În săptămâna în care talibanii au recucerit Afganistanul fără să tragă prea multe focuri, la Washington începea un proces lung și dificil de a reconstrui infrastructura betegită a Americii și de a moderniza cea mai mare economie a lumii.
Predarea Kabulului către mulahii afgani a încheiat un război de 20 de ani, în care armata americană a cheltuit doar cu contingentul aflat „on the ground” 1.000 de miliarde de dolari.
Aceeași sumă de 1.000 de miliarde de dolari este pusă la bătaie de către administrația democrată pentru refacerea infrastructurii americane în următorii ani.
Poate părea șocant, dar așa este: America este dispusă să cheltuie pentru modernizarea infrastructurii naționale fix aceeași sumă cu care a finanțat cel mai lung război din propria istorie, război dus împotriva unor grupuri de luptători medievali.
De fapt, legea care va permite administrației să cheltuie trilionul de dolari abia a trecut de Senat, unde a fost votată pe 10 august , sub titulatura ‘‘Infrastructure Investment and Jobs Act’’ (sursa: AICI).
Legea aprobată de Senat include investiții de peste 300 miliarde de dolari în autostrăzi prin Highway Trust Fund (în perioada 2022-2026), 66 de miliarde de dolari investitții în transportul feroviar de marfă și de pasageri, 65 de miliarde de dolari investiții în infrastructura de comunicații și 39 de miliarde de dolari în capacități de tranzit în transportul urban (sursa: AICI).
Deși încă de pe vremea administrației Trump se vorbea despre starea precară a infrastructurii americane și despre necesitatea de a investi sume enorme în refacerea acesteia, abia acum Washingtonul pare dispus să înceapă acest efort gigantic.
Pentru că nu este deloc ușor să investești această sumă colosală în infrastructură. Nici măcar pentru cea mai mare economie de pe glob.
Banii respectivi nu stau într-un seif și așteaptă să fie cheltuiți pentru autostrăzi și căi ferate, ei vor trebui împrumutați. Și împrumuturile acestea vor crește deficitul bugetar al SUA cu peste 250 de miliarde de dolari în următorii 10 ani.
America are deja, după șapte luni din 2021, un deficit bugetar de peste 2.500 de miliarde de dolari, deficitul anual fiind amplificat de la „modesta” sumă de 1.000 de miliarde de dolari în anii de boom ai epocii Trump la valoarea curentă de peste 3.000 de miliarde de dolari.
Iar datoria publică a atins nivelul de 28.400 de miliarde de dolari!
Ei bine, aceiași politicieni americani care se chinuie acum să găsească un compromis bi-partizan pentru a-și moderniza infrastructura nici măcar nu au clipit atunci când au acceptat să cheltuie o sumă similară pentru un război purtat la mii de mile depărtare, împotriva unei armate despre care americanii nu știu mai nimic.
Războiul din Afganistan (purtat timp de 20 de ani) are un cost estimat de către Universitatea Brown la 2.260 de miliarde de dolari (cam cât întreaga economie a Franței sau a Marii Britanii), dintre care 1.000 de miliarde de dolari a fost doar suma consumată de către Overseas Contingency Operations din bugetul de apărare (al Department of Defense).
Încă 530 de miliarde de dolari sunt dobânzile la împrumuturile contractate de americani pentru finanțarea acestui război. 300 de miliarde de dolari s-au cheltuit pentru veterani și pentru cei rămași cu dizabilități după lupte.
Și aproape 450 de miliarde de dolari au fost adăugați suplimentar în bugetul de apărare pentru a susține acest război.
La toate aceste cheltuieli, trebuie adăugate și cele 2.000 de miliarde de dolari cu care patru administrații americane au susținut războiul din Irak și „reconstrucția” Irakului (sursa: AICI).
Cum se face oare că America poate să fie atât de generoasă cu finanțarea unor războaie în teritorii îndepărtate, dușmănoase și aride și se zgârcește la cheltuirea acelorași sume pentru propria infrastructură?
Ei bine, de aici ar trebui să plece orice analiză a acțiunii americane în Afganistan.
Pur și simplu, războiul și implicarea adiacentă americană erau mult prea scumpe pentru America. Oricât de mare și de puternică ar fi economia Statelor Unite, există o limită de suportabilitate. Și o limită a costului pe care o națiune atât de pragmatică este dispusă să îl accepte.
