Am avut o perioadă bună — cam opt decenii — dar este clar de acum că Statele Unite au încetat să mai fie liderul lumii libere.
Nu a fost desemnat niciun succesor pentru acest rol și pare puțin probabil ca Uniunea Europeană, NATO sau ceea ce mai constituie astăzi „Occidentul” să promoveze pe cineva din interior.
Este posibil chiar ca acest job să dispară, încă o „reducere de personal” oferită de președintele Trump, arată o amplă analiză New York Times.
În loc să conducă lumea liberă, Statele Unite par să se deplaseze pe scena globală fără constrângeri, reflecție sau strategie, exercitându-și puterea doar pentru că pot.
În doar câteva luni, administrația Trump l-a capturat pe președintele Venezuelei și l-a aruncat într-o închisoare din Brooklyn și a lovit dur conducerea teocratică a Iranului, într-un război care ricoșează în întregul Orient Mijlociu și zdruncină economia globală; acum președintele spune că va avea „onoarea de a prelua Cuba” în continuare.
În al doilea mandat, Trump este ca Michael Corleone din „Nașul”, rezolvând toate afacerile familiei.
Lumea post-americană
Cu aproape două decenii în urmă, editorialistul de politică externă Fareed Zakaria a publicat bestseller-ul „Lumea post-americană”, care anticipa declinul relativ al Statelor Unite în raport cu alte țări aflate în ascensiune economică, ceea ce el numea „ascensiunea celorlalți”. (Barack Obama a fost văzut purtând cartea în timpul primei sale campanii prezidențiale, confirmând influența acesteia în cercurile elitei americane.)
Statele Unite aveau să rămână dominante militar și economic, susținea Zakaria, dar ar fi putut adopta un nou rol politic, un fel de președinte al consiliului de administrație al planetei, bazat pe „consultare, cooperare și chiar compromis”.
Sub Trump, ideea de leadership american a fost într-adevăr remodelată - dar de la autoritate la dominație, de la persuasiune la intimidare, de la consolidarea alianțelor la distrugerea lor. Consultarea, cooperarea și compromisul nu au intrat încă în universul MAGA.
„Nu avem nevoie de nimeni”, a spus Trump, iritat, săptămâna trecută, când liderii europeni au refuzat inițial să ajute la redeschiderea Strâmtorii Ormuz. „Suntem cea mai puternică națiune din lume. Avem, de departe, cea mai puternică armată. Nu avem nevoie de ei.”
- Europenii îl refuză rând pe rând pe Trump: „Acesta nu este războiul nostru!” Replica: Am știut că nu ne vor ajuta
- Trump răbufnește: Nu mai avem nevoie și nici nu mai dorim asistența țărilor NATO. Niciodată nu am avut. Nu avem nevoie de ajutorul nimănui
Să declanșezi un război cu un singur aliat și apoi să te aștepţi ca toți ceilalți să se alinieze este un exemplu perfect al tensiunilor inerente noii abordări americane.
Statele Unite vor beneficiile hegemoniei, dar fără a accepta responsabilitățile care vin cu aceasta - asigurarea securității colective, promovarea deschiderii economice, menținerea unor alianțe vitale.
Trump nu pare interesat să fie o superputere; îi place doar să exercite puterea. Vrea să acționeze în lume limitat doar de „propria mea moralitate” și „propria mea minte”, după cum a declarat recent pentru New York Times.
Ce înseamnă asta pentru rolul și scopul Americii într-o lume care a fost definită prea mult timp prin ceea ce nu mai este (epoca post-Război Rece)?
Înseamnă că ceea ce numeam cândva Pax Americana - acel sistem de alianțe și instituții condus de SUA, care a promovat interesele și valorile americane și a ajutat la evitarea conflictelor majore în deceniile de după Al Doilea Război Mondial - a dispărut. Complet și iremediabil.
