Boala acestui an, COVID-19, care ne-a acutizat singurătățile, l-a aruncat pe scriitorul Mircea Cărtărescu în cea mai profundă criză existențială, din care a ieșit reîntorcându-se la poezie, după trei decenii, și scriind unul dintre cele mai tulburătoare volume Nu striga niciodată ajutor. Sunt poezii ale unei terapii făcute pe cont propriu și în care mintea își caută reîntoarcerea în familiar, așa cum un melc revine în cochilie.
nu striga niciodată ajutor/ n-o să te audă nimeni/ pentru că nu există nimeni/în jurul tau/înghite-ți strigătul/rabdă/îndură// trage-ți palme/ taie-te pe brațe/ dă-te cu capul de pereți// dar nu stiga ajutor
Sunt versuri din prima poezie dintre cele 100 pe care Mircea Cărtărescu le-a scris vara aceasta și publicate la Editura Humanitas. O carte scrisă de COVID, spune scriitorul într-un dialog special cu Spotmedia.ro, în care povestește cum s-a întors la poezie fără să își propună, pentru a parcurge astfel drumul anevoios al vindecării sufletului, acela care nu are un loc anume în trup.
O lectură aproape indiscreta, așa am citit acest volum de poezii, Mircea Cărtărescu, o confesiune atipică, pentru ca nu conștiința încărcată e in joc, ci tocmai cea golită, care își caută obiect. De ce poezia a servit cel mai bine acestei stări, după trei decenii de proză?
E una dintre cele mai grele întrebări pe care le-am primit vreodată, nu sunt foarte sigur că pot da un răspuns limpede, ferm și precis. Faptul că nu am scris timp de trei decenii poezie îmi dă mie în primul rând de gândit, pentru că eu în tinerețe m-am considerat poet. Nu voiam să fac nimic altceva, nu aveam în minte să scriu romane sau eseuri, lucrări academice, sau ce am mai scris în perioada asta. Eu voiam să scriu poezie, încă de la 15-16 ani, am scris enorm de multă poezie în acea perioadă adolescentină. Nu a supraviețuit nimic, există câteva caiete risipite pe la niște prieteni, nu le-am mai recuperat niciodată.
Am început să scriu poezie din toate puterile mele, aș spune profesional, deși nu mă așteptam să public. Pe la 20 de ani, după ce am terminat armata, am început să scriu în linia culturalistă a câtorva poeți anglo-americani pe care îi citeam cu mare plăcere, T.S. Eliot, Ezra Pound, Charles Olson. Tocmai se publicaseră antologii de poezie americană, la începutul anilor 70 a apărut și o carte despre poezia americană contemporană, scrisă de un francez, Serge Fauchereau.
Înainte să merg la facultate, după armată, eu eram destul de bine pus la punct cu poezia modernă, cu clasicii modernității, mai puțin eram curios de poezie română contemporană. Nu îi știam pe poeții anilor '70, care pe atunci erau foarte la modă. Am început să scriu în stilul culturalist, cu citate, cu aluzii literare, culturale, și așa am ținut-o doi ani de zile, până când, frecventând cenaclurile literare din acea vreme, i-am cunoscut pe colegii mei din facultate care deja scriau un alt fel de poezie. Încercau să schimbe fața poeziei românești cu o poezie mai directă, mai rapidă, mai adaptată la realitate, mai exuberantă, mai umoristică, mai satirică, mai ironică, față de poeziile mele foarte încrâncenate, dornice de a spune totul dintr-o dată. Ăsta a fost păcatul poeziei mele dintotdeauna, am vrut să spun mult prea multe, am vrut să fac poezie mare, fără să-mi dau seama că balenele eșuate pe țărm se frâng tocmai pentru că sunt atât de mari.
