Ce înseamnă, de fapt, anunțul privind recunoașterea statului palestinian de către Franța și Marea Britanie și de ce Netanyahu nu dă niciun pas înapoi - Interviu

În fața catastrofei umanitare tot mai mari din Fâșia Gaza, cu imagini ale înfometării greu de acceptat, Franța și, condiționat, Marea Britanie anunță că vor recunoaște statul palestinian; în același timp, se vorbește despre preluarea controlului în Gaza de către Autoritatea Palestiniană, care însă are o problemă comună cu Benjamin Netanyahu: delegitimarea și contestarea de către o parte a societății.

Ce efecte vor Franța și Marea Britanie să obțină prin această poziționarea puternică față de recunoașterea statului palestinian? De ce nu dă Benjamin Netanyahu semnalul că poate face pași înapoi, pentru a-și schimba strategia maximală privind Gaza?

"Chiar și în fața unei catastrofe umanitare evidente, Israel menține o strategie de presiune maximă: vrea să înfrângă Hamas nu doar militar, ci și să-i erodeze complet baza de susținere în rândul populației. Această viziune, însă, este foarte controversată, pentru că riscă să pedepsească un întreg popor pentru acțiunile unei grupări armate. Premierul Netanyahu operează dintr-o logică de securitate absolută", explică în interviul acordat spotmedia.ro Raluca Moldovan, expertă în Orientul Mijlociu.

Raluca Moldovan este conferențiar la Universitatea Babeș‐Bolyai Cluj Napoca, în cadrul Departamentului de Relații Internaționale și Studii Germane. Este și director executiv al Centrului EUXGLOB al UBB și membru al Asociației Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană.

Franța a anunțat că va recunoaște statul palestinian, ulterior și Marea Britanie, dar cu o nuanță: doar dacă Israelul nu pune capăt crizei umanitare din Gaza și nu pregătește un plan de pace. Ce înseamnă acest gest al celor două state, care este miza lui şi ce înseamnă pentru cei doi actori din conflictul israelo-palestinian?

Recunoașterea statului palestinian de către Franța – și, condiționat, de către Marea Britanie – este în primul rând un gest politic, cu puternic simbolism internațional. Nu schimbă imediat realitățile de pe teren, dar trimite un semnal clar către Israel: comunitatea internațională, inclusiv unii dintre partenerii săi tradiționali, își pierd răbdarea față de modul în care gestionează conflictul din Gaza și lipsa de progrese în direcția unei soluții politice.

Pentru palestinieni, acest tip de recunoaștere le întărește poziția diplomatică și le oferă o formă de legitimitate pe scena internațională, mai ales în contextul actualei crize umanitare din Gaza. Chiar dacă recunoașterea nu vine cu garanții concrete – cum ar fi crearea imediată a unui stat funcțional – ea alimentează ideea că soluția celor două state este încă vie și susținută de o parte importantă a lumii occidentale.

Pentru Israel, mesajul este dublu: pe de o parte, este o formă de presiune politică, sugerând că menținerea status quo-ului – adică absența unui proces de pace real și continuarea operațiunilor militare – are un cost diplomatic tot mai mare.

Pe de altă parte, este un avertisment că sprijinul occidental nu este necondiționat, mai ales atunci când opinia publică europeană devine tot mai critică față de tragedia umanitară din Gaza.

Pe scurt, Franța și Marea Britanie folosesc recunoașterea sau perspectiva recunoașterii Palestinei ca instrument diplomatic, pentru a impulsiona o recalibrare a pozițiilor israeliene și a repune pe agendă ideea unui proces de pace real.

Este o miză mai largă, care reflectă dorința tot mai multor state europene de a juca un rol activ în deblocarea conflictului, nu doar de a-l privi de pe margine.

Aceste declarații și poziționări vin la capătul unei perioade în care știrile despre catastrofa umanitară din Gaza au arătat o realitate tot mai dramatică, privind mai ales înfometarea populației. Sunt imagini greu de dus. De ce persistă Israel, sub regimul Netanyahu, în a nu deschide niște portițe până la urmă umanitare? Trebuie spus că și criticile din interior sunt tot mai puternice, privind situația din Gaza și avem, la fel ca înainte de retragerea din Gaza din 2005, soldați care refuză să lupte în Fâșie.