Prin planul gigantic (2.600 de miliarde de dolari) de dezvoltare a Americii propus de către Joe Biden la sfârșit de martie, se dorește cheltuirea a 400 de miliarde de dolari pentru îngrijirea bolnavilor și bătrânilor, a 300 de miliarde de dolari pentru industrie (50 de miliarde doar pentru fabricarea de cipuri semiconductoare), a 230 de miliarde de dolari pentru renovarea locuințelor, a 180 de miliarde de dolari pentru cercetare-dezvoltare, a 111 miliarde de dolari pentru infrastructura de alimentare cu apă și canalizare și a 100 de miliarde de dolari pentru renovarea școlilor.
Cu alte cuvinte, America are un plan de a cheltui pentru propria sa re-inventare o sumă echivalentă cu cea angajată în războiul din Afganistan.
Și asta vine la pachet cu creșterea impozitului pe profit de la 21% la 28%, aducerea nivelului minim de impozitare a corporațiilor la 21%, aducerea la 15% a nivelului minim de impozitare a corporațiilor, aferentt la veniturile raportate investitorilor, nu la cele raportate la fisc (IRS) și îngreunarea ascunderii profiturilor în alte legislații.
Asta pentru a înțelege și costurile nevăzute ale războiului din Afganistan...
În paralel, să ne gândim doar la faptul că 88 de miliarde de dolari au pompat americanii în forțele armate ale regimului de la Kabul, antrenând și echipând, inclusiv cu aparate moderne de zbor 300.000 de persoane care au dezertat la prima împușcătură.
Încă 144 de miliarde de dolari au „investit” în „reconstrucția” Afganistanului. 144 de miliarde de dolari băgați în „reconstrucția” unei economii de nici 20 de miliarde de dolari. Probabil că a bubuit creșterea economică din Afganistan de banii ăștia!
Nici pomeneală: au fost niște variații spectaculoase în primul deceniu de după intervenția americană din 2001, dar apoi dezvoltarea economiei afgane s-a petrecut în același ritm cu dezvoltarea globală, ba chiar un pic mai încet:
Pentru a sublinia și mai bine ineficiența cu care s-au cheltuit sume enorme în muntosul Afganistan, iată o mică comparație cu unul dintre cele mai sărace state est-europene, tot la nivel de semnificație a sumelor: din 2007 până la sfârșitul lunii ianuarie 2021, România a primit de la UE sume neramburasabile de 63 de miliarde de euro, a plătit către bugetele UE 21 de miliarde de euro și a rămas net cu 42 de miliarde de euro.
În 14 ani, adică 3 miliarde de euro anual.
Cam de peste 30 de ori mai puțin decât a cheltuit Washingtonul până acum pentru a pierde războiul din Afganistan și de aproape trei ori mai puțin decât a pompat America în „dezvoltarea” Afganistanului.
Cu banii respectivi, România a avut cea mai rapidă apropiere de media UE, cea mai vizibilă reducere a decalajelor față de restul Europei: a evoluat de la 52% din media UE pentru PIB/locuitor la 72% față de acea medie.
În plus, a depășit Grecia, Croația, Lituania sau Slovacia. Adică banii respectivi chiar au adus o creștere vizibilă și o redresare clară după prăbușirea din anii '90.
În vreme ce investițiile în „reconstrucția” Afganistanului nu au adus nimic vizibil. Să nu fiu chiar inexact: au adus o îmbunătățire vizibilă în domeniul educației și în cel al asistenței sanitare.
Ba chiar s-a electrificat mare parte din țară și s-au ridicat câteva clădiri moderne. Prea puțin însă pentru a aduce o respingere categorică din partea populației a talibanilor.
America nu știe sau nu poate să ducă războaie prea ieftine. Totul este făcut cu asupra de măsură, excese întâlnind la tot pasul. Sigur că americanii și-au perfecționat modul de a se lupta în sensul folosirii unui armament sofisticat pentru a reduce mult pagubele umane.
Ca efect, ei au avut doar vreo 2.500 de morți în cei 20 de ani de război afgan, de cinci ori mai puțin decât au avut sovieticii între 1979 și 1988, deși au avut pe teren un contingent mai numeros decât aceștia.