Colegii mei care scriau în anii '80, cei numiți optzeciști sau ai generației în blugi, ei nu agreau ce scriam eu și eram într-un conflict puternic, la început. Am început să-i citesc și să-mi placă ce scriau ei, a fost un paradox, eu îi citeam să găsesc argumente împotriva lor. A fost un mic război în '75-'76, eu eram mai mic ca ei, de-un leat cu Vișniec și Magda Cârneci, pe când Coșovei, Iaru, Stratan, Mușina erau mai mari. Cu un an, doi, dar în facultate conta, când ești în primul an, cei din anul trei par deja veterani, iar cei cu cinci ani mai mare sunt deja expirați.
Dintr-un adversar al acestor poeți, le-am devenit prieten, a fost generozitatea lor de a mă adopta între ei, au șters cu buretele polemicile inițiale. Curând și eu am început să scriu în acest stil, era vorba de un stil deoarece la început poeții optzeciști scriau așa de asemănător încât nu puteai să-ți dai seama al cui e fiecare poem. Apoi și-a găsit fiecare nișa lui, zona sa unde puteau să-și arate personalitatea.
Am devenit repede cel mai bun prieten al lui Traian Coșovei, aș spune că până la Revoluție am fost cei mai buni prieteni, nedezlipiți, ne vedeam în fiecare zi. Sunt emoționat când vorbesc despre asta pentru că mi-a fost cel mai bun prieten de atunci și până astăzi nu am mai avut o relație atât de apropiată cu cineva. Nu era un prieten comod, ne certam aproape săptămânal, era un om foarte simpatic și drăguț, dar de multe ori foarte coleric și nu era ușor de suportat. Nici eu nu eram cel mai cald prieten, dar țineam mult unul la celălalt. Am ținut și la Florin Iaru, care până astăzi este un coleg și prieten optzecist pe care-l respect foarte mult, am ținut și la Nino Stratan, la Romulus Bucur, la Mariana Marin cu care am fost coleg de facultate.
Și despre care scrieți generos în volumul Creionul de tâmplărie.
Nu scriu generos despre ea, acesta este adevărul, Mariana Marin este cea mai importantă poetă a unei epoci întregi și o ființă minunată. Pe vremea aceea eu mâncam poezie pe pâine, cum se zice, ca toți ceilalți. Nu ne doream decât să scriem, nu doream să publicăm, ci să ne aducem la fiecare ședință de cenaclu, cel de luni al lui Manolescu, câte un dar, cu fiecare poem.
Scriați unul pentru ceilalți.
În cea mai mare parte nu ne interesau ceilalți poeți, nu eram în concurență cu ei, ci în emulație unii cu ceilalți. Pentru noi lumea poeziei românești era cenaclul de luni. Cercul al doilea, exterior, era poezia generației noastre, iubeam foarte mult și poezia altor poeți din provincie, ca Ion Mureșan, Liviu Ioan Stoiciu, Nichita Danilov, îi consideram colegi de generație.
A fost probabil cea mai frumoasă perioadă a vieții mele, anii “beatnici”, noi eram din toate punctele de vedere descendenți ai unui anumit spirit al poeziei americane, beatnicii din sud-estul Europei, niște oameni foarte curați în felul lor. Sunt foarte bucuros că am dat de acești oameni în facultate.
Și Nicolae Manolescu era pentru noi un mentor adevărat, am învățat foarte mult de la el.
Eu am început să public poezia pe care o scriam, au apărut ferestre de oportunitate la editura Cartea Românească, condusă de Marin Preda. El era foarte bun prieten cu O. Crohmălniceanu, un critic proletcultist din anii 50, dar care încercase să reabiliteze, să-și arate fața de om cu care se putea discuta, iar el a avut un foarte important rol în proza generației noastre, a moșit proza de la Mircea Nedelciu la Cușnarencu, Gheorghe Crăciun. El ținea în mod deosebit la mine și i-a dat lui Marin Preda poeziile mele. Preda le-a citit, le-a citit și Mircea Ciobanu, redactor la Cartea Românească, și mi-au publicat, prin concurs, primul volum de versuri, Faruri Vitrine Fotografii.
