O uriașă falie, combinând dimensiunile politică, economică, de dezvoltare și infrastructură, de nivel de viață, culturală, tehnologică, educațională și de mentalitate, despărțea în decembrie 1989 Europa, la sfârșitul Războiului Rece, în două jumătăți foarte diferite.
Fără îndoială, vorbim de o falie istorică, mult accentuată după 1945 de discrepanța între performanțele regimurilor politice instalate în Vest și în Est, la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, dar, totuși, o falie istorică. Timp de secole, Europa de Est a fost dominată sau ocupată de imperiile occidentale sau orientale, fiind periferia și furnizorul de resurse pentru centrele imperiale.
Europa bogată versus Europa săracă, Europa democratică versus Europa dictatorială, Europa libertăților versus Europa constrângerilor și opresiunii, Europa aliată cu SUA (NATO) versus Europa aliată cu Uniunea Sovietică (Pactul de la Varșovia), Europa civilizată, a deschiderii și valorilor înalte versus Europa înapoiată, închisă și blocată în obiectivul mediocru al supraviețuirii cenușii, de pe o zi pe alta – cam acestea erau reprezentările în 1989, evident simplificate, ale celor două Europe despărțite de Cortina de Fier care începea, simbolic, la Zidul Berlinului.
O Europă occidentală prosperă și neo-idealistă, renăscută după 1945 sub umbrela de securitate a SUA, versus o Europă răsăriteană umilită, a compromisurilor zilnice cu constrângerile regimurilor comuniste, compromisuri pe care oamenii din regiune trebuiau să le facă pentru a-și duce mai departe viețile atât de sărăcăcioase în oportunități. O Europă luminoasă, care preda lecția superiorității morale și neo-idealismului unei Europe cenușii, preocupate doar de compromisurile și calculele meschine ale supraviețuirii cotidiene.
De 32 de ani încoace, de la unificarea Germaniei, prăbușirea URSS și democratizarea Europei Centrale și de Est, cam toate demersurile occidentale și în particular europene au fost concentrate pe direcția atenuării acestei falii istorice, intrată deja în conștiința europenilor, și a umplerii golurilor de toate felurile dintre Europa de Vest și Europa postcomunistă.
A fost o perioadă când termenul cvasi-oficial folosit era de-a dreptul cel de „europenizare” – cam jignitor dintr-un anumit punct de vedere, realizez acum, dar justificat la vremea respectivă din perspectiva necesității adoptării legislației și normelor UE („acquis-ul comunitar”).
Generația noastră, astăzi de vârstă mijlocie, aflată în etapa studenției în anii ‘90, a fost fericită și exuberantă și dornică să participe, să susțină cu toată energia și să beneficieze timp de vreo 20 de ani de perioada tranziției postcomuniste și a integrării în lumea occidentală. Am fost norocoși și privilegiați, în raport cu părinții și bunicii noștri (sper că nu și cu copiii noștri...), trăindu-ne tinerețea într-un context istoric optimist, al deschiderii, înnoirilor și oportunităților profesionale.
Extinderea NATO și UE spre Est a inclus o mare parte din fosta Europă comunistă în spațiul lumii occidentale. De la Zidul Berlinului, Vestul a înaintat politic și militar până la Prut. Ar mai fi înaintat și mai mult spre Est, dar a apărut Putin în 2000 și revizionismul său antioccidental.
Ne-am schimbat locul pe harta geopolitică și strategică a Europei
Pe 25 aprilie 2005, chiar în ziua în care România și Bulgaria semnau în Luxemburg Tratatul de Aderare la UE, președintele Putin spunea în Parlamentul de la Moscova că „dispariția URSS a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut”. Semnalul ar fi trebuit să fie clar încă de atunci.
Ucraina și Georgia nu au mai apucat să intre, deși își doreau, fiind prinse de picior de Putin chiar în momentul în care se discuta următorul val al extinderii occidentale, după summit-ul NATO de la București, din aprilie 2008.
Republica Moldova fusese înhățată de Rusia chiar mai repede, încă de la formarea ei, prin implantarea conflictului înghețat din Transnistria, în 1992, și tragerea sforilor pentru introducerea principiului neutralității în Constituție.
