Tocmai am trecut cu toții printr-o falsă „aniversare”, intens mediatizată. Nu numai la noi, ci peste tot în lumea democratică s-a vorbit, greșit, de marcarea unui an de la războiul pornit de Rusia.
Câțiva dintre cei intervievați în România am încercat să explicăm că nu e vorba de un an de la începutul Războiului lui Putin, ci, eventual, de un an de rezistență ucraineană eroică față de încercarea de invadare totală și desființare a independenței Ucrainei, ca episod al acestui război îndelungat împotriva Occidentului.
Presa are însă nevoie de formule simple, pe care să le vândă ușor publicului. Genericul emisiunilor era deja făcut. Așa că mulți au rămas, cel mai probabil, cu ideea superficială că s-a împlinit (doar) un an de la declanșarea războiului.
Anul acesta, peste câteva luni, se împlinesc, de fapt, 15 ani de la declanșarea Războiului lui Putin. Totul a început după summit-ul NATO de la București, din aprilie 2008, și, respectiv, după discuția despre posibila aderare a Ucrainei și Georgiei la alianța occidentală.
Nu unul, ci 15 ani de război au trecut!
În primii 14, Vestul a dormit confortabil și chiar l-a încurajat pe Vladimir Putin – cu nepăsare politică cinică față de est-europenii neintegrați (Vecinătatea Estică), cu reacții slabe la repetatele sale agresiuni și cu contracte gigantice la Moscova, prin care economiile vest-europene au pompat zeci de miliarde de euro în mașinăria de război hibrid a Rusiei, deghizată în stat democratic.
Să ne reamintim, pe scurt. În august 2008, Rusia lui Putin a invadat Georgia și a pornit războiul perfid împotriva înaintării democratice a Occidentului spre Estul post-sovietic. Primul pas a fost făcut într-o „periferie a periferiei” est-europene, într-un colț de hartă neinteresant, fără miză și ignorat, dincolo de Marea Neagră.
O primă testare a reacției Vestului. A fost siluită o țară mică, neintegrată în structurile apusene și fără garanții de securitate, dar dornică să respire aerul lumii libere.
Testul lui Putin a funcționat. Rusia nu a întâmpinat nicio rezistență. Scâncetul Georgiei nu a fost auzit de nimeni. În cinci zile, armata georgiană a fost zdrobită și două provincii ale țării au fost ocupate („eliberate”, bineînțeles, știm textul rusesc).
Rușii nu au luat capitala Tbilisi, nu pentru că nu ar fi putut, ci pentru că îi interesa mult mai mult să experimenteze scenariul conflictelor înghețate care blochează aspirațiile de integrare europeană și euro-atlantică ale republicilor post-sovietice. Un scenariu mult mai ieftin decât ocuparea totală, un scenariu care a funcționat perfect din 2008 până la calculele greșite ale lui Putin legate de invadarea totală a Ucrainei.
În plus, după câteva luni de la invadarea Georgiei a izbucnit criza financiară globală, iar tema a ieșit complet de pe agenda democrațiilor occidentale. Putin intrase în lunga sa zodie norocoasă.
Războiul lui Putin împotriva ordinii de securitate europene post-Război Rece, a democratizării și occidentalizării spațiului est-european ce aparținuse temporar și samavolnic Uniunii Sovietice era, practic, declanșat din plin în 2008, deși mulți în Europa de Vest au preferat să nu vadă această nouă realitate.
Sau au pretins că nu o văd, ori că este o exagerare a „panicaților” din Flancul Estic. Toate semnalele din regiune cu privire la pericolul rusesc erau respinse ca nefondate, erau ignorate sau bagatelizate de țările occidentale, în special de cele vest-europene.
Îmi amintesc, ca secretar de stat în MAE în perioada 2005-2007, cum încercam să promovăm pe agenda UE problematica regiunii Mării Negre și statuarea unei amenințări în creștere din partea Rusiei. Impactul occidental era relativ redus, refuzau perspectiva noastră.
Rusia le părea la vremea respectivă mai credibilă și mai frecventabilă decât România, Polonia sau țările baltice, mai ales după instalarea „oboselii extinderii” și chiar regretului unora privind aderarea noastră „pripită”.
La Viena, de exemplu, în primăvara lui 2007, într-o discuție cu un director general din MAE austriac, acesta s-a arătat de-a dreptul iritat de insistența României legată de necesitatea unei strategii a UE la Marea Neagră, spunând că „țara sa nu vede nimic interesant în zona Mării Negre și niciun pericol pentru Europa, Rusia fiind un partener de încredere, motivat să fie aproape de politicile Vestului prin interesarea economică substanțială a Rusiei de contractele masive cu țările UE”.
După deplângerea dispariției URSS, în faimosul discurs din 25 aprilie 2005 în fața Parlamentului Rusiei (chiar în ziua în care România și Bulgaria semnau Tratatul de Aderare la UE), proiectul putinist de restaurare agresivă a Imperiului Rus în cea de-a treia sa versiune (după cel țarist, prăbușit în 1917 și cel sovietic, eșuat în 1991) pornise așadar la drum.