Dar există, fără îndoială, un „talent” deosebit al americanilor de a cheltui sume uriașe în războaie complicate. Și acest talent a fost remarcat de agerii analiști de la Washington demult, de pe vremea în care sovieticii trăiau și ei pe viu „experiența Afganistan”.
În lucrarea „ The cost of soviet involvment in Afghanistan” (sursa: AICI), elaborată de către CIA, analiștii agenției americane apreciază că sovieticii au cheltuit, de la invadarea, în 1979, a Afganistanului, până în 1986, suma de 15 miliarde de ruble, dintre care peste 3 miliarde s-au consumat doar pentru logistică și administrație.
La paritatea puterii de cumpărare, au trebuit să plătească pentru acest angajament militar echivalentul a 50 de miliarde de dolari, ceea ce ar reprezenta doar 75% din suma cheltuită de americani în anul de vârf al războiului din Vietnam, 1968.
Faptul că sovieticii au reușit să mențină costuri de operare ale războiului mult mai joase decât americanii are și câteva explicații:
- creșterea progresivă a efectivului militar prezent în teatrul de operațiuni, de la 80.000 în 1979 la 120.000 în 1986
- utilizarea de armament relativ vechi, cu durata de viață depășită
- liniile de aprovizionare scurte ale sovieticilor, în comparație cu liniile mult mai lungi de aprovizionare ale americanilor în Vietnam
- faptul că o parte a efortului de război a fost plătit de regimul pro-sovietic de la Kabul.
Sovieticii au cheltuit câte 3 miliarde de ruble în 1985 și 1986, mult mai mult decât cei 2-2,5 miliarde de ruble cheltuite anual în primii cinci ani de conflict.
12 din cele 15 miliarde de ruble cheltuite de URSS în războiul din Afganistan au fost cheltuieli militare și doar 3 miliarde de ruble cheltuieli non-militare.
Explicabil, costul mărit de după 1984 plătit de URSS în Afganistan este explicat prin creșterea prezenței aeriene în anii 1984, 1985 și 1986, atunci când peste 300 de aparate de zbor au fost doborâte cu rachete americane (cam 90% fiind elicoptere).
Înlocuirea aparatelor doborâte a reprezentat mai mult de o treime din cheltuielile forțelor aeriene unionale în anii respectivi. Dorința de a salva viețile soldaților de pe teren a adus cu sine o masivă operațiune aeriană, care, însă, a făcut finanțarea războiului insuportabilă pentru economia sovietică.
Structura efectivelor URSS din timpul războiului din Afganistan a fost următoarea:
Practic, aproape trei sferturi din efectivele de personal erau militari combatanți, un procentaj similar cu cel al trupelor americane.
Cât privește echipamentul militar, în timpul războiului s-au înlocuit mai-vechile avioane MIG 21 și elicopterele MI-8 cu mult mai modernele MIG 23, SU-17 și MI-24. Abia în 1981 a sosit pe front primul escadron de SU-25.
Spre comparație, efortul american de război din cei 13 ani în Asia de sud-est (Vietnam cu predilecție) a însemnat cheltuirea a 330 de miliarde de dolari, la nivelul prețurilor din 1984, adică o medie anuală de 25 de miliarde de dolari, de aproape 4 ori mai mult decât au cheltuit sovieticii anual (7 miliarde de dolari în prețuri comparabile).
Atunci când s-a purtat războiul din Vietnam, costul nominal a fost de 168 de miliarde de dolari, dintre care 111 miliarde de dolari au costat operațiunile militare și 28,5 miliarde de dolari au fost ajutoarele date guvernului Vietnamului de Sud.
La nivelul de astăzi, acele costuri ar reprezenta aproximativ 1.000 miliarde de dolari. În plus, 22 de miliarde de dolari este costul anual plătit de SUA familiilor veteranilor acelui război. Din 1970 sunt 50 de ani, adică s-au plătit peste 1.000 de miliarde de dolari până acum (sursa: AICI)...
Efectele acelui război asupra economiei americane se pot vedea în tabelul de mai jos:
Și dacă Vietnamul a marcat și a divizat societatea americană pentru zeci de ani, experiența vietnameză a fragilizat într-un mod insuportabil economia americană.
Mai mult decât evitarea scenei filmate la salvarea disperată din Saigon, în 1975, Washingtonul se temea astăzi de un dezastru financiar similar, care ar fi fost generat de prelungirea experienței afgane.