Situația umanitară din Gaza este, într-adevăr, devastatoare – și vedem o presiune tot mai mare, atât externă cât și internă, asupra guvernului israelian.

Însă deciziile luate de Cabinetul Netanyahu trebuie înțelese în logica politică și strategică a acestuia, chiar dacă ele pot părea greu de acceptat moral sau umanitar.

Guvernul israelian actual insistă pe ideea că deschiderea completă a coridoarelor umanitare sau o încetare a focului ar echivala cu o victorie pentru Hamas.

De aceea, chiar și în fața unei catastrofe umanitare evidente, Israel menține o strategie de presiune maximă: vrea să înfrângă Hamas nu doar militar, ci și să-i erodeze complet baza de susținere în rândul populației.

Această viziune, însă, este foarte controversată, pentru că riscă să pedepsească un întreg popor pentru acțiunile unei grupări armate.

Premierul Netanyahu operează dintr-o logică de securitate absolută: în această viziune, deschiderea completă a coridoarelor umanitare, acceptarea unui armistițiu sau facilitarea unor livrări masive de ajutor – fără o capitulare clară a Hamas – ar putea fi interpretate ca semne de slăbiciune. Iar acest lucru, în ochii Guvernului, ar submina obiectivul strategic declarat: distrugerea completă a capacității militare și politice a Hamas.

Această abordare se bazează pe lecțiile sângeroase ale trecutului.

De fiecare dată când a existat un conflict între Israel și Hamas, armistițiile sau acordurile umanitare au fost – din perspectiva israeliană – folosite de Hamas pentru a se regrupa, a se reînarma și a-și recăpăta controlul asupra populației din Gaza. Astfel, în ochii liderilor israelieni, orice pauză în ofensivă ar putea prelungi conflictul pe termen lung, permițând Hamas să-și păstreze influența și să proiecteze din nou amenințări asupra Israelului.

Mai mult, Netanyahu se află într-o poziție politică fragilă, contestat dur pe plan intern, investigat pentru corupție și dependent de sprijinul unor partide de extremă dreaptă din coaliție. Aceste partide resping categoric ideea unui compromis sau a unei soluții politice în Gaza și susțin o abordare maximalistă, mergând până la ideea de a relua controlul militar permanent asupra Fâșiei sau chiar de a încuraja transferul populației palestiniene. Astfel, măsurile umanitare sunt politizate: în loc să fie tratate ca urgențe morale, devin parte dintr-o luptă ideologică internă.

În actuala coaliție condusă de Benjamin Netanyahu, partidele ultranaționaliste și religioase radicale joacă un rol-cheie în definirea direcției dure a Guvernului față de Gaza. Cele mai importante formațiuni care susțin această abordare maximalistă sunt:

Partidul Sionismului Religios (HaTzionut HaDatit), condus de Bezalel Smotrich. Este un partid de extremă dreaptă, cu o ideologie ultranaționalistă și religioasă. Smotrich este ministrul Finanțelor, dar are și atribuții în Ministerul Apărării privind Cisiordania, ceea ce îl face un actor central în politica față de palestinieni, a promovat public ideea că nu există un popor palestinian distinct și a susținut politici de expansiune a coloniilor și de suprimare dură a oricărei autonomii palestiniene. După 7 octombrie 2023, Smotrich a pledat pentru control militar israelian permanent în Gaza, sugerând că orice guvernare palestiniană – fie și non-Hamas – ar fi inacceptabilă.
Otzma Yehudit (Forța Evreiască), condus de Itamar Ben-Gvir, este un partid și mai radical, inspirat ideologic de moștenirea rabinului extremist Meir Kahane. Ben-Gvir este ministrul Securității Naționale și controlează poliția israeliană. El a cerut în mod repetat reocuparea completă a Gazei și „transferul voluntar” al palestinienilor din teritorii, o formulare care maschează, de fapt, ideea unei epurări etnice. Ben-Gvir s-a opus categoric oricărei negocieri cu Autoritatea Palestiniană și a cerut pedepse colective severe pentru populația civilă din Gaza.
Partide ultraortodoxe (Shas și United Torah Judaism) susțin coaliția, dar sunt mai puțin vocale; deși nu sunt naționaliste în sensul clasic, aceste partide asigură sprijinul politic necesar lui Netanyahu pentru a rămâne la putere. Acestea nu se opun politicilor dure din Gaza, atâta timp cât le sunt respectate interesele interne legate de buget, educație religioasă și scutiri de serviciu militar.

