Declarațiile lui Vladimir Putin, cu referire la folosirea armelor nucleare, readuc în discuție relevanța politicii de disuasiune.
Situația creată acum ar trebui, pe de o parte, să împingă cât mai multe țări să adere la Tratatul Națiunilor Unite privind interdicția armelor nucleare, iar, pe de alta, să mobilizeze comunitatea internațională în a gândi arhitectura unui acord nuclear cu scopul de a diminua arsenalul nuclear al Rusiei în schimbul ridicării unor sancțiuni.
Discuția trebuie să plece și de la un aspect foarte interesant care s-a întâmplat chiar vineri, 11 martie: în cadrul negocierilor de revigorare a acordului nuclear iranian (încheiat în 2015 între Iran, statele din Consiliul de Securitate al ONU, Germania și Uniunea Europeană), Rusia a exprimat următoarea solicitare: va continua discuțiile în cadrul acestui acord doar dacă i se garantează că sancțiunile impuse Rusiei în urma invaziei din Ucraina nu ar afecta capacitatea țării de a întreține afaceri economice și militare cu Iran. Vom discuta despre aceasta puțin mai târziu.
Mai întâi, pentru a înțelege fenomenul de posibil conflict nuclear, vă propun să ne concentrăm pe câteva elemente de bază: arsenal nuclear de pe glob și conceptul de disuasiune; responsabilitatea în declarații și în acțiuni: “bluff” sau determinare către oroare; soluția levierului sancțiunilor economice împotriva înarmării nucleare; TPNW (“Treaty on the Prohibition of Nuclear Weapons”) și NPT (Non-proliferation Treaty).
Situația arsenalului nuclear de pe mapamond și conceptul de disuasiune
Conform SIPRI (Stockholm International Peace Research Institute), Rusia dispune în prezent de cele mai multe arme (ogive) nucleare, în număr total de 6.255, strategice și tactice, de o putere între 10 și 800 KT (kilotone), adică aproximativ de 50 de ori mai mult decât bomba de la Hiroshima.
Acestea sunt repartizate pe componente maritime (submarine), aeriene (avioane) și terestre (lansatoare de rachete).
Ținând cont de complexitatea operațiunilor și de informațiile recenzate la nivel de servicii de intelligence, se poate estima că “doar” 1.600 de arme strategice, care pot fi folosite pentru a distruge ținte de mărimea unui oraș, sunt desfășurate permanent de către Federația Rusă. Iar alte 2.000 de arme de categorie tactică ar putea fi, teoretic, mobilizate.
Estimările vorbesc, așadar, de 50% armament operațional și “doar” 25% arme nucleare strategice, care pot fi folosite pe termen scurt.
De partea cealaltă, NATO (prin partenerii SUA - 5.500 arme, Regatul Unit - 255 și Franța - 290) dispun de un număr echivalent de ogive, care sunt însă dispuse geografic mai eficient (inclusiv pe teritoriul Germaniei, Țărilor de Jos, Belgiei, Italiei și Turciei), în timp ce și procentul de arme strategice (gata de a fi utilizate) este mai mare, ținând cont și de capacitatea superioară la nivel sub-maritim și aerian.
Indiciile care confirmă concluziile analizelor militare de specialitate se află în evoluția limbajului nuclear al NATO: la Summit-ul de la Varșovia din 2016 și la cel de la Bruxelles din 2021, declarațiile finale menționează clar că forțele americane, franceze și britanice “contribuie de manieră semnificativă” la securitatea globală a alianței, termenul folosit fiind nou în limbajul de specialitate și în politica de disuasiune nucleară.
Pentru a închide harta armamentului nuclear de pe glob, ar trebui să adăugăm, de asemenea, de la Vest la Est: Israel (90 de arme nucleare), Pakistan (165), India (156), China (350), Coreea de Nord (40).
Este însă greșit să gândim politica disuasiunii în mod “contabil” și în termeni de “care pe care”, pentru că scenariile folosirii armanentului nuclear sunt greu de pus pe hârtie și de folosit în negocierile internaționale.
