Eșecul fulgerător al Afganistanului suveran și Marele Joc de astăzi. Ce (mai) este de făcut cu statele eșuate?

Pentru oamenii care au avut neșansa să se nască acolo, cel mai bine ar fi fost ca Afganistanul să nu existe ca stat, sub orice altă jurisdicție și autoritate a unei alte țări fiindu-le cu siguranță mult mai bine decât astăzi sau decât înainte de 2001.
valentin.naumescu
președinte ICDE
Valentin Naumescu este profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca și președintele Asociației Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE). Este expert independent și evaluator al Comisiei Europene în domeniul relații internaționale din 2015 și coordonatorul programului de master în Relații Internaționale, Politică Externă și Managementul Crizelor de la Facultatea de Studii Europene a UBB Cluj. Valentin Naumescu a fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe (2005-2007) și consul general al României la Toronto (2008-2012).

La doar două luni de la retragerea militară pripită și prost efectuată a SUA, statul afgan suveran, care trebuia să-și poarte singur de grijă, a eșuat lamentabil.

Fără forța militară americană, 20 de ani de mici progrese (copiii și în special fetele începuseră să meargă la școală, stilul de viață devenise puțin mai respirabil în 2-3 orașe mari, femeile din zonele urbane îndrăzneau să spere că vor avea o viață a lor, oricât de modestă, se făcuseră câteva lucrări de infrastructură de tip modern etc.) s-au dovedit doar o pojghiță subțire a civilizației, care a crăpat imediat, sub povara înapoierii seculare a populației locale, a corupției, lașității și incompetenței autorităților afgane.

Evident, nu intervenția militară perfect justificată a SUA/NATO din 2001 este cauza dezastrului de astăzi, ci tocmai timpul prea scurt avut la dispoziție pentru modernizarea Afganistanului.

Deficitul de modernitate culturală este acolo de vreo 500 de ani (voi reveni asupra ideii), triburile sunnite locale neieșind încă din mentalitatea Evului Mediu preindustrial.

Nu 20, ci 200 de ani trebuia să mai stea armata americană acolo, pentru a vedea dispărând talibanii. Așa cum și în Occident fundamentaliștii creștini au dispărut (și nu în totalitate, nici măcar în SUA sau în alte democrații) după aproape două sute de ani de conducere liberală a statelor și de impunere, prin forța autorității statului, a Constituțiilor și legilor democratice și laice.

Dar timpul și contribuabilii americani (în fine, era dreptul lor să nu mai vrea, au o altă agendă internă acum, cu problematici de gen, cote de reprezentare corectă, revoluții culturale, răzbunări pentru cuvinte și gesturi de acum 10-20-30 de ani considerate nepotrivite, demontări de statui și blamarea unor opere literare sau cinematografice, lucruri care-i preocupă mai mult) nu au mai avut răbdare cu Afganistanul și i-au întrerupt scurta șansă de 20 de ani pe care această țară nefericită a avut-o după 2001.

Știm bine că în ziua de astăzi nimeni nu îți mai dă a doua șansă, doar povești și cuvinte de încurajare.

Nu am nicio îndoială: niciunul dintre criticii politicii americane față de Afganistan, cu statut de mare putere (Rusia, China, și chiar moralista Uniune Europeană), nu va face nimic concret împotriva talibanilor și pentru viețile afganilor, după plecarea ultimului soldat american de la Kabul.

Cine va mai merge acolo să lupte vreodată, după imaginile din aceste zile? Nimeni, evident.

Allah cu mila pentru cei rămași acolo! Să vedem ce va face Turcia, care, deși nu este o putere globală, promite că se va implica pentru „stabilizarea țării” – depinde și aici în ce sens înțelegem stabilizarea unui Califat guvernat de șaria...

Corupția incredibilă a autorităților locale, care au sifonat sume uriașe de bani primite din partea SUA, a mimat practic efortul de modernizare și de creare a unei armate credibile.