De ce susțin aceste partide o abordare maximalistă? Motivele principale includ o ideologie mesianică și teritorială: consideră întregul „Eretz Israel” (Pământul Israelului biblic) ca având o valoare sacră și non-negociabilă pentru poporul evreu.

Gaza, chiar dacă nu face parte din „centrul biblic”, este tratată ca un teritoriu care trebuie controlat pentru a garanta securitatea Israelului; opoziție totală față de statalitatea palestiniană: orice formă de autonomie sau guvernare palestiniană este văzută ca o amenințare existențială.

Ei nu fac distincție între Hamas și alte entități palestiniene – toate sunt tratate ca inamici; calcul politic intern: aceste partide capitalizează electoral pe o atmosferă de frică și dorință de răzbunare după atacurile din 7 octombrie. Un discurs dur și radical le menține baza electorală mobilizată și dependentă de leadership-ul lor.

Pe scurt, presiunile exercitate de aceste partide îl constrâng pe Netanyahu să evite orice deschidere reală spre soluții umanitare sau politice, pentru că ar risca prăbușirea guvernului său. Astfel, ideologia partenerilor săi de coaliție dictează cursul politic al Israelului în Gaza, chiar cu prețul izolării internaționale și escaladării suferinței civile.

Pe de altă parte, trebuie spus clar că în Israel criticile interne cresc – atât din partea societății civile, cât și din partea unor oficiali militari și foști lideri politici. Mulți consideră că actuala strategie este nesustenabilă și contraproductivă, iar imaginile din Gaza afectează inclusiv relațiile internaționale ale Israelului, în special cu aliații săi tradiționali.

Fenomenul soldaților care refuză să mai lupte în Gaza reamintește de perioada tensionată din 2005, când Israelul s-a retras unilateral din Fâșie, în urma deciziei premierului de atunci, Ariel Sharon. Azi, însă, contextul e și mai complicat: Netanyahu guvernează cu sprijinul unor partide de extremă dreaptă care blochează orice compromis politic și privesc Fâșia Gaza nu doar ca pe o problemă de securitate, ci și ca pe un câmp de bătălie ideologic.

Așadar, refuzul de a permite acces umanitar pe scară largă reflectă o strategie militară dură, combinată cu o agendă politică internă radicalizată. Dar această poziție vine cu un preț tot mai mare – nu doar în plan umanitar, ci și pentru credibilitatea internațională a Israelului și coeziunea sa internă.

Odată cu poziționarea Franței și Germaniei, mai multe state arabe vorbesc despre necesitatea ca controlul din Gaza să treacă în mâinile Autorității Palestiniene. Cum se poate face asta, având în vedere că Hamas încă face recrutări în Gaza și încă are o structură? Cui se adresează acest apel?

Apelul tot mai frecvent ca Autoritatea Palestiniană (AP) să preia controlul în Gaza vine atât din partea unor puteri occidentale – precum Franța și Germania – cât și din partea unor state arabe moderate, cum ar fi Egiptul, Iordania sau Emiratele Arabe Unite.

Aceste apeluri reflectă o nevoie urgentă de a imagina o „zi de după” Hamas, adică o formulă de guvernare legitimă, civilă și stabilă pentru Fâșia Gaza, după încheierea actualului conflict. Însă punerea în practică a acestui scenariu este extrem de complicată, din mai multe motive:

