultural”, care făcea parte din definiția extinsă a lui Lemkin. Acesta a fost motivul principal al răcirii relațiilor dintre Lemkin și Pella. ONU, după lungi dezbateri care sunt imposibil de rezumat aici, a exclus „genocidul cultural” din definiție, precum și „grupurile politice” dintre grupurile țintă.
În definiția oficială adoptată în 1948, infracțiunea de genocid constă într-un număr de acțiuni „comise cu intenția de a distruge, în totalitate sau numai în parte, un grup național, etnic, rasial sau religios”. Acțiunile vizate se referă la „omorârea membrilor unui grup”, „atingerea gravă a integrității fizice și mentale”, periclitarea natalității și transferarea forțată a copiilor, precum și la „supunerea intenționată a grupului la condiții de existență care antrenează distrugerea fizică totală sau parțială”.
Această ultimă formulă trimite la „distrugerea fundamentelor vieții” din definiția inițială a lui Lemkin. Convenția a penalizat și planificarea genocidului, incitarea și tentativa. Judecarea cazurilor urma să se producă în tribunale naționale sau în curți penale internaționale.
Mult timp, Convenția nu a avut decât puterea unei declarații de principii. De atunci, în lume, s-au înregistrat, conform unor evaluări, peste 50 de episoade genocidare.
Războiul rece și competiția marilor puteri din Consiliul de Securitate au gripat mecanismele decizionale ale ONU.
O mare lovitură pentru Convenție a fost refuzul SUA de a ratifica actul de la 1948. Lemkin a fost devastat din acest motiv. Abia în 1988, Reagan și-a pus semnătura pe legea de ratificare. Între timp a fost creată Curtea Penală Internațională, în 2002, care nu este însă recunoscută de SUA și Rusia, nici de China și India. Ucraina, în schimb, a semnat în 2013.
Și se potrivește definiția legală a genocidului situației din Ucraina? Vedem că sunt documentate în timp real atrocități greu de imaginat, violuri, deportări, execuții. Sunt acestea crime motivate etnic, urmăresc distrugerea națiunii ucrainene și a Ucrainei ca stat național?
În primul rând, o lămurire în legătură cu un element al definiției ONU care naște confuzii.
Distrugerea nu trebuie să fie totală pentru ca o atrocitate să fie încadrată la genocid. Accentul cade pe intenția de a distruge, total sau parțial, asta trebuie dovedit. Definiția genocidului a fost influențată covârșitor de experiența Holocaustului, iar judecarea liderilor naziști pentru crime de război și crime împotriva umanității și păcii a fost facilitată de faptul că aliații au avut acces la arhivele germane. Intenția a fost demonstrată, în primul rând, cu documente oficiale. Dar au contat și declarațiile de intenție publice, mărturiile depuse în proces și constatarea în teren a efectelor politicilor criminale.
Mai multe declarații publice făcute de Putin îl încriminează, pentru că neagă dreptul la existență al Ucrainei. Diferitele convorbiri avute cu lideri occidentali, în care Putin a făcut bravadă criminală, vor conta și acestea. Vor conta și declarațiile amenințătoare ale lui Dmitri Medvedev.
Propaganda rusă a lansat programatic mai multe metode de anihilare a Ucrainei și de dezumanizare a ucrainenilor.
Articolul din 3 aprilie de pe RIA Novosti este cel mai clar și șocant de până acum. Acesta susține că existența Ucrainei ca stat națiune este „imposibilă” și propune lichidarea elitelor, „represiunea ideologică” și reeducarea maselor timp de generații. La dosar se vor aduna declarații ale foștilor și actualilor decidenți din anturajul lui Putin.
Dar cel mai mult vor conta declarațiile victimelor care au supraviețuit, ale familiilor celor omorâți și ale martorilor. Echipe de anchetatori culeg probe din teren, respectând metodologia judiciară. Adună probe și serviciile secrete. Un ajutor important vine din partea comunităților de informații din surse deschise, OSINT. Războiul a creat o societate civilă internațională, care muncește la probatoriu cot la cot cu autoritățile ucrainene. Metodele electronice de analiză permit identificarea după nume și chip a unui număr record de agresori.
Pe baza jurisprudenței create în ultimele două-trei decenii și a ceea ce vedem că se întâmplă în Ucraina, cred că este posibil ca aceste atrocități să fie încadrate și dovedite ca un caz de genocid.