40% din trupele listate pe hârtie de afgani și decontate de americani nu există, se pare, în realitate[1], fiind „batalioane fantomă”. Scandalul din SUA pe tema milioanelor de dolari împărțiți cu valiza (operațiuni speciale) este abia la început. Ne amintim de acest tip de scandal și de la retragerea din Irak. 

Unde este armata Afganistanului, unde sunt miliardele de dolari încasate de guvernul de la Kabul pentru consolidarea autorității și funcționalității statale, în ultimii 20 de ani?

Nu am văzut ceva lupte decât în primele zile, apoi o prăbușire bruscă și totală. De parcă au trecut toți de partea cealaltă, odată ce încasarea de cecuri de la armata americană s-a declarat oficial închisă.

Dar rezistența populației la ofensiva talibanilor unde este? De ce în timpul ocupației americane toți înțelepții bătrâni și șefii de triburi aveau voce să protesteze și să critice că ajutorul primit este prea mic, că nu primesc destui bani din partea americanilor, iar în aceste zile 40 de milioane de afgani stau închiși în case și tac mâlc, paralizați de frica a maxim o sută de mii de talibani (după unii, 85.000)?

Principala vină pentru eșecul statului afgan nu revine SUA, ci autorităților afgane corupte și incompetente, probabil și duplicitare (nu m-aș mira să vedem curând o mare parte dintre foștii oficiali sau militari în rândul talibanilor).

Iar populația – căci o națiune afgană propriu-zisă nu există, fiind vorba de un amestec de triburi paștune, tadjici, uzbeci, turkmeni etc., nimeni nefiind etnic „afgan” – este slabă și nu a dezvoltat în 20 de ani niciun reflex liberal de autoapărare, de refuz al agresiunii și respingere a fundamentalismului islamic.

În toți acești ani, frica de talibani și reflexul de a li se supune a bântuit ca o umbră malefică prezența militară americană.      

Afganistanul modern (vorba vine) a apărut din Marele Joc (The Great Game[2]) dintre Imperiul Britanic și Imperiul Țarist, ambele aflate în prima jumătate a secolului al XIX-lea în perioada de vârf a ascensiunii lor teritoriale.

În esență, britanicii se temeau că expansiunea Rusiei în Asia Centrală ar fi putut ajunge la un moment dat la invadarea Indiei, „perla Coroanei”, și aveau nevoie de o zonă tampon în sudul Asiei Centrale, la extremitatea estică a Orientului Mijlociu (actualul Pakistan, vecin al Afganistanului la est și la sud, nu exista, fiind atunci parte a Indiei Britanice).

Dacă acum 150-200 de ani teritoriul afgan părea -și poate chiar era- geopolitic și geostrategic interesant, în logica marilor drumuri comerciale ale vremii, astăzi este un „fund de lume” nenorocit și înapoiat, un ținut sterp al sărăciei totale, de care marile puteri fug mâncând pământul și care nu are nimic atractiv de oferit, ci doar amenințări și riscuri.

Început în 1830 și derulat de-a lungul a aproape un secol, jocul strategic al rivalității anglo-ruse, incluzând cele trei Războaie Anglo-Afgane (ultimul în 1919), a creat în cele din urmă un stat-tampon artificial, care are toate ingredientele istorice, politice, economice și civilizaționale pentru a fi un stat eșuat. Așa cum este astăzi.

Nu știu dacă politica externă britanică a fost întotdeauna morală (căci despre cea rusească nu mai avem demult dubii), nu știu dacă Marele Joc (1830-1919) a fost „politic corect” (și nici dacă ar fi putut să fie, în condițiile tulburi ale competiției strategice imperiale de atunci), nu știu ce soluții alternative statale s-ar fi putut găsi acolo, dar cert este că pentru populația afgană se pare că cea mai proastă soluție este să fie administrată de un stat propriu.

Pentru oamenii care au avut neșansa să se nască acolo, cel mai bine ar fi fost ca Afganistanul să nu existe ca stat, sub orice altă jurisdicție și autoritate a unei alte țări fiindu-le cu siguranță mult mai bine decât astăzi sau decât înainte de 2001.

Problema lor nu este ocupația străină, ci tocmai căderea sub satrapii Islamului din propria lor țară și faptul că niciuna din puterile globale și regionale nu mai este interesată să îi ocupe și să le rezolve problemele.