Pornise cu o doză relativ mică de agresiune militară, subliminală pentru simțurile atrofiate, comode, leneșe intelectual sau poate chiar corupte ale liderilor politici occidentali, din care o parte au ajuns, la scurtă vreme după ieșirea din politică, pe statele de plată ale companiilor de petrol și gaz ale Rusiei.
Faptul că președintele pro-occidental Saakașvili și-a mâncat cravata în direct la televiziunile occidentale[1], implorând cu naivitate să vină ajutorul militar al Vestului, nu a făcut decât să stârnească zâmbete cinice în democrațiile liberale prospere.
Doar Maia Sandu și-a mai amintit recent de el și a cerut, cu compasiune, sprijin pentru un om bolnav și eșuat, primul lider european care a înfruntat Rusia lui Putin acum 15 ani, uitat astăzi de aproape toată lumea. Saakașvili chiar crezuse, cu naivitate, după summit-ul NATO de la București, că, odată cu discuția (neconcretizată) despre aderarea Georgiei la Alianță, mica lui țară sud-caucaziană va beneficia de sprijinul concret și de apărarea Vestului.
Trecuseră doar patru luni de la summit-ul istoric al NATO de la București, din aprilie 2008, la care V. Putin a participat ca observator și la care a aflat, probabil cu stupoare, că SUA au propus invitarea Ucrainei și Georgiei în alianța occidentală. Se depășise o „linie roșie” închipuită de Putin, prin tentativa de a îngloba în NATO țări care aparținuseră Uniunii Sovietice.
În noiembrie 2002, la precedenta extindere (summit-ul de la Praga și perioada de după), Putin fusese insuficient consolidat la putere pentru a se fi putut opune cu adevărat aderării Lituaniei, Letoniei și Estoniei la Alianța Nord-Atlantică. În 2008, situația era deja mult schimbată, iar Putin voia să arate că a trasat linia roșie pentru înaintarea geopolitică a Occidentului – „spațiul post-sovietic aparține sferei de influență istorică a Rusiei. Nu intrați aici, e lumea noastră. Punct.”
Doar lașitatea Germaniei și Franței, mai precis a liderilor vest-europeni de atunci, protectori ai unor bune relații cu Rusia, a făcut ca propunerea americană să fie respinsă. S-a ratat astfel mica fereastră de oportunitate strategică în care Ucraina și Georgia, două țări care își doreau foarte mult să scape din închisoarea „lumii ruse”, puteau fi salvate de agresiunea lui Putin și integrate definitiv în lumea occidentală.
A doua agresiune a Rusiei în Războiul lui Putin s-a produs în 2014 și a fost indiscutabil mai mare. Putin a trecut la nivelul următor. A mușcat o țară mult mai mare decât Georgia. A atacat Ucraina, testând din nou reacția Occidentului. Iar reacția a fost iarăși slabă, aproape inexistentă, la anexarea Crimeii și la primul război al Donbasului.
Motivarea a fost plină de ură și virulent antioccidentală: o presupusă „implicare a serviciilor secrete occidentale în protestele din EuroMaidan”, care l-au răsturnat de la putere în februarie 2014 pe președintele ucrainean pro-rus Viktor Ianukovici, cel care refuzase în noiembrie 2013, la summit-ul UE de la Vilnius, să semneze Acordul de Asociere Ucraina-UE.
Nici după al doilea episod al agresiunii ruse și ciuntirea Ucrainei, Occidentul nu s-a trezit. Sancțiunile au fost foarte slabe. Acordurile Minsk I și Minsk II, negociate de Franța și Germania, au fost cea mai proastă soluție, aducând un conflict înghețat, adică blocarea Ucrainei în aspirațiile sale de integrare occidentală.
Nu s-a trezit nici după intervenția militară rusă din Siria (2015-2016), care a fost o altă fațetă a Războiului lui Putin împotriva Occidentului.
...Nici după implicarea în alegerile prezidențiale din SUA, în toamna lui 2016, în sensul favorizării lui Trump, candidatul bezmetic cu profilul „ideal” pentru a distruge unitatea lumii occidentale și a prăbuși America în ochii aliaților și a lumii libere.
Nu sunt dovezi clare în privința Brexit (2016), deși acuzații au existat, dar sunt, în schimb, multe dovezi cu privire la susținerea partidelor naționaliste radicale, anti-UE sau extremiste din Franța, Germania, Italia, Olanda, Austria etc. în ultimii 5-8 ani.
Norocul lui Putin a constat într-un cumul de slăbiciuni ale Occidentului – naivitatea, comoditatea, interesarea financiară și desconsiderarea Europei de Est (ultima a apărut după „oboseala extinderii” din 2004-2007), apoi în inerția și pasivitatea față de folosirea criminală a forței militare în Siria, pentru a sfida națiunile democratice care cereau plecarea de la putere a dictatorului Bashar al-Assad, apoi în neputința de a sancționa însuși atacul îndrăzneț al rușilor la democrația americană, prin implicarea în alegeri și favorizarea lui Trump (bineînțeles, motivul inacțiunii fiind tocmai victoria lui Trump cu ajutorul Rusiei), în haosul creat de populismul deșănțat și conspiraționismul alimentat de fabricile de troli, de idioții utili și de agenții de influență ai Rusiei.