A apărut în 1980 și când am fost anunțat că se va publica, eu credeam că va dura un an, atât dura procesul de la concurs la apariția cărții. Realmente mi-era frică să trec strada, să nu fiu călcat de vreo mașină și să nu-mi mai văd cartea. Mie-era frică să mai fac orice, trăiam închis în casă, cu gândul numai la această carte. Număram zilele ca la pușcărie, niciodată nu am așteptat o carte de-a mea ca atunci. Să am o carte publicată era pentru mine paradisul, Sfânta Sfintelor.
În sfârșit mi-am văzut cartea publicată, urâțică, apărută în condiții mizerabile, cum era pe atunci, dar era cartea mea, cu numele meu pe copertă.
Apoi am mai publicat în următorul deceniu, până la Revoluție, cu probleme făcute de cenzură, cu întârzieri, cu amenințări că vor fi topite cărțile, încă trei volume de versuri. Mergeam atât de tare pe poezie încât sentimentul meu era că trebuie să ajung până la vârful poeziei, să pot face cea mai mare poezie pe care eram în stare s-o fac, fără niciun fel de concesii. În momentul în care am publicat al patrulea volum de versuri, Dragostea, mi-am dat seama că se adunase prea multă poezie în spatele meu. Ce avusesem de spus pe zona optezicistă spusesem.
Ați ajuns la vârful poeziei sau v-a decepționat cumva?
Cred că în acele volume, mai ales în Totul, am tins cerul cu palma. Cred că în acest volum, precum și în Poeme de amor, am spus ce aveam de spus în poezie. Dar apoi a apărut dilema – voi scrie un volum de poezie la 1-2 ani toată viața mea? Dacă ajung la 80 de ani voi aduna 40 de volume de poezie? O să mă repet la nesfârșit ca bătrânii scriitori de pe atunci care publicau anul si romanul, în fiecare an un volum nou care nu aducea nimic, care nu însemna nimic.
Deodată mi-am dat seama că o întreagă epocă din viața mea s-a terminat, că nu poate fi reînviată și am făcut o ultimă încercare de a face poezie încercând să răstorn poezia cu capul în jos. Am scris două cărți de poezie care nu semănau deloc cu poeziile optzeciste. Levantul, care este altceva decât poezia românească, poate de la Țiganiada încoace, pentru că este un poem epic, o epopee satirică, o încercare de a vorbi cu toate vocile poeziei românești de la începuturi până în epoca aceea. O altă direcție a fost un volum în care renunțasem la imagistica și exuberanța optzecistă în favoarea unei simplități a limbajului cotidian, fără niciun fel de supra-adăugări culturale, volumul Nimic, pe care am renunțat să-l public atunci, pentru că nu se scria așa în acea vreme. Mai scriau puțini, Mircea Ivănescu, Abăluță, Petre Stoica, adică o poezie a cotidianului, fără nicio emfază, o adevărată coborâre a poeziei în stradă. Așa spuneau optzeciștii, dar nu prea o făceau, pentru că poezia lor era un foc de artificii. Am scris acest volum foarte simplu, l-am terminat prin 91-92 și l-am pus la păstrare pentru 20 de ani, abia după 2000 l-am scos pentru câțiva prieteni și l-am publicat.
Apoi m-am apucat de proză, și mi-a plăcut mult, publicasem de fapt Nostalgia în 1989, dar era terminată cu patru ani înainte.
Am scris un mic roman, Travesti, care nu a fost bine primit niciodată. Era o carte cult, pentru oameni mai tineri, dar nu a prins, de fapt. Mai e timp și pentru el, ca să zic așa, dar nu mi-a plăcut foarte tare nici această carte pentru că nu era ce voiam să fac eu în proză.
Apoi am început Orbitor, iar după ce am ajuns la primul sfert al primului volum mi-am dat seama ce e acolo și încotro poate duce ce este în acele 150 de pagini. De atunci nu m-am oprit.