Hamas nu este învins militar: deși Israelul a slăbit semnificativ infrastructura militară a Hamas, gruparea nu a fost eliminată. Continuă să opereze în zone urbane, are rețele subterane, celule active și capacitate de recrutare, mai ales în rândul unei populații radicalizate de suferință și frustrare. Asta înseamnă că orice entitate civilă care ar încerca să preia controlul – inclusiv AP – ar risca să fie percepută drept slabă, compromisă sau colaboraționistă, dacă nu există o tranziție clară și susținută militar și diplomatic.
Autoritatea Palestiniană este percepută ca slabă și nepopulară: în ochii multor palestinieni, AP – dominată de Fatah și condusă de Mahmoud Abbas – este ineficientă, coruptă și ruptă de realitatea din Gaza. Nu a avut niciun control asupra Fâșiei de la confruntarea din 2007, când a fost alungată de Hamas. Reinstalarea AP fără reforme și fără un sprijin popular real ar risca să creeze un vid de legitimitate sau chiar un nou conflict intern între palestinieni.
Apelul se adresează în primul rând Israelului și SUA: atunci când statele europene și arabe vorbesc despre un rol pentru AP, ele nu se adresează doar palestinienilor. Se adresează în mod clar Israelului și Statelor Unite, cerându-le să renunțe la ideea că Gaza poate fi guvernată „militar” pe termen lung sau că poate rămâne un teritoriu fără soluție politică. Practic, spun: dacă vrem stabilitate, trebuie să reconstruim Gaza cu un actor legitim, nu printr-o ocupație prelungită sau prin haos.
Arabii vor implicare, dar nu singuri: statele arabe care cer revenirea AP în Gaza nu sunt dispuse să își asume singure acest proces. Nu vor să devină responsabile pentru reconstrucție sau securitate decât dacă există o garanție internațională clară – inclusiv de la SUA și UE – că procesul duce spre o soluție politică pe termen lung, adică crearea unui stat palestinian. Fără această perspectivă, nimeni nu vrea să „preia o bombă cu ceas”.

Apelurile privind rolul Autorității Palestiniene în Gaza exprimă o viziune politică asupra reconstrucției post-conflict – dar nu pot funcționa fără o slăbire reală a Hamas, o reformare internă a AP (pentru a recăpăta legitimitate) și o voință politică internațională comună de a avansa spre o soluție durabilă, nu doar de a administra criza.

În lipsa acestor condiții, riscul este ca Gaza să rămână o zonă instabilă, cu vid de putere, vulnerabilă la conflicte și extremism reînnoit.

La fel ca Benjamin Netanyahu, și conducerea Autorității Palestiniene este contestată, nu are legitimitate completă. Poate ea să-și asume conducerea Fâșiei Gaza? În ce condiții?

Este foarte adevărat: Autoritatea Palestiniană (AP) se confruntă cu o criză profundă de legitimitate.

Mahmoud Abbas se află la putere de aproape 20 de ani, deși mandatul său a expirat în 2009, iar alegeri democratice nu au mai fost organizate de atunci, mandatul sau fiind automat prelungit în tot acest timp.

În rândul palestinienilor, mai ales în rândul tinerilor, AP este percepută ca fiind ineficientă, coruptă și ruptă de realitățile de pe teren – mai ales în Gaza, unde nu a mai avut control din 2007, după ce a fost alungată violent de Hamas.

Succesiunea lui Mahmoud Abbas (Abu Mazen) este una dintre cele mai sensibile și neclare chestiuni ale politicii palestiniene actuale. La 88 de ani, Abbas conduce Autoritatea Palestiniană fără un mandat democratic valid de ani buni, iar absența unor alegeri și a unei tranziții planificate a creat un vid politic periculos.

Totuși, în cercurile politice și de securitate palestiniene există câțiva posibili succesori, fiecare cu profiluri și sprijin diferite:

Hussein al-Sheikh, actualmente secretar general al Comitetului Executiv al Organizației pentru eliberarea Palestinei, coordonator-cheie al relațiilor cu Israel. Este considerat favoritul lui Abbas și un om de încredere în structura actuală. A fost numit în funcții-cheie în ultimii ani, inclusiv în procesul de coordonare de securitate cu Israelul. Dar este perceput de mulți palestinieni ca prea apropiat de Israel și de SUA, iar asta îi slăbește legitimitatea în fața societății palestiniene și îl vulnerabilizează politic.
Mahmoud al-Aloul, actualmente vicepreședinte al Fatah. Acesta are un trecut militant este respectat de aripa mai „clasică” a Fatah, ar putea fi văzut ca o opțiune de compromis între facțiuni, dar nu are o charismă puternică sau un sprijin popular evident.
Marwan Barghouti (actualmente deținut în Israel) este figura cea mai populară în rândul palestinienilor, potrivit sondajelor. A fost condamnat la închisoare pe viață în Israel, pentru implicarea în atacuri în timpul celei de-a doua Intifade, este considerat un simbol al rezistenței, dar și un potențial lider capabil să unifice taberele palestiniene – inclusiv să creeze punți între Fatah și Hamas. Problema majoră este că se află în detenție, iar Israelul a refuzat constant orice negociere privind eliberarea lui.
Mohammed Dahlan (actualmente în exil, fost lider Fatah în Gaza), fost șef al forțelor de securitate palestiniene în Gaza, înlăturat de Abbas și exilat în Emiratele Arabe Unite. Acesta are sprijin în anumite cercuri arabe (inclusiv în Emirate și Egipt), dar este foarte controversat în Cisiordania și considerat de mulți palestinieni ca fiind corupt și prea apropiat de regimuri autoritare din regiune. Ar putea fi impus într-un scenariu de tranziție susținut de actori externi, dar cu riscuri mari de instabilitate internă.
Salam Fayyad, fost prim-ministru al Cisiordaniei, este respectat internațional, fiind fost economist la FMI. El a condus un guvern tehnocrat cu sprijin occidental între 2007–2013. Nu este membru al Fatah, deci are puțină susținere internă reală, dar ar putea reveni într-un rol tehnic într-un guvern de tranziție.

