Pornit insidios, cu ani în urmă, dintr-un cumul de idiosincrazii, aversiuni istorice și percepții negative, în aparență foarte diferite unele de altele, de la un spațiu cultural la altul (antiamericane, antiglobalizare, anticapitaliste, antioccidentale, anti-UE, naționaliste, xenofobe și anti-diversitate, iliberale etc.), instrumentate discret de dușmanii civilizației occidentale, curentul contestatar se extinde treptat în lume, cuprinzând teritorii și niveluri politico-sociale tot mai diverse.
În sine, curentul contestatar nu este de dreapta sau de stânga, ci combină și apropie surprinzător ambele extreme ideologice, unindu-le într-o frustrare anti-sistem și o ură comună.
Contestarea se răspândește deopotrivă în sistemul internațional, încurajată de revizionismul regimurilor dictatoriale orientale (cărora li se alătură guverne populist-rusofile din UE și NATO, precum cel de la Budapesta, care acționează deja pe față pentru blocarea ambelor organizații din care face parte), dar și în interiorul democrațiilor, prin rețelele sociale inundate de discursul urii și prin agenda presei anti-sistem.
În ambele versiuni, contestarea se radicalizează și devine din ce în ce mai agresivă, părând că se pregătește pentru momentul confruntărilor decisive care vor viza preluarea puterii de către dușmanii ordinii politice actuale.
De la Războiul lui Putin din Ucraina, amenințările nucleare ale Coreei de Nord și „încordarea mușchilor” militari ai Chinei comuniste în mările Asiei, până la Vestele Galbene, antivacciniștii și conspiraționiștii din pandemie, grevele și protestele agresive recente de la Paris, Bruxelles, Atena și Chișinău, tentativele insurecționale din SUA sau Brazilia, grupurile scelerate care pregăteau lovitura de stat și revenirea la Reich (Germania) ori agitația politicienilor extremiști antioccidentali din spațiul public românesc, toate acestea arată presiunea în creștere din sistemele politice ale lumii, în ultimii ani.
Se observă, deloc surprinzător, convergența tuturor mișcărilor anti-sistem, foarte diversificate ca forme locale de manifestare dar înțelese, în esență, ca amenințare și sfidare a ordinii de drept, respectiv ca o contestare a lumii modelate de valorile liberale occidentale. La prima vedere, nu este deloc clar ce doresc toate aceste proteste care vor „schimbarea sistemului”, dar, pornind de la aspecte, teme și mize specifice, particulare, se ajunge la situația cumulată în care, de exemplu, peste 60% din populație, în anumite democrații din UE, se plâng că „lucrurile merg în direcție greșită”. Să fie într-adevăr greșită direcția actuală?
În mod evident, oamenii trăiesc astăzi mult mai bine decât în trecut, decât în orice altă epocă istorică. Includem aici, bineînțeles, și România, așa cum includem Brazilia, Belgia sau Grecia. Au mult mai multe drepturi, libertăți, beneficii sociale, facilități tehnologice și de mobilitate și o speranță de viață mai lungă decât aveau acum 50 sau 100 de ani. Își permit să facă mult mai multe lucruri decât părinții și bunicii lor. În general, muncesc mai puțin și cu siguranță mai ușor decât generațiile precedente. Cu toate acestea, furia crește, nemulțumirile se radicalizează iar contestarea se extinde. Cum este posibil un asemenea paradox?
Pentru spațiul țărilor democratice de tip „occidental” (nu neapărat occidentale ca geografie), mișcarea mondială anti-sistem reprezintă un atac pe două fronturi. Pe de o parte, este un atac extern, la adresa ordinii internaționale bazate pe reglementări și a supremației SUA, declanșat în principal de Rusia și China, cărora li se adaugă, ca țări aliate, asociate sau martori tăcuți cu pretenții de „neutralitate”, dictaturile și regimurile autoritariste ale Sudului Global, bântuite încă de resentimente anti-imperiale și anti-coloniale, antioccidentale și în particular antiamericane. Asta deși globalizarea, Occidentul, investițiile străine și tehnologia din Vest i-au ajutat în ultimele decenii să-și reducă substanțial procentele de sărăcie și subdezvoltare.