Discuțiile în jurul disuasiunii pleacă deja de la două principii, acela că două puteri nucleare nu se vor ataca niciodată între ele, și acela că o putere nucleară nu va ataca niciodată un stat care nu dispune de arma nucleară.
Pentru a aprofunda, sunt foarte utile analizele făcute de SIPRI (Stockholm International Peace Research Institute), institut dedicat studiului conflictelor, armelor, controlului și politicilor de dezarmament; fondat în 1966, care este astăzi unul dintre cele mai respectate think-thank-uri la nivel global.
Responsabilitate, “bluff”, determinare către oroare
Înainte și după începutul invaziei din Ucraina, Vladimir Putin și-a condimentat discursul cu amenințări nucleare, voalate sau directe.
Pe data de 19 februarie a ordonat realizarea de exerciții la sol cu lansatoare de rachete nucleare (fără încărcătură), iar trei zile mai târziu a amenințat comunitatea internațională cu “consecințe nemaiîntâlnite”, în cazul în care s-ar opune invaziei și războiului declanșate de Rusia în Ucraina.
Pe data de 27 februarie, Putin anunță că ar fi ordonat armatei punerea în starea de alertă de luptă a forțelor de disuasiune nucleară. Asta ar presupune mișcări de armament nuclear, cel puțin la sol (care nu au fost însă confirmate ulterior de către organisme internaționale care ar putea obține imagini relevante prin satelit), și mișcări de personal specializat către comandamentele însărcinate cu astfel de operațiuni (care ar putea avea loc în orice moment, ca formă de intimidare și pentru imagine).
Nimeni nu poate anticipa dacă un președinte, lider autoritar și dictator, ar face uz de arma nucleară sau s-ar limita doar la provocări.
Însă orice escaladare către utilizarea armelor nucleare, indiferent de puterea acestora, ar schimba radical societatea pe care o cunoaștem astăzi.
În aceste scenarii trebuie luate în calcul următoarele: pierderi umane masive, imposibilitatea de a oferi ajutor răniților, din cauza fenomenului radioactiv, consecințe umanitare și de mediu care nu se vor opri la o anumită frontieră, mișcări masive de populație.
Mai mult, în caz de riposte nucleare între state, condițiile de viață pe care le cunoaștem astăzi s-ar schimba radical. Aceste scenarii sunt prezentate în detaliu în publicația Alternatives Économiques (luna martie 2022), de către Jean-Marie Collin, purtătorul de cuvânt al ICAN (International Campaign to Abolish Nuclear Weapons), organizație care militează pentru implementarea și aderarea la Tratatul pentru interzicerea armelor nucleare (TPNW), distinsă cu premiul Nobel pentru Pace în 2017.
Sancțiuni economice împotriva înarmării nucleare
Care sunt, așadar, mecanismele prin care un stat poate fi convins sau constrâns să își modifice politica armelor nucleare și să accepte condițiile unor tratate internaționale în materie?
Înainte de a studia cazul Rusiei, vă propun să luăm exemplul Iranului.
După zeci de ani de sancțiuni și embargo-uri, provocate, între altele, de nerespectarea drepturilor umane, de suportul acordat unor organizații considerate teroriste și, în final, de programul de îmbogățire a uraniului (pentru armament nuclear), Iranul a semnat în 2015 Acordul Nuclear Iranian, cu grupul P5+1 (statele Consiliului de Securitate al ONU + Germania și UE).
Acordul a permis inițial ridicarea mai multor sancțiuni, deschiderea economiei, mergându-se până la un posibil acces al statului pe piețele financiare internaționale.
A fost o uriașă și nesperată gură de oxigen pentru țară: Iranul avea posibilitatea să își recupereze parte din activele blocate în bănci străine (cca. 100 MD€), să aibă vizibilitate asupra ridicării restricțiilor UE asupra companilor iraniere și unor persoane fizice cetățeni iranieni, și asupra ridicării sancțiunilor impuse de SUA cu impact asupra afacerilor făcute de alte țări cu Iran etc.
Ulterior, acordul a fost denunțat de administrația Trump, însă acest model de acord rămâne, totuși, o soluție solidă și fiabilă împotriva proliferării atomice.
