Luni, 9 martie, știrile ne-au adus sub ochi 3 evenimente aparent fără legătură între ele. Dar numai aparent: pentru că toate au legătură cu modul în care se face politică în România, cu efecte pe politicile de dezvoltare într-un moment crucial.
Cele 3 evenimente sunt doar consecințele unor erori grave ale partidelor din coaliție, atât de grave încât le subminează însăși existența pe termen mediu pe scena guvernamentală.
Prima informație e că, potrivit unui sondaj INSCOP, AUR își păstrează prima poziție, cu circa 40% din intențiile de vot, urmat de un PSD undeva la 19%, PNL pe la 14%, iar USR pe la 12% – micile abateri fac parte din marja de eroare.
A doua informație vine din observațiile pe care Moody’s le face la păstrarea ratingului de țară: deși agenția nu face de obicei evaluări politice explicite, de această dată spune clar că se teme de rotativa guvernamentală din 2027, cu sugestia că PSD, odată cu premierul pe care-l va da, va anula o bună parte din măsurile luate acum pentru păstrarea echilibrului bugetar și stabilitatea macro a economiei.
A treia informație e ședința PSD pentru a decide dacă votează sau nu bugetul 2026, în condițiile în care lansează în spațiul public solicitarea ca PNL să renunțe la premierul Bolojan.
Înainte de-a privi în detaliu fiecare partid din coaliție și erorile sale, să constatăm două greșeli pe care le fac partidele din arcul guvernamental – una de principiu și una practică:
Cea de principiu – partidele insistă să insulte inteligența electoratelor lor, ceea ce le pune la îndoială buna credință și le subminează credibilitatea. Toate partidele fac asta.
A doua greșeală – cea practică – costă în miza cu totul și cu totul exagerată pe care o mai pun pe infrastructura politică a administrației locale, în speță pe rețeaua e primari: ca exemplu – după ce a aruncat cu bani din elicopter și a subminat echilibrele bugetare ale României, cu fluvii de bani dirijate în 2024 către primării și cu controlul a circa 40% din administrația locală, Marcel Ciolacu nu a reușit să intre nici măcar în turul 2 al prezidențialelor. Iar AUR, fără să ofere nimic, a intrat în Parlament ca al doilea partid, suflând în ceafa PSD.
E limpede că mașinăria nu mai funcționează – „țara primarilor” nu mai e chiar a primarilor, primăriile ineficiente sau fără rațiunea de a exista nu mai funcționează nici măcar ca circumscripții electorale cu rezultat garantat – electoratele au început să facă legătura între politica de la București și cea a primarului, socotindu-le, pe amândouă, nocive și împotriva interesului cetățenilor: Călin Georgescu și George Simion au „ras” totul fără să aibă infrastructură de primari.
Iată, însă, cum stau lucrurile în partidele din coaliție și de ce ultimele alegeri au descalificat partidele mainstream, în ciuda miliardelor electorale pe care le-au aruncat peste România:
A) PSD.
PSD e partidul cel mai afectat de ascensiunea AUR, panica în partid e mare, însă tocmai această panică înfundă partidul în erori existențiale:
Marea greșeală este că partidul se duce după electoratul său în tărâmul lunecos și periculos al populismului AUR, acolo unde e greu de crezut că va învinge pe teren propriu partidul lui George Simion.
Cu atât mai puțin cu cât discursul AUR nu are de-a face cu responsabilitatea guvernamentală și cu o doctrină articulată – iar PSD ar trebui să știe că mai jos de „apartamente la 35.000 de euro” nu ai unde să cobori.
Șansa PSD ar fi să se țină de social-democrație (curent aflat pe stingere în întreg Occidentul – dar cauzele acestei prăbușiri sunt un alt subiect, cu adevărat spectaculos), iar asta ar însemna articularea unor programe naționale cu dublu efect – și social, și economic: de pildă, un program de locuințe pentru tineri în urbanul mare – acolo unde chiriile au explodat, programe clare și realiste pentru profesorii/medicii care merg în rural, alocări în agricultură bazate strict pe performanța obținută ca urmare a sprijinului (să vadă omul puțină dreptate între cel leneș și cel care chiar are rezultate) etc.
Această eroare se adaugă la două alte mari greșeli de poziționare și comunicare: una e lipsa de oameni cu charismă la electoratul de stânga din vârful partidului: dl. Grindeanu, de pildă, nu e nici din povestea lui George Simion (cu mare trecere la electoratul „de jos”) și nici pe ștaiful social-democrat-european al dlui. Victor Negrescu – adică nu poți, cu fața dlui. Grindeanu să ai priză la halca din electoratul AUR pe care speră să și-o recâștige PSD;
Al doilea rateu conjunctural ține de violenta inadecvare la momentul și atmosfera în care trăiește toată lumea, inclusiv electoratul AUR și PSD: războiul, prețul energiei, muncitorii din industriile prăbușite sub resetarea economică a UE, micile afaceri spulberate sub schimbarea paradigmei economice învechite și falimentare din care ne străduim acum să ieșim.
Altfel, cu o creștere economică obținută după rețeta marelui teoretician al PSD – dl. Cristian Socol – adică împrumuți bani la dobânzi de neplătit și îi arunci în piață, ca mai apoi să se scurgă afară pe importuri, e faliment curat.
Faliment care, spre deosebire de alte dăți, PSD nu va mai reuși la anul, după rotativă, să-l mai dreagă cu bani aruncați în consum. S-a văzut asta în 2024 (și în prima jumătate din 2025) când am împrumutat 9,5% din PIB ca să finanțăm deficitul, bani care au produs o creștere de… 0,9% din PIB.
E drept, în partid mulți se așteaptă ca serviciile de informații să demanteleze actuala conducere a AUR, prin expulzarea lui George Simion și înlocuirea lui cu ”fețe intelectuale” – Petrișor Peiu și Dan Dungaciu. Se prea poate. Dar asta nu va însemna că votanții lui George Simion se vor întoarce la fizionomia dlui. Sorin Grindeanu.
B) PNL.
O situație la fel de grea, numai că pe alte coordonate, o are PNL – însă problema partidului nu vine din exterior (cum vine dinspre AUR, pentru PSD), ci din interior. Teoretic, PNL are electoratul cel mai ideologic și cel mai dispus să înțeleagă cum funcționează setul de măsuri pe care le ia Guvernul. Însă e și cel mai sensibil la a i se insulta inteligența.
Partidul e într-o degringoladă structurală după două mandate Iohannis, în care a fost condus de structuri din umbră, astfel că taberele sunt, mai degrabă, deosebite de relația – mai strânsă sau mai instituțională – cu PSD.
Față nouă adusă la București – a lui Ilie Bolojan – precum și construirea profilului său, de om responsabil, experimentat, obișnuit „să livreze” într-un mod anti-populist, a mai dat o șansă partidului care ajunsese să fie condus de anti-liberali structurali, gen Nicolae Ciucă.
Dar această șansă e, la această oră, conjuncturală: erorile de apreciere, alături de eroziunea obiectivă produsă de măsurile de reechilibrare bugetară, sunt speculate cu tenacitate de cealaltă aripă a partidului, mai puțin ideologică și mai articulată pe structuri.
Citeşte integral analiza lui Cristian Grosu - Trei mari erori pe care le fac partidele politice din România și efectele nocive atât pentru ele însele, cât și pe dezvoltarea țării pe Curs de Guvernare