Scrisul prozei, care este altă meserie decât poezia, îmi place atât de tare, m-a captivat atât de mult încât în momentul acesta eu mă consider prozator.
Unde v-a fost insuficientă proza, Mircea Cărtărescu? De ce în această vară, când ați trecut printr-o stare specială, proza s-a dovedit a fi insuficientă sau poate nefamiliară, v-ați întors la poezie fără să știți că o veți face.
Eu nu m-am oprit niciodată din scris proză, după Solenoid au urmat 5 ani până astăzi, în care am publicat șapte volume, dar esențial am scris o singură carte de proză, Melancolia, care pentru mine este foarte satisfăcătoare, deși pentru alții nu a fost. Este una dintre cărțile mele de suflet, este cea mai bine scrisă carte a mea, stilistic vorbind.
În momentul ăsta scriu în continuare proză, o altă carte, dar anul acesta, și intrăm în poveste, s-a întâmplat ceva ciudat cu mine. Un fel de schimbare de anotimp în viața mea, am simțit că vine toamna. Toamna târzie, am simțit că lucrurile nu mai stau cum erau până acum, am simțit că timpul nu mai are răbdare, cum spunea Marin Preda.
Au fost și întâmplări din viața personală, care au schimbat situația de pe eșichier în viața mea, au fost și puternicele provocări ale anului 2020, pandemia, o vreme m-am simțit foarte-foarte rău.
Și fizic, dar mai ales mental, moral, prima mea criză existențială realmente serioasă. Pe fondul acestei crize și de îndoieli de sine, de întrebări fără răspuns, dar pe care toți știm că trebuie să le punem, s-a întâmplat această carte. Volumul publicat vara aceasta la Humanitas care se numește Nu striga niciodată ajutor. Oricine îl citește își dă seama că nu este o carte obișnuită, nu este poezie bună, sau poezie proastă, este altceva. Eu m-am gândit de multe ori ce este, nu am găsit răspuns până acum. Nu știu ce a vrut să fie, este o carte care, ca toate cărțile mele de altfel, s-a scris singură, cu minima mea participare, o carte în care fiecare poem s-a scris de la un capăt la altul în 10 minute. Fără niciun fel de modificare, eu nu am mai modificat nicio literă după ce am scris spontan aceste poeme. Este o carte care mi-a fost dictată, după cum îmi sunt dictate toate cărțile. Eu scriu diminețile, de la 9.30-10 până la 11.30-12 și scriu nu mai mult de o pagină, maxim o pagină și jumătate. La fel în cazul acestui volum, mă așezam prin mai-iunie la masă și începeam să scriu și în acel moment intervenea un fel de dublă personalitate, simțeam cum eu mă estompez și mi-e purtată mâna pe hârtie.
Nu vreau să mistific ceva, este ceea ce s-a întâmplat, iar toate aceste poeme au venit pe un fond de mare tensiune nervoasă. Dacă nu aveam această supapă, mi-e greu să îmi imaginez la ce m-ar fi dus. Acest volum a fost supapa de care mintea mea avea nevoie.
Poate fi citit ca un lung poem.
Eu am aruncat foarte multe poezii, cam tot încă 100, primele pe care le-am scris, pentru că nu am știut despre ce e vorba. Pe ultimele le-am păstrat, pentru că mi s-a părut că este o experiență interesantă această stare de transă pe care am avut-o două luni. Această experiență m-a ajutat foarte tare, a fost un fel de vindecare de sine, cum sunt acele procedee prin care te poți vindeca, fără medicamente, de maladii psihice ca depresia.
Eu am făcut această terapie, fără să-mi dau seama și fără să știu ce fac, în acel moment. Acum știu, a fost o terapie salvatoare pentru mine și pentru asta m-am hotărât să public acest volum.
