Surse extrem de bine plasate în zona NATO au arătat pentru SpotMedia.ro că, în acest moment, de partea lui Mark Rutte pentru funcția de secretar general al Alianței sunt 30 din 32 de țări ale organizației.
În pofida mesajelor pe care le transmite sistematic diplomația românească, complet rupte de realitate și oarecum derutante pentru cei care le iau în serios, mai ales după poziționarea destul de clară a Turciei, șansele dlui Iohannis să ajungă la vârful NATO, mici de la început, au devenit practic nule.
Și aliații sunt deciși că nu mai e cazul unei noi prelungiri a mandatului lui Jens Stoltenberg, astfel încât în cel mai scurt timp urmează să fie luată hotărârea privind succesorul.
Practic, România a ajuns acum, din cauza ambițiilor personale și egoiste ale dlui Iohannis, să facă o jenantă alianță cu Viktor Orban, aliatul lui Putin în UE și NATO. A ajuns, după cum notează G4media.ro, să stârnească iritare în rândul aliaților.
Atitudinea dlui Iohannis, într-o cheie politică rațională, firească, este absolut de neînțeles.
Ai dorit, ai făcut pasul, ai forțat chiar, creând un nou model, o premieră, prin anunțarea nu numai a intenției, ci și a competiției pentru această funcție. Ai încercat, cum ar veni, marea cu degetul.
Mai mult, ai punctat o chestiune importantă pentru flancul estic.
Dar după ce te-ai făcut înțeles, având în vedere că șansele sunt, în mod evident prăbușite, după ce inclusiv cele mai mari publicații europene și americane ți-au arătat că drumul e închis, este de neînțeles să ții în continuare alianța blocată, ceea ce creează tensiuni, adică proiectează ceea ce niciodată alianța bazată pe unitate și solidaritate nu ar fi trebuit să proiecteze, mai ales cu războiul la graniță.
Și, după cum am tot repetat, dl Iohannis nu blochează alianța pe persoană fizică, așa cum i-ar fi fost beneficiul succesului, ci în numele României, care ca stat acceptă un candidat sau îl refuză. România este împinsă alături de putinistul Europei să pună piedică NATO.
Iar România chiar nu avea motive pentru o astfel de frondă, cât timp secretarul general adjunct NATO este un român, cât timp este o beneficiară majoră și absolută de securitate, deși cheltuiala reală pentru apărare, pe execuție bugetară, nu pe planificare, este cu mult sub ceea ce pretinde, adică 1,6 % din PIB în loc de 2,5%.
În România se află acum peste 5.000 de militari NATO, jumătate dintre ei americani. De anul viitor, NATO va avea în România cea mai mare bază din Europa și va desfășura aici 10 mii de militari.
Ce așteaptă dl Iohannis?
Să primească și Viktor Orban un preț consistent, pe care nu mă îndoiesc că îl va negocia la sânge, și România să rămână absolut singură în răspărul NATO pentru ambițiile președintelui său?
Cu siguranță e dificil pentru dl Iohannis să se declare înfrânt, în orice caz înainte de a putea să invoce alt succes, pentru vreo dregătorie europeană. Da, este vehiculat pentru șefia CE, a fost vehiculat pentru șefia Consiliului, dar pe o listă de nume potențiale, în care este departe de a se desprinde ca mare favorit.
Ceea ce sigur că ridică întrebarea: cât de profesionist a fost analizată aventurarea, în numele României mai ales, către vârful NATO?
Cei mai mulți dintre comentatorii avizați nu au putut lua în calcul că s-a avântat fără să aibă niște garanții, o oarecare susținere. Istoria a dovedit că nu le avea, ceea ce înseamnă un amatorism periculos.
Oricât de nerealistă, ipoteza ca dl Iohannis să se mai suie pe o cracă externă i-a sporit puterea politică internă, asupra coaliției. Atât de mult încât au fost mutate și prezidențialele, inclusiv ca să se pupe cu planurile externe ale domniei sale.
Cu această aură încearcă să își impună și succesorul, să întindă cărțile politice post mandat.
Dacă va eșua, va rămâne, în sfârșit, un simplu președinte pe ultimele zile de mandat, cele mai dificile și mai irelevante din parcursul unui dublu mandat. Și oricât s-a străduit să evite acest moment, el va veni, cu atât mai abrupt și mai dur cu cât așteptarea pe care a creat-o pentru a-l amâna a fost mai înaltă.