Foarte sărac, incapabil de autoguvernare și înapoiat (cu un deficit de modernitate pe care unii autori îl văd cam de 500 de ani[3]), Afganistanul rămâne după retragerea militară americană o gaură neagră pe harta sistemului internațional, periclitându-și vecinii, dar în primul rând viețile propriilor cetățeni.

Să ne gândim că, după euforia preluării puterii, talibanii vor trebui să administreze efectiv Afganistanul – să producă alimente și bunuri de bază, curent electric și căldură în lunile geroase de iarnă, să asigure apă, să întrețină drumurile din orașe și infrastructura rudimentară, atâta câtă este, să furnizeze servicii publice (educație măcar pentru băieți -alta decât Coranul și șaria, o rețea de sănătate etc.), să asigure -cel puțin „nomenclaturii talibane”- niște posturi salarizate, ca să nu mai vorbim de locuri de muncă pentru populația speriată de ce va urma, în fine, să mențină cât de cât funcțională o economie a Afganistanului, pentru a evita o criză umanitară de mari proporții și apoi un război civil sau chiar o confruntare deschisă cu un stat vecin.

Mă tem că acest dezastru nu poate fi evitat de talibani.

Ce este mai greu și mai urât acum urmează. Represaliile față de civilii care au colaborat cu americanii nu vor întârzia. Prăbușirea economică este foarte probabilă.

Vecinii Afganistanului își vor deplasa trupe la frontieră, deja fostele republici sovietice din Asia Centrală intrând în alertă. Bani din afara țării greu de spus că vor mai veni la Kabul de acum înainte.

Marilor dușmani ai SUA, adică tripleta China, Rusia, Iran, care jubilează la retragerea militară americană lamentabilă, le va îngheța curând zâmbetul pe buze. Pentru fiecare din aceste state autoritare anti-occidentale, care au fie granițe, fie comunități musulmane pe teritoriul lor, Afganistanul taliban va deveni o problemă.

Chiar dacă văd în mass-media de la noi un analist care consideră că Pakistanul este marele câștigător al retragerii americanilor, aș propune să facem această evaluare peste cinci ani, să zicem, când s-ar putea ca lucrurile să arate exact invers, iar spectrul unui război Afganistan-Pakistan să fie din ce în ce mai conturat.

Contestarea Liniei Durand (linia de separare Afganistan-Pakistan, trasată în 1893 de ofițerul britanic Mortimer Durand și nerecunoscută oficial de Kabul) de către talibani, pe fondul dorinței de extindere a Califatului pe care îl vor anunța curând, este doar o chestiune de timp, în opinia mea, mai ales că fără un război regimul taliban moare de plictiseală și devine neatractiv pentru propriii lui militanți (doar nu o să se apuce de muncă).

Anunțarea Califatului de către talibani este o perspectivă menționată inclusiv de ministrul de Externe german, Heiko Maas[4].

Rămâne de văzut dacă grupul mare de paștuni care trăiesc în Pakistan, dincolo de Linia Durand, vor fi loiali acestei țări sau Afganistanului, iar mișcarea talibană va fi un factor de apropiere între cele două țări sau dimpotrivă, unul de conflict, așa cum cred eu.

Paștunii, al doilea grup etnic ca mărime din Pakistan, este posibil să fie atrași treptat într-o mișcare de unificare, iar perspectiva de a avea puterea și controlul asupra unui stat firește că va fi întotdeauna mai mare în Afganistan (unde reprezintă 40% din populație) decât în Pakistan, unde reprezintă aproximativ 16-17%.

În Marele Joc de astăzi, Statele Unite par să fi pierdut în Afganistan un mare episod și un mare capitol de politică externă, și, bineînțeles, foarte mulți bani.

Imaginile retragerii în degringoladă sunt dezolante, teribile, umilitoare. Dar, uneori, adevărul este dincolo de imagini.

