Tarifele sunt în vigoare, apoi nu mai sunt. Forța militară e o opțiune… apoi este exclusă. Comportamentul haotic și imprevizibilitatea au revenit în cercurile de politică externă. În Casa Albă și în alte părți, acestea par a fi văzute ca un atu strategic, mai degrabă decât ca o slăbiciune. Dar contrar aparențelor, pe Trump nu-l ajută prea mult.
Comportamentul haotic în politică nu este o strategie nouă. Amenințările violente, schimbările bruște de politici și limbajul intenționat confuz au fost folosite de multă vreme pentru a dezechilibra adversarii și a obține un avantaj. De fapt, conceptul are propriul nume în relațiile internaționale: se numește teoria nebunului.
Așa cum au subliniat strategii Războiului Rece Daniel Ellsberg și Thomas Schelling, această teorie susține că pregătirea pentru a lua măsuri extreme poate influența calculele adversarului prin amplificarea temerilor privind escaladarea. Numai că pe Trump nu-l ajută, se arată într-o analiză publicată în The Conversation.
Cele 3 condiții pentru victoria nebunului
Teoria nebunului are rădăcini istorice care datează din epoca lui Machiavelli, dar este cel mai strâns asociată cu Richard Nixon, care, în calitate de viitor președinte al SUA, a folosit termenul pentru a explica abordarea sa în încercarea de a forța capitularea Vietnamului de Nord în războiul din Vietnam.
Istoricii văd dovezi de aplicare limitată a acestei teorii în unele episoade precum plasarea armatei americane în alertă nucleară de către Nixon în 1969, ceea ce pare să fi întărit prudența sovietică, chiar dacă nu a dus la sfârșitul războiului din Vietnam.
Teoria a fost aplicabilă în epoca Nixon grație a trei condiții de fond care existau atunci.
Prima a fost deficitul de informații. În timpul Războiului Rece, datele circulau mai lent decât o fac astăzi și prin canale înguste. Mesajele erau filtrate de diplomați profesioniști, analiști de informații și ofițeri militari.
Ambiguitatea putea fi susținută atunci printr-un comportament imprevizibil. Liderul unei țări putea părea potenţial dezechilibrat, pentru a nu a fi decodificat, contextualizat sau disecat public de către adversari. Semnalizarea „nebunului” depindea de această opacitate controlată.
A doua condiție era un adversar stabil, cu o definiţie comună a riscului. Manipularea lui Nixon a funcționat, atunci când a funcționat, deoarece liderii sovietici erau manageri de risc profund conservatori, care operau în interiorul unei ierarhii rigide. Aceștia se temeau de eventuale calcule greșite, deoarece credeau că ar putea duce la căderea Uniunii Sovietice - sau cel puțin la prăbușirea lor din funcţie.
A treia condiție era credibilitatea construită prin reținere în alte părți. Imaginea nebunului are impact doar dacă este ieșită din comun. Nixon părea periculos pentru adversari tocmai pentru că sistemul american părea în mod normal controlat. Comportamentul lui aparent inconstant era excepțional într-un context de ordine birocratică.
Însă lumea în care funcționau aceste trei condiții nu mai există.
De ce „nebunia” lui Trump nu dă roade
Amenințările de azi sunt transmise pe Twitter, sunt reformulate, desființate, ironizate și discutate în timp real. Imprevizibilitatea nu are timp să se dezvolte și să insufle frică la nivel public. Cel mult, poate degenera în zgomot.
Și state precum Iranul, Rusia și China operează într-o lume pe care o consideră deja instabilă și nedreaptă. Volatilitatea nu le sperie; este mediul la care se așteaptă. În astfel de condiții, iraționalitatea aparentă poate invita la investigații, la protejarea de riscuri sau la escaladarea reciprocă.
Așadar, comportamentul nevrotic nu mai este excepțional sau neașteptat pe scena mondială actuală. Mulți nebuni nu ar reuși să-și facă numărul astăzi.
Imprevizibilitatea funcționează doar dacă e strategică, nu concepută din mers. Trump a făcut furori, s-a contrazis public, a intensificat retorica și apoi a dat înapoi, fără a primi concesii majore.
Cu cât se întâmplă mai mult acest lucru, cu atât creează mai multă previzibilitate în ceea ce privește imprevizibilitatea. Și odată ce imprevizibilitatea devine de așteptat, își pierde forța coercitivă.
Această dinamică este evidentă în modul în care Trump a gestionat atât Iranul, cât și Groenlanda. În cazul Teheranului, presiunea - inclusiv atacurile militare - a fost aplicată fără a se defini clar unde s-ar termina escaladarea.
În cazul Groenlandei, amenințările cu forţa îndreptate împotriva unui aliat nu au făcut decât să pună presiune pe NATO, fără a genera conformare.
În niciunul dintre cazuri, imprevizibilitatea nu s-a tradus într-un efect durabil de levier. În schimb, a generat incertitudine cu privire la obiective și limite.
O problemă mare pentru orice lider care dorește să adopte o strategie nebunească este că ordinea internațională și ecosistemul media de astăzi sunt mai predispuse la volatilitate. Amenințările nu-i mai determină pe adversari să înghețe în prudență.
Statele prietene își protejează interesele. De exemplu, confruntată cu amenințările SUA privind tarifele vamale, India și-a consolidat legăturile cu China și cu Uniunea Europeană.
În schimb, adversarii testează limitele. Rusia, de exemplu, a tratat semnalizarea ambiguă a lui Trump privind Ucraina aproape ca pe o undă verde pentru a-și continua campania de cucerire a regiunii Donbas.
Ce viitor are nebunul?
Există anumite circumstanțe în care ambiguitatea poate servi unui scop strategic.
Incertitudinea poate consolida descurajarea, menținând adversarii precauți. Ambiguitatea strategică a SUA față de Taiwan, de exemplu, lasă neclar dacă Washingtonul ar interveni militar în cazul unui atac din partea Beijingului, descurajând o escaladare automată.
Această direcție a abordării nebunului rămâne eficientă. Dar ceea ce nu mai funcționează astăzi este volatilitatea pe obiective clare și limite vizibile.
Teoria nebunului a fost construită pentru o lume rigidă, limitată de reguli. Dar este cel mai puțin eficientă tocmai acolo unde politica de astăzi pare cea mai haotică. Și exact unde Trump crede că are cea mai mare putere.
T.D.