Pe de altă parte, tot ce este cuprins între Poarta Brandenburg, coridorul Suwalki și Prutul mititel a reușit să intre la timp sub cupola protectoare a Vestului, adăpostindu-se de intemperiile regiunii și de imperialismul distrugător al Moscovei, aducător de sărăcie, teroare și înapoiere.
Ne-am schimbat așadar locul pe harta geopolitică și strategică a Europei, intrând în lumea transatlantică bazată pe sistemul garanțiilor de securitate americane. Este ceea ce regretă amarnic și vrea să răzbune ofițerul KGB de la Kremlin, prin războiul său împotriva extinderii civilizației occidentale spre Est.
Un salt geopolitic de aproape 1.800 de km a încercat să unească definitiv și deplin vestul peninsulei europene, aliată cu SUA sub denumirea strategică de Occident transatlantic (liberal și democratic), cu ceea ce negocierea aliaților din 1944-1945 lăsase în mâinile lui Stalin și părea să fie hărăzit destinului Eurasiei totalitare.
Ne-am smuls (sau am fost smulși) cu multă șansă din ghearele despotismului „eurasiatic”, la care mai aspiră nostalgic Moscova și astăzi, într-o mică fereastră de oportunitate strategică, ivită între destrămarea URSS în 1991 și începutul războaielor de recucerire ale lui Putin, lansate odată cu invazia din Georgia din august 2008 și cu cea mascată din Ucraina, în martie 2014.
Dar...
Unificarea Europei nu a fost niciodată și nu este nici astăzi deplină
Multe din diferențele enorme Est-Vest s-au atenuat în ultimii 32 de ani, fără să dispară însă cu totul. Să vedem la început partea bună.
O anumită convergență economică s-a produs. Pentru a da exemplul României, care nu este neapărat campioana regiunii, PIB-ul a crescut de la 40 de miliarde de dolari în 1990 la aproape 300 de miliarde în prezent.
Este o multiplicare de 7,5 ori, în condițiile în care PIB-urile din vestul Europei s-au dublat sau cel mult triplat din 1990 încoace. PIB-ul României a ajuns din urmă și a depășit PIB-ul Portugaliei sau al Greciei, membre ale NATO și UE de peste 40 de ani, economii care erau în 1990 de două ori mai mari ca a României. În cazul Poloniei, cifrele arată chiar mai impresionant.
Sute de milioane de est-europeni au început să călătorească relativ frecvent în Europa occidentală, profesional, turistic sau din interes familial. Milioane de est-europeni s-au mutat în Vest. Au lucrat acolo, și-au întemeiat familii și au crescut copii.
Mulți au încă legături puternice cu țările-mamă și, prin stilul de viață și sistemul de gândire deprinse în noile lor țări, au avut și au o influență importantă asupra societăților din care au plecat. În satele românești, cei care au lucrat în străinătate au făcut acasă toalete, măcar și atât și tot contează experiența lor occidentală.
În orașe, au adus idei politice și sociale noi, inițiative economice, un anumit stil de viață, un suflu nou. Aeroporturile sunt pline, la fel bazinele de înot, sălile de gym, saloanele spa, mall-urile și restaurantele. Viteza Internetului este de prim nivel. Despre mașini nu mai vorbesc.
Nu numai politic (după integrare) și economic, așa cum am văzut, dar și ca stil de viață Estul și Vestul Europei s-au apropiat destul de mult după 1990, cel puțin în zona urbanului mare.
Lucrurile s-au mișcat și în urbanul mic, mai modest, și chiar în rural, desigur cu diferențe de la o țară la alta și de la o regiune la alta a fiecărei țări. Una peste alta, evoluția a fost pozitivă în ultimele decenii, iar clivajul european Est-Vest s-a atenuat substanțial după 1990.
Întrebarea pe care o punem acum este dacă Războiul lui Putin ajută sau, dimpotrivă, blochează ștergerea clivajului istoric Est-Vest, adăugând alte componente în discuție, pe lângă cele economice?
Există sau nu, pe termen lung, riscul unei noi rupturi strategice a Europei, cu ceea ce numim „Flancul Estic” dorindu-și pe bună dreptate o apropiere și o prezență tot mai substanțială a Americii în regiune, cu tot ceea ce presupune această prezență și rolul ei tot mai important, și cu o Europă de Vest în care începe să crească anti-americanismul (alimentat, desigur, copios de agenții de influență ai Rusiei din spațiul public și al rețelelor sociale)?