În locul său vedem un fel de „Lax Americana”, o lume în care o superputere americană nepăsătoare şi neîngrădită se plimbă pe tabla de șah globală, amenințând vechi prieteni și favorizând vechi rivali, urmărind câștiguri pe termen scurt și ignorând pericolele pe care le creează pentru sine și pentru lume.
Aceasta este o anomalie istorică: o superputere care renunță de bunăvoie la rolul său de lider, pentru că a ajuns la concluzia că leadership-ul este pentru naivi; una care nu își mai promovează valorile, pentru că a decis că acestea erau, oricum, false; una care abandonează regulile și instituțiile pe care le-a construit atât de mult timp, pentru că presupune că nu mai merită efortul.
Dacă Washingtonul încă se consideră la cârma lumii libere, asta se întâmplă pentru că își rescrie regulile privind cine aparține acestei lumi și ce înseamnă cu adevărat să conduci.
Suprasolicitarea imperială
Pentru a înțelege mai bine cum funcționează această nouă Americă, m-am întors la ultima mare tranziție - când treceam de la blocajul Războiului Rece la o perioadă de supremație americană fără rival - și am revizitat unele dintre cărțile și eseurile influente care încercau să anticipeze viitorul.
Printre acestea se remarcă „Ascensiunea și declinul marilor puteri”, de istoricul Paul Kennedy, publicată în 1987 și devenită rapid unul dintre textele de referință despre declinul american.
În cursul obișnuit al istoriei, scria Kennedy, marile puteri renunță de regulă fără voie la conducerea globală - fie pierzând un conflict major în fața unui rival emergent, fie ratând o inovație tehnologică transformatoare, adesea în domeniul militar, fie erodându-se economic până când povara hegemoniei devine prea mare.
Kennedy avertiza asupra a ceea ce numea „suprasolicitare imperială” și susținea că „totalul intereselor și obligațiilor globale ale Statelor Unite este astăzi mult mai mare decât puterea țării de a le apăra pe toate simultan”.
O superputere, dacă dorește să-și păstreze statutul, trebuie de obicei să realizeze trei lucruri dificile, spunea Kennedy, și să le realizeze simultan:
- să asigure și să finanțeze securitatea militară, atât pentru sine, cât și pentru aliați;
- să satisfacă nevoile economice ale populației;
- să asigure suficientă creștere economică pe termen lung pentru a susține toate acestea.
„Realizarea acestor trei obiective pe termen lung va fi o sarcină foarte dificilă”, argumenta Kennedy. „Totuși, realizarea primelor două - sau chiar a unuia dintre ele - fără cel de-al treilea va duce inevitabil la un declin relativ pe termen lung.” Aceasta a fost soarta altor mari puteri, precum Spania imperială, Franța napoleoniană sau Imperiul Britanic.
Un președinte american care se laudă că ofensiva militară împotriva Iranului poate continua „la nesfârșit”, dar le spune copiilor din propria țară să se mulțumească cu „două păpuși în loc de 30”, ilustrează perfect argumentul lui Kennedy.
„Ritmul inegal al creșterii economice va duce, mai devreme sau mai târziu, la schimbări în echilibrul politic și militar global”, scria acesta. Pe scurt, superputerile nu rezistă dacă încearcă să funcționeze „ieftin”.
În această lumină, obsesia lui Trump pentru ideea că America este „păcălită” de restul lumii - fie prin deficite comerciale, pierderea fabricilor sau cheltuielile insuficiente ale aliaților din NATO - nu este doar mantra unui om de afaceri preocupat să negocieze un acord mai bun. Este și resentimentul pe care puterile dominante îl au față de statele mai slabe, așa cum explica teoreticianul Robert Gilpin în lucrarea sa „Război și schimbare în politica mondială”.