America a descoperit că, deși este cea mai mare și mai puternică economie a lumii, nu este, totuși, inepuizabilă. Și că orice oră de zbor a sofisticatelor avioane de luptă prin munții Afganistanului costă mult prea mult și nu aduce nimic în plus.
America a ajus, practic, în același punct ca URSS în 1986, pe vremea lui Gorbaciov: puterea militară covârșitoare este prea costisitor de întreținut.
Nu poți să aloci simultan forțe pentru descurajarea Rusiei pe un front de 1.000 de km (de la Marea Baltică la Marea Neagră), pentru descurajarea Chinei pe un front marin de peste 1.000 km, dar și pentru războaiele din Irak și Afganistan.
Enough is enough! America a fost silită să renunțe la angajarea pe atâtea fronturi. Iar Afganistanul părea cel mai puțin important front și cel în care nu prea existau progrese.
Pentru a înțelege situația frontului cât mai bine putem folosi harta următoare, în care se vede clar că majoritatea celor 38 de milioane de locuitori sunt masați în jurul unei șosele de centură (numită „betonka”, în rusește), construită din beton de inginerii sovietici în anii '70.
Kabul, Kandahar, Herat, Mazar-i-Sharif, toate marile orașe se află dispuse pe acest inel de beton. S
ovieticii, în 1979, au cucerit toate aceste orașe în două săptămâni și atât. În restul teritoriului mergeau doar să distrugă câte un cuib de mujahedini. Despre care aveau informații precise privind localizarea.
Cam asta au făcut și americanii în 2001. Au ocupat repede și fără emoții orașele din jurul „betonkăi” și în restul teritoriului mai mergeau doar cu camioane de aprovizionare și cu elicoptere de atac.
În aceste condiții a apărut ideea lui Donald Trump de a renunța controlat la cel mai costisitor și ineficient dintre fronturile pe care se aflau soldații unchiului Sam.
Faptul că americanii nu sunt „fraierii” descriși de presa internațională apare cu claritate din faptul că ei și-au ales omul cu care să negocieze: mulahul Abdul Ghani Baradar, noul numărul doi în ierarhia talibanilor, a fost eliberat din închisorile pakistaneze chiar la solicitarea SUA, cu care a negociat apoi acordul de la Doha.
Și aflăm acest lucru chiar de la negociatorul șef al americanilor (sursa: AICI). Iar regimul taliban din Afganistan va fi condus, cel puțin formal, de către omul eliberat de către americani pentru a negocia cu el pacea.
Baradar este, de fapt, omul care a încheiat războiul talibanilor cu America, la 29 februarie 2020, iar el nu va putea ușor să uite că pakistanezii l-au ținut opt ani în pușcărie, dar americanii l-au eliberat.
Joe Biden nu a făcut decât să continue aceeași linie ca predecesorul și rivalul său, ceea ce indică o evidentă coordonare a instituțiilor americane spre soluția ieșirii din Afganistan.
America nu este, de fapt, chiar atât de surprinsă de situația de pe teren, precum ne îndeamnă să credem o presă mult prea săracă în minți lucide.
Donald Trump a fost un președinte suficient de realist și de devotat Americii pentru a înțelege că, pur și simplu, țara nu-și mai putea permite costurile cumulate din Afganistan și Irak.
Tocmai de aceea, a inițiat negocierea cu talibanii și încheierea acordului de la Doha din 29 februarie 2020. Nici Donald Trump, nici Joe Biden nu sunt mai puțin buni americani din acest motiv.
Problema acestor zile nu este în America, ci în lumea occidentală, care a avut o așteptare total nerealistă de la administrația de la Washington. Lumea a visat cu ochii deschiși, la fel ca după cel de-Al Doilea Război Mondial.
Să nu uităm că și atunci unii ar fi dorit ca anglo-americanii să elibereze țările est-europene de ocupația sovietică. Dar asta ar fi însemnat un război direct și sângeros cu Uniunea Sovietică, ceea ce ar fi fost un cost prea mare atât pentru Londra, cât și pentru Washington.
Noi, cu toții, ar trebui să fim mult mai realiști și să nu ne așteptăm ca un jandarm universal să-și murdărească mereu mâinile în numele Binelui.
Câți oare dintre cei care blamează acum retragerea americană ar fi fost dispuși să plătească pentru contingentul american din Afganistan și pentru „reconstrucția” unui stat eșuat?