„Păcatul originar” al Europei de Vest față de Ucraina
De când observăm semnele îngrijorătoare ale acestei noi diferențieri politice? Din 2008, aș spune fără ezitare, de la Summit-ul NATO de la București. George Bush a propus atunci aliaților invitarea Ucrainei și Georgiei în NATO, propunere susținută de țările din Flancul Estic, dar Franța și Germania s-au opus, având relații puternice cu Rusia lui Putin.
Este de ținut minte prima mare greșeală, „păcatul originar” al Europei de Vest față de Ucraina.
Fără îndoială că percepția publică asupra războiului din Ucraina și raportarea politică la SUA și Rusia sunt diferite în Europa de Vest față de Europa de Est. Cu scuze față de populiștii care exaltă de obicei inteligența politică a popoarelor, voi spune că, din fericire, clasa politică actuală din Occident este mult peste nivelul de înțelegere populară locală, luând decizii curajoase și responsabile, care trec mult dincolo de ce crede cu adevărat poporul.
Sondajele arată, de exemplu, că 70% dintre francezi doresc o soluție diplomatică de încheiere a războiului, prin negocieri[1] cu Putin.
Un francez rezonabil și educat, combinația aceea unică și aparent paradoxală de „funcționar public-mic burghez” civilizat și politicos din Franța profundă provincială, în jurul vârstei de 50 de ani, îmi spune senin că „aici [adică în războiul din Ucraina] este mâna americanilor care vor să creeze dependența militară și energetică a Europei de SUA și care au ațâțat războiul, distrugând Acordurile de la Minsk pe care le negociase Franța [...] Sunt numai interese meschine în joc, de o parte și de alta. La urma urmei, eu nu fac politică, treaba lor, dar singurul lucru care mă interesează pe mine este că mi-a crescut factura la energie”.
Olala, micule francez, unde ți-au dispărut superioritatea morală, neo-idealismul și valorile de altădată?
Îi răspund sec că pe noi, pe români, nu ne interesează factura la gaz, ci exclusiv valorile, noi suntem bogați și deci ne permitem, suntem de partea Ucrainei și suntem dispuși să suportăm costul războiului, indiferent cât va dura, până când Rusia va fi învinsă. Nu sunt convins că a înțeles ce i-am transmis.
O astfel de replică spune însă tot, în esență, despre cultura politică franceză actuală și despre deceniile de antiamericanism la care au fost expuși/scufundați francezii, începând chiar de la politica președintelui de Gaulle, a cărui principală preocupare nu era Uniunea Sovietică (pe care o vizita entuziast în 1966, în plin Război Rece, practic între intervențiile criminale ale Armatei Roșii de la Budapesta și de la Praga), ci... dominația SUA, pentru care de Gaulle decidea retragerea Franței din comandamentul militar integrat al NATO.
Rădăcinile sunt vechi, așadar, nu sunt de acum, iar Macron doar le știe foarte bine și le exploatează politic, pentru a fi pe placul societății franceze.
Dar acest Macron este, din fericire, chiar și așa cum îl mai criticăm noi câteodată, oricum mult mai inteligent politic decât marea majoritate a francezilor. La fel despre Scholz sau Biden, despre premierii Belgiei sau Danemarcei (nu ați vrea să vedeți un sondaj recent din Danemarca) etc.
Dacă luați un taxi la aeroport la Bruxelles și (șanse mari) prindeți un magrebian la volan, chiar din generația a doua fiind, născut în Europa de Vest și beneficiar din plin al tuturor avantajelor vieții în Belgia, în UE și în NATO, vă va explica „doct”, tot drumul, cum americanii sunt de vină pentru toate relele din lume și cum ei au provocat toate războaiele, asuprind Europa după 1945.
Nouă ne spui prostiile astea, „băi băiete”, nouă, veniți din România, care am copilărit în comunism? Bun, avem și noi idioții noștri, dar sondajele ne arată că opțiunea antioccidentală, antiamericană și conspiraționistă din România nu depășește, totuși, 25-30%.
