Pentru a doua oară în câteva săptămâni, medicii de la Iași și-au făcut excelent profesia și au reușit încă o operație dificilă, prin care au reatașat piciorul unui adolescent. La finalul anului trecut, unei copile i-a fost salvată mâna. Câteva zeci de kilometri mai încolo, la Suceava, un medic cerea șpagă bolnavilor de cancer.
Ce îi ține împreună? Este vreunul dintre aceste două exemple norma și celălalt o excepție, un accident care nu dă seama despre sistemul medical?
Atât medicii care și-au făcut meseria până la capăt, pentru reușita ei, cât și medicul care a cerut produse și bani de la bolnavii oncologici, o monstruozitate greu de înțeles, definesc în egală măsură sistemul medical. Prin extensie, și țara.
Echilibrul disfuncțional este politică de stat și aici e de găsit condiția de posibilitate a performanței și lichelismului împreună, umăr la umăr. Iar când cele două definesc sistemul medical, viața omului stă în noroc, în întâmplare, în posibilitatea de a da peste un medic care își face profesia cu excelență și unul care vrea să stoarcă bani și din ultimele fărâme de viață ale bolnavilor de cancer.
Am pomenit de câteva ori una dintre cărțile definitorii pe tema corupției, o temă deloc secundară, să ne uităm numai cum a fost folosită de Rusia, pentru a menține captive state ca Republica Moldova.
Ray Fisman și Miriam A. Golden sunt cei doi autori care propun paradigma corupției ca echilibru. Conceptul de bază în această definire funcțională a corupției este acela de așteptare socială. Dacă o persoană care merge cu copilul bolnav într-un spital se așteaptă ca majoritatea oamenilor să dea mită personalului medical, atunci și ea o va face.
Dacă, din contră, așteptările sociale îi arată că numărul celor care nu au pregătit bani în plic pentru a cumpăra informal serviciile medicale este minor, atunci nici ea nu va intra în acest schimb corupt. În acest fel, corupția ține de acest echilibru între propriul comportament față de autoritate și așteptările de la ceilalți.
Autorii dau un exemplu care se referă și la România.
Cineva din Chile - o țară cu venituri medii, dar cu nivel de corupție mic - care încearcă să mituiască un medic, pentru a obține mai multă atenție de la el sau un tratament mai bun, se expune pe sine oprobriului public, ridiculizării și poate chiar unei pedepse de câteva luni de închisoare. Cineva din România care nu dă mită atunci când merge la medic riscă să rămână fără îngrijire medicală. Acolo unde corupția e ceva comun, indivizii nu văd altă opțiune decât aceea de a participa la corupție. Invers, acolo unde corupția nu e ceva obișnuit, indivizii care oferă mită sunt expuși.
Ray Fisman, Miriam A. Golden - Corruption, Oxford University Press
Nu înseamnă că aceia care dau șpagă au compasul moral inferior, corupția ca echilibru înseamnă jocul unor variabile pe două axe. Pe termen lung, corupția e decontată tot de indivizi, nu de politicieni și funcționarii din administrație -, ci pentru că, pur și simplu, acesta e cel mai bun scenariu pe care li-l pune la dispoziție statul.
Or, România e statul în care oamenii văd un ministru de Interne despre care profesori universitari de elită spun că a furat munca altuia și a avut un câștig din asta, care nu doar că rămâne în funcție, dar puterea lui este una inerentă sistemului politic, unul de dependențe reciproce.
Președintele țării tace nu pentru că nu ar putea capitaliza social dacă ar condamna plagiatul, ci pentru că e parte din acest sistem.
Aceste acțiuni și inacțiuni politice definesc, pe modelul lui Fisman si Golden, așteptările sociale: cei care au fibră morală puternică vor deveni medicii care își fac treaba excelent, cei cu filon de lichea vor obține un profit maxim șantajându-i pe ceilalți, pentru că asta e condiționarea unui act medical de șpaga pe care o ceri bolnavilor oncologici.