Dar noi ce vrem să se întâmple în primul rând? Vrem ca Putin și cei vinovați pentru atrocități să răspundă în fața legii. Or pentru încadrarea legală a faptelor din Ucraina avem la dispoziție în legislația penală internațională conceptualizări mai moderne și precise decât cele din Convenția din 1948 – care a fost produsă într-o fază incipientă a reflecției juridice pe tema atrocităților și într-un context internațional foarte complicat.
Proeminența Holocaustului – considerat cazul paradigmatic de genocid – în memoria și conștiința postbelică a făcut ca grupurile care au avut de suferit de pe urma dictaturilor, persecuțiilor, discriminărilor, represiunilor, crimelor în masă, epurărilor etnice, deportărilor, practicilor colonialiste să aspire la recunoașterea crimelor ca genocid, „crima tuturor crimelor”. În Europa de Est postcomunistă aceasta a devenit o adevărată obsesie, declanșându-se un fenomen numit de specialiști „martirologie competitivă”.
În mediile anticomuniste din Est, mitul care spune că Occidentul nu vrea să recunoască suferințele esticilor sub comunism are puterea unui beton impenetrabil, chiar între oameni educați. Aceasta cu toate că bazele academice ale cunoașterii totalitarismului comunist au fost puse în Occident.
Cred că este vremea să ieșim din această obsesie.
Cum spuneam, avem la îndemână instrumente juridice mai bune și care pot fi adaptate mai ușor diferitelor situații. Statutul de la Roma, pe baza căruia funcționează Curtea Penală Internațională de la Haga, conține o plaja largă de infracțiuni internaționale, o sinteză foarte bine pusă la punct a reflecției din ultimul secol pe tema dreptului penal internațional. Statutul de la Roma penalizează, pe lângă genocid, crimele de război, crimele împotriva umanității și crima de agresiune. Tot ce se întâmplă în Ucraina este acoperit de această legislație.
Mai putem face ceva.
Dacă nouă, cetățenii de astăzi, nu ne convine cum arată sistemul internațional putem face eforturi pentru a-l schimba. Criza de acum este și o mare oportunitate. Lemkin și Pella au arătat cum, prin expertiză, prin lobby, prin imaginație și încăpățânare au putut face lucruri care au influențat o lume întreagă. Mathias Thaler, într-o carte briliantă, arată că legislația penală internațională a fost influențată decisiv de opinia publică și de forța imaginației. Ideea de justiție trebuie să joacă un rol mai important în sistemul internațional.
Altfel, puterea democrației și a statului de drept se oprește la granițele statelor democratice, iar dictatorii și criminalii își pot fac de cap în continuare.
În interiorul NATO, interpretarea termenului genocid diferă. Președintele SUA îl folosește, președintele Franței nu-l consideră potrivit. Cum explicați?
Aici intrăm în zona politică. Atunci când analizăm de ce statele aleg sau nu să folosească cuvântul „genocid” în legătură cu o criză umanitară în desfășurare trebuie să ținem cont de numeroși factori. Nu este doar o chestiune, cum tot citim pe Facebook, de curaj/lașitate.
În primul rând, corect ar fi să spunem „guvernele”, nu „statele”, pentru că au existat numeroase situații când același stat a reacționat diferit în situații similare, iar SUA este cel mai bun exemplu.
Guvernele țin cont de interese politice și economice, de calcule geo-strategice și sfere de influență, de afinități culturale, de măsura în care atrocitățile sunt cunoscute, documentabile, de puterea grupurilor de presiune la nivel național și internațional și multe altele.
După cum am tot văzut în ultimele trei decenii, conjunctura imediată joacă un rol major în luarea deciziilor.
În 1994, Casa Albă a refuzat să utilizeze termenul „genocid” în legătură cu atrocitățile din Rwanda pentru că, la nivelul administrației, exista credința că o astfel de etichetare implica obligația de a acționa. Statele Unite ezitau să intervină după ce, cu un an înainte, trupele americane trimise ca parte a unei forțe ONU în Somalia au trecut prin momente traumatizante (culminând cu episodul din octombrie 1993 descris în filmul Black Hawk Down).
La acel moment, Statele Unite participau deja cu trupe la forțele NATO și ONU care interveneau în fosta Iugoslavie, răvășită de confruntarea dintre statele succesoare, război civil și atrocități.
Prima operațiune de luptă a NATO a avut loc în Bosnia-Herțegovina, în 1994, când a doborât mai multe avioane ale sârbilor bosniaci. În anii ’90, după prăbușirea comunismului și a Uniunii Sovietice, lumea intra într-o fază unipolară, a supremației americane și hegemoniei euro-atlantice. Atunci, NATO a colaborat cel mai bine cu ONU. Multe din tipurile de intervenție solicitate astăzi de Ucraina își au precedentul în intervențiile NATO din fosta Iugoslavie, în 1992-1995 și 1999 – poliție aeriană și maritimă, no-fly zone, embargo, trupe de menținere a păcii, atacuri aeriene etc.