Atenienii voiau ca aliații lor să contribuie mai mult la apărarea împotriva perșilor; britanicii doreau ca coloniștii americani să plătească pentru războaiele cu indienii și francezii; iar atât Uniunea Sovietică, cât și Statele Unite au cerut statelor aliate să împartă costurile Războiului Rece. „Pentru că puterea dominantă va apăra status quo-ul în propriul interes”, scria Gilpin, „statele mai mici au puține motive să-și plătească partea corectă din aceste costuri.”
Pentru Trump, problema conducerii lumii libere este că lumea liberă beneficiază gratuit de asta.
Până în anii 1980, atât Kennedy, cât și Gilpin avertizau deja asupra declinului relativ al Americii - și, după diversele crize ale anilor 1970, cine i-ar putea învinovăți? - dar Washingtonul a primit apoi un răgaz, unul semnificativ.
„Istoria este de partea noastră”, afirmase odată liderul sovietic Nikita Hrușciov. „Vă vom îngropa!” Dar ulterior era URSS-ul cel care fusese îngropat. Istoria părea de partea Americii.
În secolul XIX și începutul secolului XX, multe mari puteri se luptaseră pentru supremație; în a doua jumătate a secolului XX, erau doar două puteri care se priveau din spatele arsenalelor nucleare.
Acum, în locul rivalității Est-Vest, comentatorii imaginau un „moment unipolar” de supremație americană. George H.W. Bush declara o „nouă ordine mondială” bazată pe piețe și democrație; Bill Clinton imagina un „pod către secolul XXI”. Dar alții au prevăzut un viitor mai întunecat.
O mare putere la voia întâmplării
În „Anarhia care vine”, Robert Kaplan prevestea catastrofe ecologice și conflicte pe criterii rasiale și tribale. A fost deosebit de perspicace în privința Statelor Unite, prezicând polarizare, fragmentare și disfuncționalitate politică; o mass-media electronică care „ar adopta aspirațiile mulțimii”; și un complex militar-tehnologic care ar putea fi la fel de periculos ca predecesorul său militar-industrial.
„Nu există un triumf final al rațiunii”, scria Kaplan cu o notă sumbră. În schimb, el se temea că „lideri și consilieri superficiali, prin însăși lipsa lor de înțelepciune și experiență, vor comite în cele din urmă greșeli teribile care ar putea duce la un război general”.
Așa cum liderii europeni „care nu aveau un simț tragic al trecutului” au intrat în Primul Război Mondial, la fel și Statele Unite ar putea porni în catastrofe moderne.
Tragedia de la 11 septembrie și răspunsul arogant ale Americii păreau să confirme viziunile pesimiste.
După atacurile teroriste, Washingtonul a intrat în Irak, așa cum ar putea face acum Trump în „mica incursiune” a sa în Iran.
Nu trebuie să presupunem că lucrurile în 2026 se vor desfășura exact ca în 2003, dar trebuie să înțelegem pericolele de a nu gândi lucrurile în profunzime și de a nu pune întrebări simple, dar esențiale, precum „ce-ar fi dacă” sau „ce urmează?”.
În „Sfârșitul erei americane”, publicată în primul mandat al lui George W. Bush, Charles Kupchan deplângea faptul că Statele Unite, învăluite în triumfalismul „sfârșitului istoriei”, nu reușiseră să-și regândească scopul și mijloacele de a-l urmări - „marea strategie”, cum se spune în jargonul specialiștilor - în anii dintre căderea Zidului Berlinului și distrugerea World Trade Center.
America era „o mare putere la voia întâmplării”, indiferentă față de influența tot mai mare a Uniunii Europene, nepăsătoare față de furia Rusiei privind extinderea NATO, nehotărâtă cum să acomodeze ascensiunea Chinei.
Kupchan, profesor la Georgetown și consilier în administrațiile Clinton și Obama, susținea că administrația Bush a supraestimat amenințarea teroristă persistentă față de „provocarea mai periculoasă care urma să vină: revenirea rivalității între principalele centre de putere ale lumii.”