În prezent, în urma invaziei extrem de agresive pe care o întreprinde în Ucraina, Rusia este supusă unor sancțiuni fără precedent, care se adaugă pachetului de sancțiuni din 2014, dintre care unele încă în vigoare, în urma invaziei din Crimeea.
Economia Rusiei a pierdut în câteva zile zeci de miliarde de euro, aproape 100 de mari companii au părăsit țara, accesul Rusiei pe piețele internaționale este închis. Şi se vorbește deja de ruperea relațiilor între Rusia și organisme internaționale de creditare, precum FMI.
Dacă sancțiunile se mențin și, conform ultimelor evoluții, este posibil să se și amplifice, atunci Rusia va intra în categoria statelor izolate aproape complet de comunitatea internațională, nu doar diplomatic, ci si economic.
Prin urmare, este rezonabil să ne întrebăm: pot constitui aceste sancțiuni, în ipoteza în care vor fi de durată, o primă bază de negociere pentru un acord de început de dezarmare nucleară? Dacă da, acest lucru se poate întâmpla pe termen scurt sau în Rusia post-Putin, la un orizont de termen mediu?
Pentru a anticipa un răspuns, trebuie să ținem cont de două principii esențiale în relațiile internaționale: unul foarte vechi, acela că două puteri care fac comerț nu vor face război, și unul mai nou, despre care vorbeam mai sus, acela că două puteri nucleare nu trebuie să se atace între ele.
Avem indicii că Rusia lui Putin este deja sensibilă la sancțiunile economice impuse în prezent? Da, cel puțin două:
Primul: acceptarea negocierilor din Antalia (în sistem tripartit - Ucraina, Rusia și țara gazdă Turcia) la nivel de miniștri de Externe. Asta înseamnă că Rusia recunoaște administrația Zelenski, ceea ce nu era cazul la începutul invaziei.
Al doilea, mai interesant - un lucru important care s-a întâmplat chiar vineri, 11 martie: în cadrul negocierilor de revigorare a acordului nuclear iranian (încheiat în 2015 între Iran, statele din Consiliul de Securitate al ONU, Germania și Uniunea Europeană), Rusia a exprimat următoarea solicitare: va continua discuțiile în cadrul acestui acord, doar dacă i se garantează că sancțiunile impuse Rusiei în urma invaziei din Ucraina nu ar afecta capacitatea țării de a întreține afaceri economice și militare cu Iranul.
Astăzi, în 2022, liderii occidentali trebuie să schimbe paradigma negocierilor, dacă ne dorim ca umanitatea să continue să evolueze fără a avea permanent asupra capului amenințarea armelor nucleare. Pentru că nu ne putem permite să lăsăm această problemă arzătoare generațiilor viitoare.
Așadar, ceea ce începea să funcționeze cu Iranul (adică folosirea unui “leverage” de sancțiuni dure contra perspectivei înarmării nucleare) ar trebui aplicat și Rusiei, pentru a forța începutul dezarmării nucleare a acesteia din urmă. La un alt nivel și îmbinând perfect fermitatea și eleganța în negocieri.
În final, trebuie menționate și elementele de bază din cadrul legal internațional, în tot ceea ce înseamnă “cursa dezarmării nucleare”:
Tratatul interzicerii armelor nucleare (TPNW - Treaty on the Prohibition of Nuclear Weapons) are ca scop interzicerea armelor nucleare cu scopul suprem de a le elimina. Este efectiv în vigoare din 22 ianuarie 2021 și a fost semnat la ONU în 7 iulie 2017. Însă până în prezent 69 de state nu au semnat acordul, între care toate statele deținătoare de arme nucleare și toate statele membre NATO, cu excepția Țărilor de Jos.
Tratatul de non-proliferare (NPT - Non-proliferation Treaty) a devenit efectiv în 1970, fiind semnat sau ratificat de aproape toate statele de pe glob, cu anumite excepții bine cunoscute.
———
Bibliografie:
* rapoarte de activitate SIPRI (Stockholm International Peace Research Institute)
* rapoarte de activitate ICAN (International Campaign to Abolish Nuclear Weapons)
* publicația Alternatives Économiques, martie 2022