Și în cazul crimelor din fosta Iugoslavie, Casa Albă a ezitat să folosească termenul „genocid”, dar totuși a autorizat intervenții militare. În cazul Rwandei, Statele Unite au condus eforturile diplomatice internaționale pentru rezolvarea crizei.
În anii ’90, a altă opinie dominantă era că încadrarea ca genocid trebuie lăsată în seama justiției și a ONU. Problema a fost rezolvată de Tribunalele Penale Internaționale pentru fosta Iugoslavie și Rwanda, formate sub egida ONU în 1993-1994, care au deschis și finalizat cu condamnări primele cazuri de genocid. Prima sentință din istorie de acest fel a vizat un oficial din Rwanda, în 1998.
În anii 2000, avem o altfel de situație: administrația americană utilizează cuvântul „genocid” în legătură cu atrocitățile din Darfur, Sudan, dar nu intervine. După cum a argumentat Colin Powell, în numele administrației George W. Bush, în 2004, nu există obligații legale care să decurgă din catalogarea unei crize drept genocid.
Într-adevăr, „Convenția pentru prevenirea și pedepsirea crimei de genocid” este vagă și în materie de prevenire, și în materie de pedepsire. Nu definirea genocidului, ci această neclaritate procedurală în cazul intervenției internaționale este cea mai mare problemă a Convenției. Nu este locul aici pentru a povesti care au fost argumentele, cum s-au poziționat marile puteri față de această chestiune și cum s-a ajuns la formularea din articolele VI și VIII. Cert este că draftul acestor articole arăta mai bine, dar după intervențiile mai multor state membre, inclusiv ale SUA, Convenția a ajuns să prevadă doar posibilitatea ca statele membre să sesizeze „organele competente ale Organizației Națiunilor Unite pentru ca acestea să ia, conform Cartei Națiunilor Unite, măsurile pe care le consideră adecvate pentru prevenirea și împiedicarea actelor de genocid.” Cred că suntem cu toții de acord, este vag de-a binelea, Colin Powell avea dreptate.
Și de această dată, rezolvarea problemei a trecut în seama justiției. Din 2002, a început să funcționeze Curtea Penală Internațională de la Haga, iar aceasta a decis, în 2008, să-l pună sub acuzare pe președintele sudanez Omar al-Bashir pentru genocid în Darfur. Acesta a fost răsturnat de la putere în 2019 și se află în închisoare pentru corupție. Curtea de la Haga, care a deschis și alte spețe legate de Sudan, așteaptă să fie transferat pentru a fi judecat. În fine, Curtea a vizat și alți dictatori care au comis atrocități.
Pe scurt, avem etichetare ca genocid fără intervenție și avem refuz al etichetării ca genocid urmat fie de intervenție militară, fie de non-intervenție. Și mai este și cazul intervenției de ochii lumii, cum s-a întâmplat după atacul cu arme chimice din Siria. Atunci administrația Obama a autorizat un „atac limitat” cu rachete Tomahawk, dar nu a dat undă verde unui atac pe scară largă împotriva regimului Assad. Deci nu putem trage concluzii ferme privind intențiile unui stat atunci când folosește sau nu conceptul de genocid.
În cazul lui Macron, acesta a făcut declarațiile în contextul unei campanii electorale complicate. El pare a împărtăși ideile dominante în anii ’90, conform cărora catalogarea ca genocid obligă la acțiune și este atributul justiției. În cazul său, disponibilitatea de a folosi termenul este și un indicator al disponibilității – reduse – de a acționa.
În zilele noastre, administrația Biden a folosit destul de repede termenul de „genocid” în legătură cu atrocitățile comise de armata rusă pentru a detensiona presiunea extraordinară la care este supusă, intern și internațional, dar și pentru a justifica ajutorul militar masiv dat Ucrainei.
Ca și în 2004, etichetarea ca genocid nu presupune intervenție militară directă, dar SUA consideră că, prin tot efortul financiar, diplomatic și militar indirect pe care îl face își îndeplinește „datoria de a proteja”, în limitele posibilităților și ținând cont de pericolul confruntării cu o putere nucleară. Asta e acum, dar lucrurile se pot schimba în viitorul imediat și nu utilizarea unei etichete jurido-politice va fi factorul determinant.