Administrația Trump pare conștientă de această rivalitate reînnoită și pare că s-a împăcat cu ea.
Ce este, până la urmă, „Doctrina Donroe”, dacă nu o afirmare a sferei de influență a marilor puteri, o recunoaștere tacită adresată Beijingului și Moscovei că, dacă noi ne facem treaba în emisfera occidentală, ei sunt liberi să facă la fel în regiunile lor?
S-a făcut mult caz de aparenta contradicție între tendințele intervenționiste ale lui Trump - atât de evidente în acest al doilea mandat - și promisiunile sale de campanie de a evita războaiele externe. La urma urmei, încercarea de a schimba regimuri în Orientul Mijlociu, dacă asta facem, nu pare tocmai „America pe primul loc”.
Această tensiune prezintă riscuri electorale pentru partidul președintelui și, strategic, este confuză: încercarea de a răsturna un regim poate face ca liderii săi să fie și mai dedicați obținerii armelor nucleare pentru securitate și supraviețuire. (De asemenea, transmite altor lideri dornici de arme nucleare că dobândirea acestora este cea mai bună cale de a-și asigura longevitatea politică.)
Dar, ca atitudine, există multă consecvență în virajele lui Trump.
„Izolaționismul și militarismul macho par la suprafață foarte diferite”, scria Immanuel Wallerstein în „Declinul puterii americane”, publicată în 2003. „Dar împărtășesc aceeași atitudine fundamentală față de restul lumii, «ceilalți» : frică și dispreț, combinate cu presupunerea că modul nostru de viață este pur și nu trebuie întinat de implicarea în certurile jalnice ale altora, decât dacă suntem în poziția de a le impune propriul nostru mod de viață.”
Nu este greu, sugerează el, ca liderii naționaliști să oscileze între impulsuri izolaționiste și intervenționiste. Wallerstein, sociolog și critic al capitalismului global, scria despre administrația George W. Bush, dar analiza sa se potrivește bine echipei Trump.
Niciun triumf al rațiunii la Pete Hegseth
Dacă vrei să vezi „militarism macho” într-o formă umană, uită-te la Pete Hegseth, cel mai improbabil secretar al Apărării.
În cartea sa din 2024, „Războiul asupra războinicilor”, Hegseth se plânge că „o alianță nefastă de ideologi politici și fricoși din Pentagon a lăsat luptătorii noștri fără adevărați apărători la Washington”, iar referințele sale culturale trec de la „Top Gun” la „Die Hard” și „Team America: World Police”.
La televizor - mediul său preferat - promite „letalitate maximă, nu legalitate timidă”, ironizează „regulile stupide ale războiului”, garantează că se va purta „fără clemență, fără milă” pentru „șobolanii” regimului iranian, se laudă cu „eficiența brutală” a armatei americane în a răspândi „moarte și distrugere din cer toată ziua” și regretă lipsa unei prese cu adevărat „patriotice” în America, căreia îi dictează titluri alternative.
Aici nu există triumf al rațiunii, ci doar rațiunea triumfalismului.
Esența jobului de „lider al lumii libere” depinde de cum concepi leadership-ul și cum delimitezi acea lume. După cum se întâmplă adesea, administrația Trump redefinește termenii pe măsură ce abandonează principii.
Când NATO a fost creat în 1949, tratatul afirma că membrii săi vor „proteja libertatea, patrimoniul comun și civilizația popoarelor lor, întemeiate pe principiile democrației, libertății individuale și statului de drept.” Vorbind luna trecută la Conferința de Securitate de la München, Marco Rubio, secretar de Stat, a invocat la rândul său „patrimoniul” comun al lumii occidentale, dar l-a bazat explicit pe credință, cultură, limbă și descendență creștină.