Pe termen mediu, eliberarea de povara Afganistanului și, oricât ar părea de bizar, transferul acestei castane fierbinți spre Rusia, China și Iran, care trebuie să aibă răspunsuri (și portofele) pregătite pentru viitoarea criză a Afganistanului, a tăiat de pe listă -chiar dacă într-o formă dezagreabilă- una din vulnerabilitățile politicii externe a SUA, care se poate acum orienta spre alte azimuturi geopolitice.

Pentru SUA, Afganistanul va fi curând un capitol închis. Urât, dar închis.

Dar Iranului, vecinul șiit de la vest, nu îi cade bine ridicarea Califatului sunnit. Rusia știe că relația cu musulmanii de pe teritoriul ei a fost întotdeauna imprevizibilă, iar războiul pierdut de URSS (1979-1989) în Afganistan încă are urmări.

China, a cărei provincie Xinjiang cu uiguri, atinge extremitatea estică a Afganistanului, nu pare nici ea foarte liniștită de ascensiunea mișcării talibane, care s-ar putea extinde în jurul Afganistanului[5], și nici de riscurile aferente.

În acest moment, după dezastrul din Afganistan, problema statelor eșuate nu mai are practic nicio soluție în sistemul internațional.

Nicio putere globală nu este pregătită să mai asume intervenții militare pe cont propriu. Sunt scumpe și nu au susținerea cetățenilor, a contribuabililor și votanților.

Localnicii care au ghinionul să fie prinși în capcana acestor state eșuate nu mai au nicio scăpare. Vor trece mulți ani până când cineva va mai vorbi de nation building. Nici măcar președintele Biden nu-și mai aduce aminte ca SUA să fi avut vreodată un asemenea obiectiv în Afganistan: nu, nu ne-am dus acolo să facem așa ceva [6].

În ceea ce ne privește, de aici din Europa Centrală și de Est, am privit retragerea militară americană și prăbușirea fulgerătoare a speranțelor unei vieți libere în Afganistan cu multă strângere de inimă. Nu e nevoie să explicăm de ce. Totul pare că atârnă de un fir de ață.

Naivii stângiști (și anti-americani) de pe la noi au înțeles din acest episod că nu contează forța militară! Este exact invers, din păcate, episodul Afganistan ne arată că, după retragerea forței militare care îți oferă garanțiile de securitate, nimic nu mai rămâne în picioare. Nici Constituția și legile, nici proprietățile, nici modernizarea, nici educația, nici investițiile în infrastructură, nici societatea civilă, nimic nu mai este sigur dacă structura de securitate hard a unei societăți cedează, în fața unei agresiuni interne sau externe. Restul sunt povești cu soft power, reziliențe din pix și alte minuni constructiviste.

Dacă nu ai forța militară proprie să te aperi și nu ai nici o mare putere care să-ți dea garanții de securitate credibile - pentru inamicii tăi credibile, nu neapărat pentru tine - ești pur și simplu în aer și poți aștepta cu groază în casă să-ți bată oricând la ușă „talibanii”, sau cum s-or fi numind ei în regiunea în care locuiești...

De modul în care SUA se vor replia după acest episod dramatic și vor fi capabile să dea semnale convingătoare că mai sunt capabile să lupte, să apere, să protejeze, să garanteze securitatea aliaților și a cetățenilor din spațiul lor de interes strategic va depinde reconfigurarea lumii de mâine. Măcar poate se învață ceva din acest episod.


[1] https://www.theguardian.com/world/2016/may/17/afghanistan-ghost-soldiers-taliban-babaji

[2] Peter Hopkirk, The Great Game: The Struggle for Empire in Central Asia, Kodansha International, 1992.

[3] https://foreignpolicy.com/2010/06/02/is-afghanistan-medieval-2/

[4] https://www.auswaertiges-amt.de/en/newsroom/news/maas-stuttgarter-zeitung/2476990

[5] https://edition.cnn.com/2021/08/16/china/china-afghanistan-taliban-mic-intl-hnk/index.html

[6] https://www.dw.com/en/biden-us-did-not-go-to-afghanistan-to-nation-build/a-58210203

Citeşte şi analiza Calamitatea americano-afgană şi vai de amicii SUA


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