Sunt ani buni de când Mircea Cărtărescu este invitat de onoare la festivaluri de literatură din străinătate și primește distincții culturale de prestigiu.
Între timp, și-a văzut de scris, Melancolia este una dintre cărțile tari ale literaturii române, lângă celelalte (Orbitor, Solenoid, Nostalgia), a ieșit în stradă săptămână de săptămână, atunci când regimul abuziv Dragnea își întindea tentaculele peste țara în care, iată, Mircea Cărtărescu a ales să trăiască și în limba căreia continuă să scrie, iar noi continuăm să îl întâlnim în limba română.
Infim din bucuria cu care este primit în alte țări ajunge și în România.
Ori de câte ori un sportiv român atinge excelența, o face, se aude cel mai adesea, în pofida statului român, care nu a investit nimic în performanța lui. Nu avem piscine olimpice pe toate drumurile, dar, în pofida aceste absențe a grijii și investiției statului, avem un campion mondial la înot, pe care îl celebrăm.
Ori de câte ori un elev român devine campion olimpic, remarcăm că această excelență academică nu primește prea multă atenție politică și mediatică, mai ales că vorbim despre țara care nu doar că nu investește în calitatea educației, ci mai degrabă pune piedici accesului egal la școală.
Cum se face că rămânem stingheri în fața unei performanțe culturale cu adevărat formidabile?
Pentru că Mircea Cărtărescu nu a primit un premiu și atât, ci este recunoscut ca voce literară unică, este invitat să țină cursuri la universități internaționale, să citească la evenimente culturale de talie mondială, iar cărțile lui sunt traduse, recenzate și așteptate de cititori din diferite țări ale lumii, cu un popas special în țările de limbă spaniolă.
Știri despre premiul pe care îl va primi la Guadalajara, un premiu de excepție, atât ca recunoaștere literară, cât și ca recompensă financiară, țin mai degrabă paginile ziarelor străine și jurnalele televiziunilor spaniole decât agenda publică din România.
Sigur, e vorba despre literatură, care nu ajunge la un public atât de numeros cum este publicul sportului și care, într-o interpretare facilă, nu face rating cât să justifice o emisiune, o dezbatere, interviuri și analize.
Interpretarea asta e failibilă și condamnă presa la automanipulare, la fel de perdantă ca manipularea politică: lucrând cu o imagine proiectată a publicului, presa livrează un conținut automanipulat și cade în capcana „atât poate publicul să înțeleagă, atât îi dăm, în fond presa nu trebuie să educe, ci să facă audiență”.
Transformarea publicului în audiență deservește și presei, și societății, dar aici e ceva mai mult și e ceva care are de-a face cu un fond resentimentar primar, o sabotare a celui care e mai bun decât noi și pe al cărui mai bine nu putem aspira să îl atingem.
Nu pentru că vrem în secret să fim cu toții scriitori. Nici pentru că suferim, ca Nichita Stănescu în fața poeziei lui Labiș, că nu am scris noi Orbitor. Nu cu literatura pe care o scrie Mircea Cărtărescu ne înfruntăm, ci cu profilul uman și social al unui scriitor care, iată, merită Nobelul, așa cum a gândit fondatorul lui premiul: ca pe unul care recompensează umanismul, valoarea înalt umană și idealistă a operei unui scriitor.
Am adus Nobelul în discuție, pentru că sunt ani de zile de când Mircea Cărtărescu apare în topul caselor de pariuri, cu șanse la acest premiu care bifează tot atâtea eșecuri, câte reușite: premiul a ajuns la Llosa, dar l-a ratat din motive politice pe Amos Oz, o pierdere colosală, de pildă.
Ori de câte ori se apropie decernarea Nobelurilor, în România apar reacții sarcastice la adresa lui Mircea Cărtărescu, un fel de bucurie colectivă în fața pierderii suferite de unul dintre noi care se credea mai bun.
În bună măsură, la fel ne-am scuturat de Nobelul decernat Hertei Muller, pe care mulți s-au grăbit să o lepede chiar de România. Cei mai mulți nu o citiseră, nu o citesc nici acum, iar cei care au citit-o la suprafață au eșuat în cel mai mai cumplit cinism: „își datorează premiul României, dacă nu ar fi fost Securitatea, nici că ar mai fi avut temele care i-au adus premiul”.
Această atitudine față de un scriitor celebrat în străinătate e una dintre consecințele discursului politic anti-intelectuali, un discurs eminamente al urii și denigrării, nu departe de desființarea pe care o practica regimul comunist.
Explica zilele trecute, într-un interviu acordat Spotmedia.ro, Andrei Cornea, căruia îi datorăm traducerile din greaca veche, este cel care l-a tradus pe Plotin și care s-a încumetat acum să revizuiască traducerile Dialogurilor lui Platon, dar despre care ministrul Educației spune că nu are mari isprăvi culturale, la fel ca toți intelectualii care au semnat apelul să revadă Legea Educației, că asta și vor politicienii, să le arate acestor intelectuali (pronunțat injurios) mușchii, să le dovedească rolul minor pe care îl mai au în societate, de altfel rodul muncii politice din ultimele decenii.
Premiul cu care va fi distins Mircea Cărtărescu a mai fost luat, în trecut, de un scriitor român, de Norman Manea, care, deși a plecat în ultimii ani de comunism în Statele Unite ale Americii, scrie tot în limba română, unde și-a mutat patria.
Și Norman Manea are parte de o receptare mult mai bună în Occident, unde e tradus, citit, invitat să predea. Nici Cărtărescu, nici Manea nu scriu pentru târguri literare și premii, ajunge să le citim cărțile ca să înțelegem asta, iar dacă noi ne ferim de un exercițiu de admirație publică, pierderea e a noastră, nu a celor doi.
Și dacă tot e vorba despre recunoaștere, merită recunoscut efortul editurii Humanitas, al lui Gabriel Liiceanu, de a publica volumele lui Mircea Cărtărescu și, iată, noile traduceri din Platon, într-o țară unde cartea se vinde greu și unde politicienii depun și mai mari eforturi să-i scoată pe margini pe intelectualii autentici.