„Facem parte dintr-o singură civilizație — civilizația occidentală”, a spus el, precizând că Washingtonul preferă „aliați mândri de cultura și moștenirea lor, care înțeleg că suntem moștenitorii aceleiași mari și nobile civilizații.”
Acesta este „Occidentul civilizațional” mai degrabă decât „Occidentul geopolitic”, după cum a scris Stewart Patrick, fost oficial la Departamentul de Stat în administrația George W. Bush. „Noțiunile liberale care au stat la baza Occidentului geopolitic erau fundamental universale; cele naționaliste care promovează Occidentul civilizațional sunt fixate pe apărarea frontierelor și teama de ceilalți.”
În acest context, Statele Unite ar putea rămâne liderul lumii libere - dar doar dacă acea lume liberă este redefinită ca domeniu cultural, chiar moștenit, și nu bazată pe respectarea principiilor politice sau a „noţiunilor abstracte”, așa cum le resping adesea Rubio și vicepreședintele JD Vance.
America vrea reînnoirea civilizației. Dar ce a adus Trump?
După lumea multipolară a secolului XIX, secolul bipolar XX și lumea unipolară a epocii post-Război Rece, ce urmează?
Va fi o ciocnire civilizațională, revenirea la mai multe mari puteri, un duel unu-la-unu cu China sau va fi secolul american? Este greu de prezis, dar semnul clar al unei superputeri care se luptă să-și mențină poziția este că începi să auzi mult despre „reînnoire”.
În „Ascensiunea și declinul marilor puteri”, Kennedy remarcă ironic că pesimiștii vorbesc despre declin, în timp ce patrioții tânjesc după reînnoire. În discursul său de la München, Rubio a declarat că administrația Trump va „întreprinde sarcina reînnoirii și restaurării”. America nu vrea să rupă legăturile cu Europa, ci să „revitalizeze o veche prietenie și să reînnoiască cea mai mare civilizație din istoria omenirii”, una afectată de „o stare de deprimare, lipsă de speranță și mulțumire de sine.”
Dar ceva trebuie reînnoit - fie un abonament, fie o societate - doar atunci când este în pericol să-și fi consumat cursul. Reînnoirea civilizațională nu este o preocupare a unei superputeri încrezătoare și prospere.
Trump, desigur, a venit la putere acum aproape un deceniu declarând că America era deja în declin, invocând dezechilibre comerciale, frontiere poroase, o bază industrială slăbită și războaie externe fără sfârșit. Nu greșea că vechea ordine era în derută, că beneficiile globalizării fuseseră exagerate și că nemulțumirea americanilor față de imigrația ridicată era reală și cu impact politic.
Dar al doilea mandat al său a adus tarife distrugătoare, pierderea netă a locurilor de muncă în industrie, control mai strict la frontieră cu costuri enorme în aplicarea excesivă a legii imigrației și acum intervenții militare riscante pe două continente.
Ironia este că drumul către reînnoire și revitalizare ar putea fi exact calea pe care această administrație o respinge, nu la Teheran sau Caracas, ci acasă.
În „Lumea post-americană”, Zakaria elogiază Statele Unite ca „prima națiune universală”, un loc unde oamenii din întreaga lume pot „împărtăși un vis comun și un destin comun.”
El numea imigrația „arma secretă” a Americii, pentru că oferă energie pentru o țară matură și bogată. Învățământul superior era „cea mai bună industrie” a națiunii, atrăgând minți strălucite în școli, ajutând Statele Unite să rămână „în fruntea următoarelor revoluții în știință, tehnologie și industrie.”
A rămâne în frunte este exact ceea ce America trebuie să facă pentru a respecta imperativul de supraviețuire al superputerii pe care Kennedy l-a enunțat în „Ascensiunea și declinul marilor puteri” - să genereze suficientă creștere economică pe termen lung, pentru a-și susține puterea militară și a răspunde nevoilor tot mai mari ale populației.
Dar imigrația, cercetarea științifică și învățământul superior au fost toate atacate în al doilea mandat al lui Trump.