Eu am o pisică oarbă, cea pe care o am de vreo 10 ani, este dintotdeauna oarbă, se ghidează numai după auz. (...) Este o pisică foarte înțeleaptă, ca un bătrân chinez care se încruntă și închide ochii, se gândește adânc și spune ceva profund. Eu o iubesc foarte tare, este parte din familie, toată lumea se învârte în jurul ei și este pentru noi un simbol de înțelepciune zen. Un fel de minte de deasupra unei minți, care nu trebuie să se manifeste, nu are nevoie de cuvinte, de nimic pentru a simți adevărul lumii.
De altfel, psihologii spun că depresia se vindecă în momentul în care te re-obișnuiești să faci lucrurile pe care le făceai. Aveți un poem în care omul iese în stradă, își dă seama că au trecut 5 minute, 10 minute, dar continuă să meargă. Refamiliarizarea cu viața. Poezia a fost terapie de reîntoarcere.
Nu știu dacă pe alții i-ar fi vindecat, pur și simplu s-a întâmplat ca aceasta să fie calea pentru mine.
Înainte să încep acest volum, din întâmplare, am citit foarte multă poezie chineză și japoneză. Am găsit niște antologii, am întins mâna prin bibliotecă, cum face toată lumea, am luat prima carte și am început s-o citesc. În picioare, sprijinit cu umărul de bibliotecă. S-a întâmplat să fie o antologie japoneză și apoi am luat și o antologie chineză clasică. Cred că ceva din spiritul acelui fel de a scrie poezie, deosebit de cel european, mi-a spus atunci foarte mult și unele poeme din acest volum, pe care critica l-a comprimat în câteva teme, au niște descrieri de plante, de lucruri simple, unde eu văd influența poeziei orientale, a poeziei zen, a haiku-ului clasic. A fost și asta o rădăcină a acestui volum.
Volumul dumneavoastră m-a trimis către Sabato, am recitit capitolul Dare de seamă despre orbi. Aveți motivul acesta al pisicii oarbe. A făcut patru pui, tot orbi din naștere. Nu este nevăzătoare, ci e un alt tip de vedere.
Eu am încercat să mă țin deoparte de orice aluzie culturală, de orice, de fapt, care definește poezia în ochi celor mai mulți oameni.
Adevărul este că eu am o pisică oarbă, cea pe care o am de vreo 10 ani, este dintotdeauna oarbă, se ghidează numai după auz. Ochii ei au un fel de opacitate, iar cele birmaneze au de obicei ochi albaștri foarte frumoși. Eu rareori i-am văzut ochii, pentru că nu suportă lumina și ține capul în jos. Eu nu mă pot juca, cum fac oamenii, cu un ghemotoc de ață, pentru că degeaba i-l mișc prin față, nu are nicio reacție. După cum vedeți, explicația este mult mai simplă, pe Cindy așa am găsit-o pe un câmp, mâncată de căpușe, gata să moară.
Ați simțit nevoia să vorbiți despre orbire ca despre un alt fel de vedere.
Iar este o explicație foarte simplă, ea este o pisică foarte înțeleaptă, ca un bătrân chinez care se încruntă și închide ochii, se gândește adânc și spune ceva profund. Eu o iubesc foarte tare, este parte din familie, toată lumea se învârte în jurul ei și este pentru noi un simbol de înțelepciune zen. Un fel de minte de deasupra unei minți, care nu trebuie să se manifeste, nu are nevoie de cuvinte, de nimic pentru a simți adevărul lumii. Eu nu am vrut să fac un simbol acolo, ci să vorbesc despre Cindy, pur și simplu.
Poeziile nu sunt metafizice, ci foarte realiste. Ele arată felul în care am trăit aceste luni dramatice pentru mine, în care totul a devenit negru și irespirabil, în urma bolii și a stresului existențial foarte puternic.
Vorbiți despre cum nu vă puteți întoarce în sine, așa cum face melcul. Dar în unele poeme vedem încercări de reîntoarcere, vorbiți despre femeia iubită, despre pisica pe care o iubiți.
