Când dl Iohannis spune că are șanse rezonabile să câștige șefia NATO și emite, de ziua alianței, un mesaj ca și cum deja se consideră instalat, când vădește mai mult decât o speranță, de-a dreptul o convingere a reușitei, o face pentru că este un optimism incurabil sau pentru că nimeni din jurul domniei sale nu are curajul să îi spună adevărul?
Când dl Iohnannis și-a anunțat public intrarea în competiție fără a avea în spate, acum este cât se poate de clar, nicio încurajare, nu mai vorbim despre vreo garanție, din partea marilor puteri militare, în primul rând SUA, știa clar că face un gest fără precedent, din toate punctele de vedere, de la înființarea NATO, sau nimeni nu a avut curajul/competența de a-i spune adevărul?
Sunt întrebări foarte grele și importante, pentru că răspunsul la ele dă măsură distrugerii pe care cei 10 ani de Iohannis au provocat-o corpului de profesioniști din Administrația Prezidențială și Ministerul de Externe.
Semnele sunt că toate pozițiile cheie au fost populate cu “yesmani” umili care spun doar ce vrea urechea monarhului să audă sau au ajuns să și gândească ceea ce vrea urechea suveranului să audă. Ceea ce e foarte grav și va presupune o reconstrucție grea și de durată.
Care e adevărul ignorat?
Alături de Mark Rutte sunt explicit 90% dintre țările Alianței, în frunte cu SUA, care au reafirmat opțiunea pe un ton nu tocmai fericit pentru dl Iohannis.
Marea presă, de la Frankfurter Allgemeine Zeitung, la Financial Times, Wall Street Journal și Le Figaro, a fost extrem de critică cu dl Iohannis și nu numai că nu-i dau nicio șansă, dar prezintă în termeni severi felul în care pune probleme în NATO cu războiul la graniță.
De fapt, pe dl Iohannis îl susțin doar pionii lui Putin în Europa: Robert Fico din Slovacia și Viktor Orban din Ungaria.
Mai sunt câteva țări care nu îl susțin încă explicit pe Mark Rutte, în principal Polonia și Turcia, dar fără a se plasa de partea contracandidatului.
De fapt, fiecare dintre oponenții sau indecișii pentru Rutte încearcă să obțină un preț cât mai bun pentru susținere. Și cu cât prețul va fi mai mare, mai ales în cazul lui Orban, prejudiciul provocat Alianței de către dl Iohannis va fi mai mare.
Dar cel mai mare prejudiciu ar fi ca în România eșecul să fie prezentat, și deja asta se profilează, ca o nedreptate făcută României. Nici gând de așa ceva.
ASTĂZI PE SPOT:
Dacă e să o luăm pe naționalități, deși nu acesta este criteriul, un român a fost în ultimii ani numărul doi în ierarhia civilă a NATO, secretar general adjunct. Este cu mult mai mult decât au avut alte țări din flancul estic al Alianței, ai căror președinți nu s-au avântat.
De fapt, dl Iohannis ar trebui să aibă niște abilitați dovedite, niște date personale, un palmares diplomatic, care să-l califice pentru funcția care i-ar reveni domniei sale, nu României. Dl Iohannis nu are însă niciun argument personal.
Ce-i lipsește dlui Iohannis?
Dacă ne uităm la fișa postului secretarului general NATO, vedem că acesta nu are niciun fel de atribuții militare, nu mută trupe, nu dă ordine.
Secretarul general NATO este un diplomat cu atribuții esențiale de mediere și facilitare a comunicării între aliați și a Alianței cu lumea.
Secretarul general este vocea și chipul NATO pentru întreaga lume, este liantul între interese uneori divergente ale partenerilor, este cel care pilește asperitățile. O voce puternică, credibilă, prezentă, atentă la nuanțe.
Este ceea ce a făcut la nivel de excelență Jens Stoltenberg, de aceea și este foarte greu de înlocuit.
Are dl Iohannis abilitățile de comunicare necesare? În mod evident, nu, după cum a dovedit în cei aproape 10 ani de mandat. Nu doar că nu se pricepe la comunicare, ci, de-a dreptul, o detestă, o disprețuiește profund. Și dovada este numărul de conferințe de presă și de interviuri acordate de domnia sa în acest timp.
Și în spatele acestui dispreț pentru comunicare este disprețul pentru ceea ce partenerii din NATO numesc “accountability”, adică obligația de a da socoteală, și o aroganță monarhică. Un secretar general NATO nu trântește paltonul pe capota mașinii.
Este dl Iohannis un diplomat fin? Rezultatele celor 9 ani de mandat nu dovedesc așa ceva. Politica externă condusă de domnia sa a fost caracterizată prin mediocritate. Fără inițiative, fără sclipiri, fără lovituri de maestru. A stat cuminte în pluton, din care a ieșit doar când l-a împins interesul propriu.
Este dl Iohannis un personaj cu mare credibilitate? Când te lauzi că România a alocat 2,5% din PIB pentru apărare, dar în realitate execuția bugetară este sub media NATO, adică 1,6%, nu e chiar o dovadă de seriozitate.
La Figaro citează ”un bun cunoscător al NATO”, care spunea despre dl Iohannis: „modul în care a făcut anunțul, momentul ales și lipsa de comunicare cu partenerii arată că Klaus Iohannis nu a înțeles nimic și că nu are calitățile necesare pentru această funcție”.
Ce nu a înțeles dl Iohannis?
NATO se bazează pe două principii fundamentale, a căror reflectare este chiar articolul 5: unitate și solidaritate.
Ideea de competiție oficială, introdusă pentru prima dată de dl Iohannis în discuție, înseamnă divizare. Și o vedem cu ochiul liber. Și când asta? Atunci când NATO este la fel de aproape de război cu Rusia ca în timpul Războiului Rece, dacă nu chiar mai aproape.
Simplul fapt că ești dispus să expui Alianța unei astfel de situații arată că, într-adevăr, nu ai înțeles nimic.
Și această neînțelegere, în care dl Iohannis perseverează, ar trebui să ridice mari semne de întrebare dacă este potrivit pentru orice înalta poziție internațională pe care o dorește cu atâta ardoare.