Vance a avertizat la conferința de la München că cea mai serioasă amenințare pentru Europa este „pericolul din interior", mai exact faptul că Europa ar renunţa la unele dintre valorile sale fundamentale. Aproape același lucru se poate spune despre Statele Unite astăzi.
De-a lungul anilor au existat multe momente considerate semnale ale sfârșitului supremației americane:
- lansarea Sputnik în anii ’50 a stârnit paranoia timpurie a Războiului Rece;
- anii ’70 - cu Vietnam, Watergate, embargoul petrolier, stagflația și criza ostaticilor din Iran - au fost o „criză de încredere”, spunea președintele Jimmy Carter;
- un deceniu mai târziu, ni s-a spus că Japonia ne va depăși;
- apoi 11 septembrie 2001 a demolat sentimentul de invulnerabilitate fizică;
- Marea Recesiune a pus la îndoială premisele capitalismului american;
- iar asaltul asupra Capitoliului din 6 ianuarie 2021 a scos la iveală fragilitatea modelului democratic pe care îl exportam de mult.
Este posibil ca îngrijorarea de astăzi să fie doar un alt „moment Sputnik”, încă o ocazie când pesimiștii se tem că America și-a pierdut direcția.
Dar este de asemenea posibil, așa cum susține Daniel Drezner, decanul academic al Școlii Fletcher de la Universitatea Tufts, că de data aceasta este cu adevărat diferit.
Trump iroseşte cea mai prețioasă avere a Americii
În trecut, tendințele Americii izolaționiste, intervenționiste și multilaterale se echilibraseră de-a lungul timpului, grație viziunilor concurente de securitate națională încorporate în sistemul politic american.
Dar, pe măsură ce puterile de politică externă s-au concentrat în Executiv și Congresul și-a ignorat rolul în afacerile mondiale, America a devenit vulnerabilă la ascensiunea unui președinte impulsiv și nepăsător.
„Aceiași pași care i-au permis președintelui să creeze politica externă”, spune Drezner, „i-au permis lui Trump să distrugă ceea ce predecesorii săi au petrecut decenii construind.”
Au încercat decenii să păstreze un lucru esențial: legitimitatea internațională.
În „Sfârșitul erei americane”, Kupchan o numea „cea mai prețioasă avere a Americii” și avertiza că administrația Bush o risipeşte în Irak, supraestimând enorm „autonomia care vine odată cu supremația militară.”
Este un avertisment potrivit şi pentru timpurile noastre, când administrația Trump irosește la fel legitimitatea Americii și subestimează libertatea de acțiune oferită de cea mai puternică armată și, cum se laudă Trump, „cel mai bun echipament.”
Acea legitimitate a fost parte din ceea ce a făcut posibilă Pax Americana. Lax Americana, dimpotrivă, nu doar că irosește legitimitatea națiunii; abia îi recunoaște valoarea.
Când Joe Biden a devenit președinte, s-a bucurat să spună lumii că America s-a întors, gata să conducă și să colaboreze cu aliații săi. Dar o întrebare recurentă era: „Pentru cât timp?” Această neîncredere în reziliența Americii a fost confirmată de revenirea lui Trump la Casa Albă.
Mark Carney, premierul Canadei, a declarat la Davos că sistemul vechi, condus de SUA și bazat pe reguli, se rupe și că puterile medii precum Canada trebuie să-și diversifice parteneriatele pentru a supraviețui. „Vechea ordine nu se va întoarce”, a afirmat el.
„Nu ar trebui să o plângem. Nostalgia nu este o strategie.”
Pentru aliații vechi, noua ordine mondială în curs de formare este marcată de capriciile și imprevizibilitatea Americii. Fixaţia lui Trump pe achiziția Groenlandei, de exemplu, deși a devenit subiect de umor la emisiunile de seară din Statele Unite, a fost luată suficient de în serios în Europa încât Danemarca a elaborat planuri militare în cazul unei invazii americane.