Pe de altă parte, este un atac intern, împotriva democrației liberale, purtat prin ura politică și ideologică intensificată și de-a dreptul irațională, frustrarea socială, ignoranța și conspiraționismul facțiunilor revoltate, manipulate, rătăcite pe drumul modernizării ori a „idioților utili” din societățile lumii dezvoltate integrate.
Populismul politic din democrații i-a învățat pe oameni să fie ipocriți și să se plângă ușor, imediat și de orice, folosind cuvinte mari și formulări dramatice, lamentându-se de „nedreptățile sociale imense” din țările lor cu sisteme liberale (în Rusia și China nu se plânge nimeni de nimic) și fiind bineînțeles mângâiați pe cap și încurajați să înjure mai tare de către partidele populiste anti-sistem și liderii demagogi. Aceștia din urmă nu dau în realitate doi bani pe „interesele poporului” în numele căruia spun că vorbesc (pentru că nici nu oferă, de fapt, soluții fezabile la problemele reale sau închipuite pe care le critică și la pretențiile sustenabile sau nesustenabile pe care le formulează), ci le doresc doar votul și atât. Protestele de la Chișinău, pentru a da doar un exemplu din vecinătatea noastră, alimentate de Partidul Șor anexă a Moscovei și cu protestatari plătiți din exterior, în care cete de debusolați cer guvernului pro-european să le plătească trei luni la rând facturile la energie, arată cât se poate de clar agenda ideologică și strategică din spatele mișcării, menită să destabilizeze politic un stat post-sovietic care a ales traiectoria spre Vest.
Degradarea educațională este și ea tot mai accentuată (cu siguranță necesită o discuție separată, fiind o temă extrem de complexă), la fel ca cea a mediului informațional (presa) și de comunicare publică. Pe alocuri, spirala iresponsabilității, dezinformării și deteriorării calității democrației pare scăpată de sub control, sub acoperișul ipocrit al „principiului libertății de exprimare”. China și Rusia nu oferă nici cel mai mic grad de libertate cetățenilor săi dar exploatează din greu, în interesul lor, prin agenții de influență pe care îi racolează în Vest, libertatea de exprimare din democrațiile liberale occidentale.
Din ce în ce mai puternic și mai coroziv, curentul contestatar se radicalizează și atacă fundamentele ordinii politice liberale. Deopotrivă pe plan extern și intern, sistemul internațional și societățile pluraliste sunt cuprinse în vâltoarea acestei insurecții zgomotoase. Chiar dacă pare deocamdată o metaforă și o situație fără precedent în istorie, ca o „furtună perfectă”, conflictele cumulate din prezent sugerează imaginea sumbră a începutului unui război mondial antioccidental, combinat cu o revoluție iliberală anti-sistem.
Cele două tipuri de atacuri la adresa ordinii politice actuale se întrețin și se alimentează reciproc. Pentru a da doar un exemplu foarte cunoscut, un politician bezmetic și iresponsabil precum Trump, disperat să ridice poporul în insurecție împotriva instituțiilor democrației americane și să se salveze pe sine însuși de procesele penale pe care le are, nu face decât, prin războiul său intern egoist, să ajute războiul extern al Rusiei și Chinei împotriva Occidentului, căruia îi slăbește astfel forța, credibilitatea și coeziunea internă.
La rândul ei, Rusia lui Putin, angajată în războiul ei hibrid împotriva SUA de aproape 20 de ani, l-a ajutat în 2016 pe Trump să câștige un episod important al războiului intern american. Investiția serviciilor secrete rusești a meritat fiecare bănuț, pentru că Trump a făcut tot posibilul să distrugă ideea de Occident, să fractureze relația transatlantică, să slăbească și să decredibilizeze NATO, să izoleze America pe plan internațional. Aproape că reușise. La anul, va încerca din nou iar vocile analitice americane spun că nu este lipsit de șanse electorale, dacă stadiul proceselor penale pe care le are îi va permite să candideze.
