Incapacitatea partidelor politice de a fi produs un candidat relevant pentru Cotroceni, în condițiile în care prezidențialele rămân alegerile cu cea mai mare greutate pentru electorat, a creat așteptarea ca vidul să fie umplut de un candidat apolitic, capabil să preia dezideratul unei restaurări a reprezentării. Cum a ajuns însă Mircea Geoană să ocupe acest loc?
Cea mai recentă cercetare sociologică (la comanda Fundației Kondrad Adenauer) așază două personaje în acest spațiu al așteptărilor sociale pentru Cotroceni: Mircea Geoană și Laura Codruța Kovesi, cu mențiunea că ultimei, deși beneficiază de legitimitatea externă pe care electoratul o corelează cu funcția de președinte, îi lipsește prezența internă.
E de menționat că aceste opțiuni sunt ale unui electorat care nu se consideră reprezentat direct de niciunul dintre partidele politice de pe piață și care în general se mobilizează pentru a vota în turul al doilea la prezidențiale, după cum arată studiul.
Sunt aici două subteme:
- prima este aceea a demotivării pentru participarea politică reală, care ar însemna o opțiune încă din primul tur de scrutin al prezidențialelor. Explicația este, pe de o parte, oferta politică precară, mediocră și, pe de altă parte, percepția că votul dat în primul tur este unul pierdut.
- percepția, constantă la scrutinele prezidențiale din 1990 încoace și alimentată politic, că fără un vot de compromis, țara intră în scenariul răului mai mare. De aici haiducia care însoțește în general campania pentru turul al doilea și eschivarea de la teme reale care țin de agenda prezidențială, mai ales cele legate de politică externă.
În acest context, apare, iată, numele lui Mircea Geoană, ca o opțiune de tur doi, pentru a opri accederea la Cotroceni a lui Marcel Ciolacu sau, în scenariul grotesc, a unui personaj de tipul lui Dan Puric sau ce mai poate produce AUR.
Mircea Geoană nu e o opțiune pură, în sensul în care nu e reprezentantul unui electorat bine definit, propriu, decât într-o mică măsură. Ce e definitoriu și asta a intuit și el este pe cine nu reprezintă și iată și cheia de poziționare, o declarație de candidatură lansată duminică seara, în interviul acordat Digi24, sintetizată în „Se poate şi fără dânşii”, unde dânșii sunt PSD și PNL sau Alianța Comasată.
Dacă la finalul anului trecut faptul că Mircea Geoană nu este sprijinit nici măcar de o facțiune din PSD părea o vulnerabilitate, separarea de cursă lungă de PSD poate fi jucată ca un avantaj. Nu întâmplător declarația de candidatură, așa cum e modelul francez, de pildă, presupune înaintarea unui nou profil politic, de prezidențiabil, care să se plieze pe profilul proiectat de societate/acea parte a electoratului care poate da votul decisiv.
În cazul nostru, electoratul care își reclamă un drept de veto și participă în general doar la turul doi al scrutinului prezidențial a transmis semnalul că va merge pe mâna unui candidat din afara partidelor politice.
Strategic, Mircea Geoană a încercat în ultimul an să-și rescrie biografia politică și să o înceapă cu funcția de la NATO, de unde și insistența de a trimite comunicate ca secretar general adjunct al NATO, chiar și când nu era vorba despre vreo activitate a Alianței.
Sondajul IRES, la comanda Konrad Adenauer, arată că a fost o strategie bună, pentru că Mircea Geoană este plasat pe locul candidatului independent dezirabil. Tocmai de aceea a și ales acest moment pentru a face declarația de candidatură, asociindu-se cu tema candidatului independent, care nu doar că nu beneficiază de sprijin partinic, dar în plus denunță cartelizarea și încercarea partidelor-mamut de a monopoliza piața electorală.
Pe fond, Mircea Geoană și-a numit și atributele care îi fac profilul prezidențiabil și ele vin din zona de politică externă, acolo unde, pe de o parte, este căutată și de electorat validarea (a se vedea aceeași cercetare sociologică citată mai sus) și, pe de altă parte, unde un alt candidat, Klaus Iohannis, ratează, în pofida sprijinului masiv al partidelor-mamut de la București.