Chiar și acum, pe măsură ce aliații occidentali păreau dispuși să ajute la redeschiderea Strâmtorii Ormuz, declarația lor comună de săptămâna trecută a subliniat respectarea dreptului internațional, nu sprijinul pentru Washington.
Așa se întâmplă atunci când guvernezi ca și cum sprijinul lumii și aprobarea democratică ar fi lucruri secundare.
Administrația Trump a eșuat să prezinte argumentele pentru un război în Iran - nu doar Congresului, nu doar aliaților externi, ci chiar propriilor cetățeni.
Statele Unite devin din nou o „națiune periculoasă”
Această indiferență universală este, de fapt, un efect natural al politicii interne americane: dacă administrația nu simte nevoia să se explice în faţa unui Congres de obicei supus, și dacă președintele presupune că orice face în funcție se bucură de acoperire legală și supraveghere limitată, ce nevoie va simți să explice ceva în faţa poporului american, ca să nu mai vorbim de oamenii de dincolo de granițe? Politica internă permite, mai degrabă decât să limiteze, aventurismul extern.
Statele Unite devin din nou o „națiune periculoasă”, așa cum sugerează titlul lucrării lui Robert Kagan din 2006 despre politica externă a SUA, de la perioada colonială până în secolul XIX.
Kagan descria o putere tânără, emergentă, condusă de impulsuri expansioniste și idei revoluționare către intervenții și ocupații.
Descrierea Americii ca fiind periculoasă era parțial admirativă. Dar America periculoasă de azi este o superputere îmbătrânită, condusă de disprețul pentru ordinea globală stabilită - o ordine pe care tocmai ea a contribuit să o creeze - și de o abordare pur tranzacțională asupra lumii.
În timp ce liderii americani refuzau vehement să admită că intervențiile lor militare externe erau motivate de dorința de a asigura resurse petroliere, Trump recunoaște cu plăcere acest lucru. „Vom scoate o cantitate uriașă de bogăție din pământ,” a spus el, după ce forțele americane l-au capturat pe Nicolás Maduro, președintele Venezuelei bogate în petrol.
Și dacă războiul este despre a pune mâna pe resurse, la fel este și pacea: țările care doresc să devină membri permanenți ai noului „Consiliu al Păcii” trebuie să scoată câte 1 miliard de dolari fiecare.
Dacă Pax Americana însemna promovarea unei păci americane durabile, Lax Americana înseamnă că America își ia partea grasă din această afacere.
Polițistul lumii este acum corupt
„Puterea americană care a susținut ordinea mondială în ultimii 80 de ani va fi folosită acum pentru a o distruge,” a avertizat Kagan în ianuarie, la aproximativ 20 de ani după publicarea lucrării „Dangerous Nation”.
Un echivalent contemporan al lumii multipolare din secolul XIX, scrie el, „ar fi o lume în care China, Rusia, Statele Unite, Germania, Japonia și alte state mari s-ar angaja într-un război major, în combinații diferite, cel puțin o dată la fiecare deceniu - redesenând granițele naționale, strămutând populații, perturbând comerțul internațional și riscând un conflict global de proporții devastatoare.”
Și a scris asta cu câteva săptămâni înainte ca America și Israelul să înceapă bombardamentele asupra Iranului.
Nu intrăm într-o lume post-americană, una în care Statele Unite se retrag de pe scenă sau își încetează puterea militară. Deloc.
Dar s-ar putea să intrăm într-o lume post-America, în care sensul Americii, principiile și valorile pe care țara le-a susținut de mult - uneori în realitate, alteori ca aspirație - se estompează. Și pierderea acelei Americi poate fi la fel de dăunătoare, și mult mai durabilă, decât orice pagubă ar putea provoca "micile incursiuni" ale lui Donald Trump.