Poeziile nu sunt metafizice, ci foarte realiste. Ele arată felul în care am trăit aceste luni dramatice pentru mine, în care totul a devenit negru și irespirabil, în urma bolii și a stresului existențial foarte puternic. Tot ce este în această carte reprezintă imagini directe și concrete ale lumii mele într-o anumită etapă. Cartea este ceva mai bogată decât au descris-o criticii, cuprinde mai multe lucruri. Fără să vreau să conteze în poezia românească, departe de mine gândul acesta, am sentimentul că mulți oameni vor avea nevoie de cartea asta.
Nu este pentru oricine, cineva ce nu a simțit vreodată ce a simțit un om copleșit, cu spatele la zid, care nu știe încotro să se îndrepte, nu va înțelege nimic. Mi-aduc aminte de un film de-a lui Antonioni, în care o femeie părăsită și în pragul sinuciderii se târăște de-a lungul pereților, nu se mai comportă ca o ființă normală. Cine nu a trăit ce a trăit ea rămâne mirat, ca de o excentricitate, dar eu cred că oamenii care știu despre ce e vorba vor avea nevoie de cartea aceasta. Nu sunt puțini, în lumea actuală și pentru ei am scris cartea. Nu pentru poeți care fac poezie.
Și eu am citit-o cu un sentiment de recunoștință, tot după revenirea din boala aceasta bizară, care dincolo de anxietate, pare că îți ghicește și-ți exacerbează vulnerabilitățile deja existente, pe care le știi, în trup, în suflet, în minte. Frica este cel mai greu de vindecat și aveți o poezie despre cum poți vindeca celelalte organe, dar cum vindeci frica?
Sufletul nu este un organ pe care să-l poți trata, sentimentul meu e că bolile sufletului sunt cele mai grele, pentru că orice mijloc mecanic sau biologic, orice energizare din afară nu mai funcționează și atunci trebuie să te descurci singur. Spiritul bolnav ești chiar tu, ești lovit în inima ta.
Unii cedează, alții luptă, știu oameni care trăiesc cu pastile, alții scriu o carte de versuri. Fiecare găsește un fel de a se vindeca, dacă e destul de norocos.
Până la urmă cartea asta parcă a fost scrisă de COVID, nu de mine.
Evitați cuvântul depresie, îl corelați cu tratamentul alopat, cu medicamentul.
Nici nu știu dacă trebuie să folosesc cuvântul depresie, pentru că după ce ai boala anului acesta, ți se modifică ceva din energia interioară și din facultățile mentale. Am întâlnit medici care au spus că unele dintre sechelele acestei boli sunt neputința de a te concentra, obsesii, tot felul de lucruri care țin de mental. Starea mea de enorm disconfort din vară, de care am scăpat până la urmă, s-a datorat și acestei boli nenorocite.
Până la urmă cartea asta parcă a fost scrisă de COVID, nu de mine.
Ați recitit cartea?
Doamne ferește, nu am mai deschis-o de când am publicat-o și nici nu aș mai deschide-o. Mă bucur foarte mult că e publicată, mă bucur că va fi întotdeauna discutată în contextul scrisului meu, întotdeauna criticii se vor opri asupra acestei cărți, poate ca în fața unei curiozități sau a unui moment de cumpănă, dar nu o vor trece cu vederea. Unor poeți de astăzi li s-a părut o carte slabă, dar ea are o importanță în contextul scrisului meu, nu știu dacă este bună sau proastă și nici nu mă interesează cum este ea, estetic.
Am vorbit despre frici. Capitolul meu preferat din Melancolia este cel intermediar, Vulpile, al cărui obiect sunt fricile. Din acest volum, Nu striga niciodată după ajutor, nu mi s-a părut că frica dumneavoastră ar fi cea existențială, cea clasică în fața morții. Care sunt fricile care vă macină?