Căci, fără doar și poate, Afganistanul este un stat eșuat. De exemplu, președintele fugar Mohammad Ashraf Ghani Ahmadzai a fost ales cu 923.592 de voturi din cele 1,6 milioane de voturi totale, după un scrutin extrem de controversat, un rezultat nerecunoscut de către celălalt candidat, Abdullah Abdullah.
Acum, ia gândiți-vă că populația afgană are 38 de milioane de locuitori și că 10 milioane s-au înscris pe listele de alegători. Ce legitimitate poate să aibă un astfel de regim?
Pe de altă parte, sistemul politic patronat nu numai de americani, ci și de celelalte națiuni occidentale presupunea un Afganistan împărțit între mai mulți baroni locali, numiți eufemistic „war lords”, sângeroși, bogați și corupți, în contrast evident cu restul sărac al populației.
Aproape jumătate din populație (47,3%) trăiește sub nivelul sărăciei, iar o treime dintre angajați câștigă mai puțin de 1,9 dolari/zi.
La fiecare 1.000 de copii născuți, 60 mor înainte de a împlini 5 ani. Deși pare de neînțeles pentru noi, afganii sunt mai puțin speriați de pierderea unor drepturi civile (pentru mulți dintre ei acestea nici nu existau oricum) decât de sărăcie și de corupție. Până la urmă, ei aveau de ales să fie uciși printr-un abuz al feudalului local, să moară de foame sau să se supună legii islamice sharia.
Cei care îi condamnă pe americani spun că fetele nu vor mai avea dreptul să meargă la școală. Este adevărat și este scandalos. Dar ei nu ne spun că majoritatea acelor fete oricum nu mergeau la școală, pentru că părinții nu aveau ce să le dea de mâncare.
Adevărul dramatic este că doar o mică parte a tinerelor fete afgane mergeau în mod sistematic la școală, cele care proveneau din familii mai înstărite sau chiar din familiile apropiate conducătorilor locali.
Nu îi doreau afganii pe talibani la conducere?
Atunci cum a fost posibil ca o armată de 300.000 de oameni, dotată cu avioane de luptă, elicoptere Black Hawk și artilerie modernă, să fie pusă pe fugă de câteva cete de luptători primitivi (nu mai mulți de 80.000 de oameni în total), prost antrenați, lipsiți de aviație sau de artilerie?
Să nu uităm că afganii de rând au fost de curând șocați la vederea filmărilor făcute în palatul de un lux orbitor al lui Abdul Rashid Dostum, lordul războinic de care se legau speranțele multora că va salva regimul de la Kabul.
Și tot afganul de rând a fost demult șocat să afle că apărătorul democrației, același Abdul Rashid Dostum, a ucis, prin sufocare, nu mai puțin de 2.000 de deținuți în timpul masacrului de la Dasht-i-Leili, în 2009.
Așa că toți cei care îi condamnă pe Donald Trump sau pe Joe Biden sau pe americani în general pentru recucerirea Afganistanului de către talibani ar trebui să-și pună următoarele întrebări:
- cum pot fi apărați (de câteva zeci de mii de talibani) 38 de milioane de oameni , care nu sunt dispuși să facă nimic pentru propria lor siguranță?
- câți dintre criticii Washingtonului ar fi fost dipuși să plătească 100 de miliarde de dolari anual pentru întreținerea unui regim corupt și la fel de sângeros ca cel taliban?
Naivitățile nu au ce căuta în politică sub nicio formă. Iar acest lucru ar trebui știut cel mai bine aici, în estul Europei.
Aici, unde cei care au fost naivi după 1945 au făcut ani lungi de pușcărie sau au murit întemnițați, în așteptarea unui eliberator care nu era, însă, dispus să întrețină un război pentru eliberarea altora.
Americanii au avut, o spune chiar Joe Biden, un singur obiectiv: ținerea talibanilor cât mai departe de răzbunătoarea Americă. Și se pare că le-a reușit, talibanii par că au învățat lecția din 2001 și nu dau semne că ar mai provoca prea curând prea-puternica Americă.
Iar faptul că marele câștigător pare a fi Pakistanul, inspiratorul și susținătorul regimului taliban, este doar o poză de moment.
Citește și alte articole publicate de Petrișor Peiu pe Spotmedia.ro.
