Între Teheran și Haga nu e doar legătura contextuală produsă de apropierea summit-ului NATO din 24-25 iunie, la doar câteva zile după bombardamentele SUA asupra instalațiilor nucleare ale regimului de la Teheran. Desigur, acesta este planul principal al discuției noastre de astăzi, dar nu este singurul.
Elementul comun al celor două evenimente cruciale îl reprezintă noua politică externă și de securitate a Statelor Unite ale Americii, asupra căreia trebuie să reflectăm cu toții (în primul rând europenii) mai bine, pe termen scurt, mediu și lung, cu atât mai mult cu cât instrumentele Europei de a deveni relevantă în marile dosare de securitate ale Eurasiei sunt deocamdată puține și destul de slabe, așa cum se vede ușor.
La rândul ei, marea strategie a SUA reflectă o dinamică politică, economică, socială și culturală internă intensă și spectaculoasă, cu răsturnări de situație și accente imprevizibile, cu schimbări și curente care cresc și scad, cu clarificări și reevaluări care trebuie să îi facă pe aliați precauți și pe dușmani temători.
Dincolo de ce se întâmplă zilele acestea, mai este însă o legătură între Teheran și Haga, una surprinzătoare, subtilă, istorică. Tocmai am citit o carte plină de sevă și de lecții de voință umană și politice teribile, care mi-a mai deschis încă o pereche de „ochi profesionali” (da, trebuie să avem câteva zeci de perechi de ochi și de perspective analitice cu care să privim și să înțelegem politica lumii, pentru a spera să putem cunoaște cât de cât corect și descifra măcar o parte din această țesătură complexă a relațiilor dintre marile puteri), stârnindu-mi totodată o neașteptată paralelă istorică.
Trei zile de foc. Roosevelt și întâlnirea de la Teheran (Bret Baier, Catherine Whitney, Corint, 2024) este o carte în care, pe fundalul conferinței epocale a aliaților de la Teheran (F.D. Roosevelt, W. Churchill și I.V. Stalin), de la sfârșitul anului 1943, este proiectată viața fabuloasă a președintelui Franklin Delano Roosevelt, singurul ales de patru ori în funcția de șef al executivului american, într-o ultimă parte a vieții pe care și-a petrecut-o în scaunul cu rotile, paralizat după un atac de poliomelită suferit la 39 de ani.
Drama și puterea interioară extraordinară a unui om inteligent și cultivat, care și-a regăsit energiile și inspirația după o nenorocire personală, pentru a conduce SUA și lumea post-Marea Depresiune și apoi prin furtuna celui de-al Doilea Război Mondial, arată cât de fragil este totul, nu numai în viețile noastre, ci și în politica lumii, și cum se poate schimba tabloul, din bine în rău sau din rău în bine.
După Teheran, 28 noiembrie – 1 decembrie 1943, considerat punctul nodal al războiului (în opinia mea, dar nu sunt istoric și poate exagerez, Teheran '43 a fost chiar mai important decât Ialta '45), a urmat înființarea, prin Carta Națiunilor Unite, și apoi prima reuniune a judecătorilor Curții Internaționale de Justiție în Palatul Păcii de la Haga, din februarie 1946, când se cristaliza practic noua ordine internațională și se puneau bazele dreptului internațional al lumii în vremuri de pace.
În doi ani, lumea se schimbase enorm. Un război oribil se încheiase și o pace imperfectă, care a sacrificat Europa de Est pentru două generații, fusese stabilită.
Să lăsăm istoria și să revenim la noua noastră succesiune Teheran-Haga 2025.
La Casa Albă nu mai este acum democratul F.D. Roosevelt, ci republicanul Donald Trump. La o privire mai atentă, vom regăsi ușor ideea non-implicării în „războaie care nu sunt ale noastre”, a non-intervenționismului, a Americii mărețe care stă deoparte și departe de furtună, dar doar până la un punct, așa cum a stat în vremurile lui Woodrow Wilson în Primul Război Mondial, până în aprilie 1917, și ale lui F.D. Roosevelt în al Doilea Război Mondial, până în decembrie 1941.
Nimic nou până aici, America a mai trecut prin astfel de momente de balans și alternanță între cele două orientări fundamentale, care au definit profilul istoric și strategic dual al SUA în sistemul relațiilor internaționale. De departe, cel mai fascinant pentru istorici și analiști a fost atunci când administrația SUA și-a schimbat semnificativ politica în timpul aceluiași președinte.
…Ambii președinți, Wilson și FD Roosevelt, fuseseră inițial non-intervenționiști și fuseseră aleși cu mesaje electorale puternic anti-implicare, neutraliste și „izolaționiste” (termenul nu este chiar corect, dar este cel impus de mass-media și de limbajul politic curent), până când, la 2-3 ani după ce agresorii din Europa și Asia își începuseră războaiele de ocupare, invaziile lor imperialiste și delirul ideologic, au decis să intre în război de partea celor atacați și să încline decisiv balanța războaielor în favoarea alianțelor cu care s-au asociat.
Dacă trecerea de la momentul Teheran la momentul Haga marchează, simbolic, trecerea de la război la pace, nu putem să nu ne întrebăm astăzi – ce fel de război, ce fel de pace avem/vom avea acum?
Nici războiul, nici pacea nu mai sunt cele din 1943-1945. Nici războiul, nici pacea secolului XXI nu ne sunt clar conturate în prezent. Nici războiul, nici pacea nu își vor afla probabil în 2025 forma lor definitivă, dar ceea ce se întâmplă în aceste zile are cu siguranță un impact major pentru anii următori.
Ne putem încă aștepta la evoluții importante și în derularea războiului global revizionist, și în conceperea modelului păcii și noii ordini mondiale. 2025 reprezintă o bornă pentru această tranziție de la război la pace și este o interesantă coincidență că această tranziție este parcursă din nou pe „axa” Teheran-Haga.
În esență, războiul și pacea sunt, totuși, la fel – o încercare revizionistă a regimurilor dictatoriale de atunci și de acum (axa Berlin-Tokyo-Roma atunci, axa antioccidentală Rusia-China-Iran-Coreea de Nord în prezent) de a schimba lumea, la început prin negarea dreptului unor națiuni libere și state suverane de a exista.
În septembrie 1939 a fost atacată Polonia de către Germania nazistă și Uniunea Sovietică, în 2014 și 2022 Ucraina de către Rusia lui Putin, în 2023 Israelul de către interpușii Iranului, cu semnale de amenințare actualmente către Taiwan și Coreea de Sud și cu intenția clară a regimurilor nedemocratice agresoare de a șterge de pe hartă țările democratice menționate, cel puțin cele care au fost deja atacate.
O nouă tentativă revizionistă așadar, care va fi urmată de un anumit tip de deznodământ militar/hibrid, probabil nu radical de data aceasta, ca în 1945, însă asociat din nou cu negocierea între marile puteri a unei noi ordini internaționale, care să țină cont de interesele și de raporturile de putere, influență și supremație demonstrate în confruntarea precedentă.
Dar în prezent nu știm nici cum va arăta războiul până la capăt (folosesc singularul deși sunt deja trei războaie în desfășurare), nici cum va arăta pacea și ce fel de aranjamente de putere și influență postbelice se vor încheia între actorii globali, în Europa și în Asia.
Citeşte integral analiza Între Teheran și Haga: ce fel de război, ce fel de pace ne așteaptă? scrisă de Valentin Naumescu pe centrulpolitic.ro.