Succesiunea lui Mahmoud Abbas va fi, cel mai probabil, nerezolvată democratic, ci decisă prin negocieri între elitele Fatah, actorii regionali și presiuni externe.

Nu există un favorit clar și, în lipsa unor alegeri legitime, există riscul unei perioade de fragmentare și competiție internă, care ar putea slăbi și mai mult poziția palestiniană în fața Israelului și a comunității internaționale.

Totodată, cine va succeda lui Abbas va avea de înfruntat o sarcină aproape imposibilă: reconstrucția unei Autorități Palestiniene credibile, reunificarea cu Gaza și relansarea unei viziuni politice pentru statul palestinian – într-un context regional din ce în ce mai ostil.

Așadar, în forma sa actuală, Autoritatea Palestiniană nu este capabilă să preia controlul asupra Gazei fără o reformă majoră și fără sprijin regional și internațional clar. Dar acest lucru nu înseamnă că scenariul este imposibil.

Ar putea deveni fezabil doar în anumite condiții esențiale:

Reformarea internă a AP: pentru a avea o minimă legitimitate, AP trebuie să treacă printr-un proces de reînnoire democratică și instituțională, ceea ce presupune organizarea de alegeri prezidențiale și parlamentare în Cisiordania și Gaza, încurajarea unui leadership nou, mai conectat cu societatea civilă și generațiile tinere și adoptarea unor măsuri de transparență și combatere a corupției. Fără această reformă, AP ar fi percepută în Gaza ca o administrație impusă din exterior – vulnerabilă în fața contestării și sabotajului.
Un acord politic susținut internațional: AP ar putea prelua conducerea Gazei doar în cadrul unui acord politic larg – sprijinit de SUA, Uniunea Europeană, ONU și statele arabe – care să ofere: garanții de securitate împotriva represaliilor Hamas, sprijin financiar și logistic pentru reconstrucție și o foaie de parcurs clară către soluția celor două state. Acest tip de angajament internațional este esențial pentru ca orice guvernare palestiniană în Gaza să aibă o șansă reală.
Implicarea statelor arabe: state precum Egipt, Iordania, Qatar sau Emiratele Arabe Unite pot avea un rol esențial de mediere și susținere. Fără acordul lor – și fără participarea lor activă în procesul de tranziție – nicio formulă de guvernare în Gaza nu va funcționa. De asemenea, ele pot oferi garanții de securitate și pot facilita eventuale negocieri interne palestiniene între AP și facțiuni din Gaza.
Slăbirea semnificativă a Hamas: atât timp cât Hamas păstrează controlul militar și ideologic în părți din Gaza, orice încercare de preluare a puterii de către Autoritatea Palestiniană ar fi sabotată sau contestată violent. Așadar, tranziția ar putea avea loc doar dacă Hamas este slăbit sever sau dacă acceptă, sub presiune, un acord de guvernare comună (ceea ce deocamdată pare improbabil). Autoritatea Palestiniană nu este, în prezent, capabilă să guverneze Gaza singură și cu succes. Dar, cu reforme interne, sprijin internațional solid și o viziune politică pe termen lung, ea ar putea deveni parte a unei soluții de tranziție – mai ales dacă alternativa rămâne o Gaza distrusă, instabilă și fără perspectivă politică. În acest sens, apelurile pentru implicarea AP reflectă mai mult o speranță rațională decât o opțiune imediată viabilă.