Invazia Rusiei a dezgropat și a pus în lumină etosuri fundamental diferite ale est-europenilor și vest-europenilor față de ideea de „amenințare” și față de viitorul/direcția politică și de securitate pe care ar fi bine să aibă în vedere.
Ce ne sperie în primul rând, așadar, pe noi aici în regiune și ce îi sperie pe francezi sau belgieni?
Polonia, România, statele baltice, Finlanda, Cehia, Slovacia, parțial chiar și Bulgaria au îmbrățișat clar o atitudine fermă față de Războiul lui Putin, iar elitele societății și clasa mijlocie (cel puțin) au asumat o atitudine neo-idealistă, bazată pe valori morale și principii, o atitudine împotriva oricărui compromis făcut cu Rusia lui Putin, un proamericanism reîmprospătat de argumentele evidenței geopolitice și tragediei ucrainene și o rusofobie plină și ea de explicații și argumente, justificată istoric.
Bun, Ungaria lui Viktor Orban este excepția regiunii, dar discuția aici este atât de complicată și de sensibilă, cu atât de multe ramificații ideologice, culturale, istorice etc. încât necesită o analiză separată.
Dincolo de unitatea chinuită a UE și de solidaritatea reușită cu Ucraina din primele 11 luni ale invaziei rusești, trebuie să fim lucizi și să înțelegem că Europa de Vest nu are cum să vadă Războiul lui Putin cu aceiași ochi cum îl vedem noi aici.
Nu spun că ar trebui să ne gândim, de exemplu, cu cât interes ne raportăm noi la războiul din Yemen și la intervenția Arabiei Saudite acolo, dar nici departe nu suntem ca nivel de interes public al Europei de Vest față de invadarea Ucrainei.
Dacă s-ar organiza mâine referendumuri în Franța, Belgia, Italia, Germania etc. pe tema războiului din Europa de Est, opțiunea pacifistă, pro-negociere și compromis cu Putin și anti-ajutor militar pentru Ucraina ar câștiga peste tot în aceste țări, să nu ne facem iluzii.
Din fericire, de la Brexit încoace, s-au prins și oamenii politici de prim nivel din Occident că, pentru chestiuni sensibile, interpretabile de către semidocți, sfertodocți și agenți de influență, pe subiecte cu mare potențial de manipulare în spațiul mediatic și în rețelele sociale, soluția nu este nicidecum referendumul și apelul la inteligența populară, ci asumarea responsabilă și curajoasă de decizii politice ferme, pe baza mandatului de reprezentare primit la precedentele alegeri.
Pentru acest lucru, un mare bravo conducătorilor actuali ai țărilor membre ale NATO și UE.
Viitorul UE și al Europei în general nu este simplu deloc. Războiul lui Putin complică și mai mult acest viitor european și opțiunile cruciale care ne stau în față, după trei decenii în care părea că națiunile și statele europene se apropie tot mai mult unele de altele, că gândesc tot mai asemănător și converg spre aceeași cultură politică.
La suprafață lucrurile arată încă foarte bine, deciziile UE și NATO sunt salutare, dar dacă începem să citim cu atenție și să decriptăm sondajele de opinie care ne vin din societățile spațiului euro-atlantic, avem motive de îngrijorare pentru momentele electorale din următorii 2-4 ani, de la Washington la Paris și de la Viena la București, inclusiv pentru alegerile europene din 2024.
Au venit și vor continua ani la rând vremuri politice tulburi și foarte complicate, în care populismul, „dreptul la liberă exprimare”, scăderea nivelului educațional, Războiul lui Putin și o eventuală recesiune economică vor altera profund calitatea democrațiilor din spațiul occidental, redeschizând probabil falii și clivaje pe care le credeam definitiv închise sau mult atenuate.
Pe de altă parte, aceste imense provocări vor oferi și o excelentă oportunitate pentru liderii politici actuali și viitori de a lua decizii ferme, responsabile, vizionare și curajoase, de a nu se ascunde „sub fustele poporului”, de a redescoperi valorile și principiile, de a se valida ca LIDERI ai națiunilor, alianțelor și organizațiilor pe care le reprezintă.
Pentru că atunci când furtuna se va încheia și vom ieși la lumină, deciziile și faptele acestor ani și consecințele lor vor fi cele care vor conta, nu teoriile conspirației și zgomotul de acum de pe rețelele sociale.