Războiul ideologic intern al Vestului (inclusiv din țările UE și NATO, deci și din România) ajută „narațiunile” Rusiei și Chinei din războiul extern, conform cărora Occidentul este epuizat și a venit vremea schimbării pe plan mondial.
La rândul lui, războiul hibrid al puterilor revizioniste orientale împotriva Vestului sapă și mai adânc la temelia democrațiilor. Totodată, finanțează populiștii și extremiștii să toarne gaz pe focul care mocnește deja în societățile libere. Cazul unei senatoare din România, cu o prestație oribilă consacrată, aflată în căutare de publicitate pentru o realegere în parlament la anul, prin depunerea unor proiecte legislative descreierate, ce vorbesc de atacarea Ucrainei și anexarea unor teritorii ce aparțin acestui stat, este cât se poate de sugestiv pentru ambele dimensiuni ale acestui război, cea externă și cea internă.
În tabăra prorusă vom regăsi, alături de cunoscutul partid extremist care face zgomot în parlament și pe stradă, o faună pestriță cu tot felul de infractori, condamnați penali pentru corupție, pensionari și foști demnitari rămași fără funcții sau roși de ciudă că au fost periferizați și nu li se mai acordă atenție, militari rezerviști care se visează reactivați în ultima lor „mare misiune”, foste glorii ale jurnalismului de tranziție postcomunistă care încearcă jalnic să supraviețuiască pe piață, debitând prostii din ce în ce mai mari, indivizi care au nevoie urgentă de control medical psihiatric etc., alături bineînțeles de oameni fără o agendă anume și nu neapărat rău intenționați, probabil dezamăgiți politic de partidele mainstream și care își închipuie că au descoperit, în sfârșit, în discursul radical antioccidental, „calea, adevărul și viața”. Și totuși, cu o asemenea oaste de strânsură care este la limita dintre tragic și ridicol, Rusia a reușit să catalizeze un curent anti-occidental în societate de circa 25-30%, care, fără a fi deocamdată o masă critică, menține o tensiune continuă și o atmosferă de contestare bezmetică.
Fabricile de troli și rețelele sociale inundate de valuri de manipulare și dezinformare adâncesc contestarea internă a democrațiilor liberale, erodează credibilitatea modelului de organizare politică și economică occidentală și fac (conștient sau inconștient) jocul Rusiei și al Chinei. Iar cercul se închide astfel, dând naștere unui nou ciclu de contestare, la un nivel de intensitate și mai mare.
Mai devreme sau mai târziu, momentul confruntărilor decisive va veni. Și pe plan internațional, și pe plan intern. Pe alocuri, tabăra contestatară a dat chiar primele lovituri, testând reziliența sistemului. Războiul lui Putin și insurecția lui Trump sunt exemplele cele mai bune pentru această testare agresivă a rezistenței ordinii politice internaționale și interne din ultimii doi ani.
Nu am nicio îndoială că ceea ce a început Putin prin războiul care îi poartă numele va fi continuat cândva, în viitor, de China în Taiwan și de mișcările extremiste din democrațiile spațiului occidental. Insurecția din 6 ianuarie 2021, de la Capitoliu, ca să nu mai vorbim de victoria lui Trump în fața lui Hillary Clinton, în noiembrie 2016 (o candidată incomparabil mai bine pregătită politic și intelectual pentru funcția de la Casa Albă) sau Brexitul britanic, care a lovit deopotrivă în interesele UE dar mai ales în cele ale Marii Britanii, arată că până și vechile democrații de limbă engleză pot fi vulnerabile în fața populismului și dezinformării, ca să nu mai vorbim de democrațiile insuficient consolidate cultural.