Rețelele de media sociale, partidele tot mai slabe calitativ, politica internă divizată de clivaje supraalimentate populist, nivelul educațional în declin și viața publică plină de contestări economico-sociale a multor societăți din Vest s-au umplut în ultimul deceniu de vocile toxice ale Rusiei. Aceste voci au clamat ani în șir libertatea de exprimare din democrațiile liberale pentru a-și injecta nestingherite dozele de otravă propagandistă a Moscovei împotriva Occidentului, globalizării, valorilor liberale.
În mare parte, le-au reușit. Există astăzi un curent contestatar conspiraționist, antiamerican, antiglobalist, antiliberal și antioccidental suficient de puternic pentru a întreține o tensiune internă continuă în democrațiile spațiului vestic. Dacă privim doar spre România, îl regăsim într-o adunătură oportunistă de infractori cu condamnări penale definitive pentru corupție, frustrați bătrâni ieșiți din jocurile politice și rămași fără funcții și fără atenție publică, jurnaliști ratați de la periferia presei, cărora le-a apus gloria tranziției postcomuniste, rezerviști decrepiți care se visează chemați la datorie, foști antivacciniști, conspiraționiști și dacopați care au mai degrabă nevoie de asistență medicală urgentă, urcând însă discret spre zone intelectuale și universitare cu pretenții mai rafinate, dar la fel de otrăvite, care propun tot felul de mesaje pacifiste (în care bineînțeles Ucraina trebuie să cedeze în fața lui Putin), neutraliste, minimizante („e doar un război regional între Rusia și Ucraina, nu e treaba noastră”), fals pragmatice („ce avem noi de câștigat din susținerea Ucrainei?”), brusc preocupate de soarta Deltei Dunării sau a „persecutării” unor preoți retardați rămași sub acoperișul bisericii ortodoxe afiliate Moscovei.
Acum însă știm ce este de făcut cu toți acești dușmani ai lumii libere.
SUA, NATO, UE, G7, Marea Britanie, Japonia, Australia, o întreagă lume rațională și responsabilă realizează că Rusia trebuie combătută și înfrântă, că somnul democrațiilor liberale a durat deja prea mult.
Când, în 24 februarie 2022, Putin a atacat din nou, dorind supunerea totală a Ucrainei și mizând strategic pe declinul și inapetența de implicare a SUA (după retragerea din Afganistan), pe divizarea transatlantică (paralizarea NATO) și intra-europeană (blocarea UE), cursul evenimentelor s-a schimbat brusc.
Acest Occident care se arătase în trecut slab, vulnerabil, laș, corupt de dividendele colaborării economice și energetice cu Rusia din ultimii 30 de ani, obtuz, inerțial și leneș în gândirea politică pro-activă, superficial și arogant față de est-europeni, toropit de succesul din 1989, autosuficient și convins de propriile evaluări strategice, s-a trezit!
Războiul lui Putin a reinventat, în sfârșit, Occidentul în secolul al XXI-lea, a recatalizat unitatea, responsabilitatea și solidaritatea lumii democratice.
Putin a ieșit din zodia norocoasă în care intrase în 2008. Nimic nu îi mai iese. Toate obiectivele sale strategice, gândite după retragerea SUA din Afganistan în august 2021, au eșuat.
America și-a întărit prezența militară în Europa, în special pe Flancul Estic, NATO este mai activ ca oricând, UE funcționează și reușește să impună în unanimitate 10 pachete de sancțiuni împotriva Rusiei, acordând pe deasupra și statutul de țări candidate la integrare Ucrainei și Republicii Moldova, Europa s-a descurcat energetic peste iarnă reducând drastic importurile de petrol și gaz din Rusia, iar prețul a scăzut sub nivelul celui de dinaintea invaziei, țări tradițional neutre precum Suedia și Finlanda cer să adere la NATO, Ucraina primește ajutor militar substanțial și rezistă în fața armatei invadatoare trimisă de Moscova.
141 de țări ale lumii au condamnat recent la ONU invazia Rusiei, iar China și India, pe a căror susținere miza atât de mult Putin, s-au abținut, nu au votat în favoarea Rusiei. Nimeni nu a recunoscut pe plan internațional anexările teritoriale făcute de Rusia în septembrie 2022. Niciun rezultat, zero.
În schimb, pierderi umane, militare și financiare enorme, care vor continua să crească exponențial în acest an.
Ulciorul lui Putin a mers de multe ori la apă. De prea multe ori. A venit momentul să se spargă. Nu am absolut nicio îndoială că, așa cum am mai spus în ianuarie 2022, înainte chiar de invazie, Rusia va pierde războiul pe termen lung, în sensul că, în 2030, de exemplu, când se vor face evaluările la rece cost-beneficiu, va fi clar tuturor, inclusiv rușilor și regimului post-Putin al Rusiei de atunci, că Războiul lui Putin împotriva Occidentului a fost o mare greșeală și a fost pierdut.
[1] https://www.youtube.com/watch?v=rZ02MlVRcMA&ab_channel=zebbers