Principala mea frică este cea de a nu mai putea scrie, este o frică profesională, dar cât se poate de reală și tulburătoare. Este principalul motiv al scrierii acestei cărți, o mare parte din angoasa pe care am simțit-o când scriam această carte. Dacă ești un autor serios, adevărat, este foarte greu să trăiești fără să scrii. Iar spre sfârșitul carierei, când treci de 60 de ani și ai spus în foarte multe cărți ceea ce aveai de spus, istoria vieții tale, ce-ai înțeles din lume, trăind, îți dai seama că oricând, în orice moment, se poate întâmpla ca totul să se termine, ca toată opera ta să înceteze, iar ție să-ți rămână viața ca o codiță de șobolan, 10-15 ani sau cât iți mai e dat de trăit.
Asta e frica mea cea mare, că o să mai trăiesc vreo două decenii și nu o să mai pot să scriu ceva cu adevărat important. A fost frica acestei veri, alături de altele, dar nu a fost frica de moarte.
Eu nu am niciun fel de frică de moarte, am foarte multă teamă de suferință. Dacă se va întâmpla ca ceva să-mi pună capăt vieții, aș vrea să fie rapid și fără suferință, așa cum ne dorim cu toții, pentru că este o teamă pe care o are multă lume.
De singurătate vă este frică, de singurătatea printre ceilalți? Există tema unei singurătăți pe care încercați să o purtați printre ceilalți, pentru că ea va fi mereu structurală.
Noi toți am trăit singurătatea anul acesta. Nu ne-am mai văzut cu prietenii, nu am mai ieșit la terase, nu am mai avut viața noastră obișnuită. Probabil că din punctul acesta de vedere a fost cel mai trist an de la războaie încoace.
Eu întotdeauna nu doar că am fost un om singur, dar mi-am și cultivat singurătatea. Am o relație dragoste-ură cu singurătatea, îmi place să mă văd cu prietenii, dar perioade lungi îmi place să stau singur.
Firește, am familie, oameni în jurul meu, sunt foarte fericit de asta, dar, ca în cazul multor oameni, există în mine un fel de singurătate funciară, care nu se dizolvă nici în mijlocul familiei sau al prietenilor. Stă acolo, așteaptă.
După părerea mea este bine că ea există, chiar dacă te mai chinui din când în când, pentru că este un motor al scrisului, al creativității, eu datorez foarte multe singurătății.
Cum i-ați simțit pe cititori în acest an? Au lipsit târgurile de carte, întâlnirile directe, autografele.
A fost și din acest punct de vedere un an ciudat pentru mine. Relațiile mele, mai întâi cu lumea culturală și literară de la noi s-au încețoșat, nu am mai simțit același interes față de scrierile mele cu care lumea culturală mă obișnuise. Am simțit o îndepărtare.
În privința cititorilor mi-e mai greu să spun același lucru, pentru că autorul nu-și vede cititorii, nu-i cunoaște. Am avut parte de reacții foarte empatice ale unor cititori pe Facebook, mai ales la Creionul de tâmplărie, apărută la începutul pandemiei, dar și la cartea de versuri și asta m-a încurajat foarte mult.
Aceste două cărți, în mod paradoxal, s-au vândut foarte bine, pentru mine este esențial. Ca să ajut editura Humanitas, anul acesta am dat o carte de eseuri și una de poezie, genurile cele mai prost vandabile, dar am fost foarte ușurat că și-au scos banii și pot să mă uit în ochii editorilor mei. Pentru mine este foarte important.
Încheiați anul acesta vindecat, nu doar de criza existențială?
Sper că criza a trecut, har Domnului, cum spune într-o poezie Edgar Allan Poe și că voi putea merge mai departe. Din septembrie am început să mă simt mult mai bine.
V-a revenit și speranța, după cum în carte speranța e ceva care-și caută drumul?
Mi-a revenit încrederea în literatură, în scris și aș vrea să urmeze și încrederea în mine însumi. Aici mai am puțin de lucrat.