Ne îngrijorează și ceea ce se observă în sondajele din România. Desigur, nu suntem în afara acestui război hibrid declanșat de Rusia și al campaniei susținute pentru erodarea încrederii populației în modelul politic, economic și cultural occidental. Impactul se resimte și aici, la nivelul societății. Dacă sunt corect calculate, procentele nu arată foarte bine, dimpotrivă, ne indică o societate destul de slabă și vulnerabilă la provocări, fragmentată și oarecum incoerentă, cu un segment inacceptabil de mare de oameni care dau semne că nu înțeleg nimic din ce se întâmplă și sunt victimele dezinformării și manipulării din mediile în care trăiesc. Lor, probabil, nu li se adresează, pe canalele de informare pe care le urmăresc, decât dușmanii Occidentului. Cu toții ar trebui să ne reproșăm abandonarea comunicațională a acestui segment devenit profund ostil direcției oficiale a politicilor statului român, care a fost pe rând antivaccinist, conspiraționist, antiglobalist, antiamerican, anti-UE, iliberal sau ultraconservator, tradiționalist, pretins „religios” (foarte discutabilă această pretenție formală la români de a fi buni creștini în declarații dar greu de dovedit în fapte), xenofob, suveranist, mai nou anti-ucrainean etc.
România celor trei treimi social-politice destul de distincte și de izolate între ele nu este în acest moment un argument solid pentru viitorul democrației liberale și opțiunii pro-occidentale. Dar care sunt „treimile României”? – România educată și corect informată, s-o numim pro-occidentală (pro-UE, pro-SUA și pro-NATO), a clasei mijlocii din urbanul mare, undeva la 30-35%, România indecisă și absentă, despre care nu știm mare lucru pentru că nu se exprimă nicicum social-politic și care se poate dovedi imprevizibilă, de circa 35-40% (mulți tineri se pare că fac parte din această Românie apatică, absenteistă și confuză ca sistem al valorilor), și România antioccidentală, încărcată de ură și plină de frustrări, între 25-30%. Mai ales acest curent ostil, antioccidental, de circa 25-30%, aflat se pare în creștere, ne pune pe gânduri. Cât de mare ar putea ajunge până în 2030, de exemplu? Încotro se va duce oare treimea intermediară, indecisă, care va înclina balanța în anii care vin, de o parte sau de cealaltă, sau va rămâne în suspensie multă vreme de acum înainte?
Încercarea de schimbare prin forță a regulilor internaționale și a statu-quo-ului democrațiilor liberale va ajunge peste câțiva ani, probabil spre sfârșitul deceniului, în punctul ei culminant.
Nu sugerez că această dublă contestare, internă și internațională, va câștiga cu certitudine, la un moment dat, războiul global. Este posibil să câștige bătălia, după cum sunt posibile și alte variante - ca acest curent contestatar fie să scadă în intensitate și apoi să dispară, fie să se transforme generațional într-o mișcare moderată, integrată în sistem și suportabilă, fie să fie învins prin confruntare – politic, militar, cultural, educațional, depinzând de versiunile pe care le va îmbrăca, de la un loc la altul.
Dacă momentul actual poate fi comparat cu cel din anii 1930, și având în vedere că există deja câteva decenii bune de pace, în care s-au acumulat tensiuni majore, ireconciliabile, în sistemul internațional și în societăți, atunci perspectivele nu sunt bune. Va avea loc o uriașă confruntare externă și internă, o răscolire a lumii urmată de reașezarea ei, cu noi reguli scrise de învingători. Nu știm care vor fi acei învingători ai confruntării.
Dacă, dimpotrivă, se va dovedi doar o stare de spirit trecătoare și o tensiune care se va aplana prin educație, comunicare, dialog și rațiune, atunci vom putea spune că suntem încă o generație care am scăpat fără un război mondial. Estimarea mea este că până în 2030 ne va fi tuturor clar care este deznodământul acestei mega-confruntări a curentului contestatar cu ordinea politică internă și internațională actuală.